Devino Patron!

Normalitatea profesorului, între căderi și înălțări

Normalitatea profesorului, între căderi și înălțări

Ca profesor, am avut parte de destule căderi, unele triste, altele comice, fiecare purtătoare de sens, pentru că am învățat din ele cum să mă ridic. Dar am beneficiat și de niște ascensiuni, iar cele grăbite m-au zdruncinat zdravăn pentru multă vreme. Și din ele am învățat cum să cazi, am înțeles că nu toate căderile sunt dureroase, dar că, atunci când te prăbușești, îi poți vedea mai bine pe unii dintre cei din jur și te poți autoevalua cu mai multă rațiune. Cel mai important mesaj a fost acela că singura ascensiune profesională sigură este cea de fiecare zi, când ești în luptă cu tine și cu propria inerție.

În prima mea zi de profesie, m-am prezentat la școala la care primisem repartiție guvernamentală, în 1990. Eram mai îngrozită decât cei care urmau să îmi devină elevi și nu știam nimic despre alcătuirea unei școli. Am intrat intr-un birou, mototolind între degete hârtia primită la repartiție, și, după trei minute, eram deja în drum spre clădirea în care funcționa secția serală, căci, îmi spusese directorul în fața căruia mă prezentasem că la zi nu sunt ore. Am pornit spre seral, dar, surpriză ! acolo o doamnă, director adjunct, mi-a spus că nici la seral nu sunt ore. M-am întors în primul cabinet, apoi în cel de-al doilea, din ce în ce mai descumpănită, ducând mesaje între cei doi directori, care se îndemnau unul pe altul să găsească o soluție (deși soluția, adică o repartiție guvernamentală, era în mâna mea, fără să știu ce greutate are). Când, după câteva asemenea plimbări, am fost trimisă la inspectorat, să rezolve ei, m-am oprit în fața școlii, neștiind încotro să o apuc. Nici nu știam ce este și unde se află inspectoratul. Și atunci s-a apropiat de mine un domn care mi-a spus că e coleg cu mine, că a asistat la plimbările mele deznădăjduite și că trebuie să merg înapoi la director, să îi pun în față hârtia și să îi spun că am repartiție și că vreau să îmi primesc orele. Mai mult, m-a însoțit până acolo și a stat în ușă câtă vreme eu am recitat poezia repetată pe drum, sigur  nu la înălțimea dramatică pe care colegul meu ar fi dorit-o, dar destul cât să primesc două clase la zi și trei la seral. Domnul cu pricina a fost colegul meu doar un an, a plecat apoi din țară și nu l-am mai văzut niciodată, dar m-a ridicat într-un moment de cădere și îi voi fi mereu recunoscătoare.

Cum am trăit deziluzia primei zile de profesorat, am încercat (și sper că am reușit) să nu sfărâm entuziasmul niciunui tânăr profesor în prima lui zi de muncă. Pentru că primul lucru pe care un tânăr profesor îl caută într-o școală este normalitatea. Înainte de a descoperi misiunea, viziunea, valorile, el descoperă oamenii, aceia pe care se va sprijini, aceia care îi vor deveni resursă de învățare, aceia alături de care se va bucura sau va plânge. Dacă nu îi va găsi, toate celelalte vor fi greu de descoperit. Șansa mea a fost să descopăr oameni, chiar și în cei doi directori care m-au purtat atunci de la Ana la Caiafa, și să învăț de la fiecare. Asta a fost prima mea cădere înălțătoare și de aceea o port în memorie.

Alta, de data aceasta comică, s-a petrecut mulți ani mai târziu. Eram directoarea unei școli și, când ești director, ești și suplinitor garantat pentru toți profesorii care lipsesc de la ore. Așa că, primind un telefon de la o colegă că nu se simte bine, am mers la o clasă a VIII-a, care era în încadrarea mea, dar cu care nu aveam ore în ziua respectivă. Nu era prima oară când intram în locul altui profesor, dar mi s-a părut că au fost cam surprinși. În fine, am trecut direct la fapte și am valorificat timpul ca să facem câteva exerciții. La un moment dat, m-am așezat la catedră și într-o clipă m-am trezit sub catedră, căci scaunul (am aflat mai târziu, prea târziu!) era rupt din pauză, dar nimeni nu se gândise să îl înlocuiască. Primul gând, lungită spre podea, a fost să mă uit spre clasă, și am constatat cu fericire că partea din față a catedrei era înfundată, așa că nu mă vedea nimeni. Cred că a trecut o veșnicie până am reușit să mă extrag de dedesubt și să scot capul la lumină. Era o liniște de mormânt, nimeni nu mișca. Atunci când am reușit să apar, ciufulită și prăfuită, de sub catedră, am văzut o clasă încremenită, copiii toți cu privirile în pământ și, în prima bancă, un băiat adus acolo din motive de veșnică indisciplină, le șoptea celorlalți printre dinți : nu râdeți, faceți-vă că nu ați observat! Cum să nu observi că profesoara ta de română, directoarea școlii, s-a prăbușit cu un zgomot asurzitor sub catedră și că iese târâș de acolo, jumulită și plină de praf ? Mi s-a părut mai nostim ce văd eu decât ce cred că vedeau ei, așa că m-am ridicat, m-am scuturat și am spus cu o voce fermă: Râdeți, dar numai trei minute! E lesne de imaginat cum a fost! Am râs cu lacrimi, și eu, și ei, iar normalitatea momentului m-a salvat (sper!) de ridicol. A fost o altă cădere înălțătoare, care, chiar dacă a lăsat niște vânătăi, mi-a confirmat că, dacă elevii ne văd cu respect ca oameni, ne vor respecta ca profesori.

Asemenea momente, inerente vieții noastre profesionale, construiesc legături omenești cu cei din jur, colegi sau elevi. Normalitatea profesorului (adică empatie, onestitate, disponibilitate, echilibru) este prima condiție a comunicării într-o școală. Cădem și ne înălțăm, ne sprijinim unii pe alții, învățăm unii de la alții. Sau așa ar fi minunat să fie!    

Monica COȚOFAN
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 367

 

Susține Natura.md: Devino Patron!