Obiceiul ciocnitului ouălor

Obiceiul ciocnitului ouălor

De Paşte, pe lângă mersul la biserică şi prepararea produselor din carne de miel sau coacerea cozonacului, printre tradiţiile de bază se află şi ciocnitul ouălor! Ciocnitul ouălor, sacrificiu al divinităţii primordiale înfrumuseţată prin vopsire şi încondeiere, este un simbol al jertfei Domnului Iisus. Ciocnitul ouălor este permis şi aşteptat cu nerăbdare de credincioşi după slujba de Înviere a Mântuitorului în noaptea Paştelui, până la Ispas - Înălţarea Sa la ceruri.

Dar e şi asta o “artă”, nu se face, aşa, oricum! Deşi regulile ciocnitului ouălor pot varia de la zonă la zonă, respectarea lor este obligatorie: cine are prima lovitură, ce părţi ale ouălor să fie lovite, ciocnitul să fie “pe luate”, “pe schimbate”, “pe văzute”, “pe nevăzute” etc. Ouăle, vopsite în Joia Mare, se ciocnesc după anumite reguli de Paşte. Oul are trei părţi: vârful (care se numeşte cap), partea opusă (dos) şi feţele laterale (coaste). În prima zi de Paşte se ciocneşte numai cap cu cap, a doua zi se poate ciocni cap cu dos, iar în zilele următoare dos cu dos. 

Sacrificiul se varsă solemn de doi oficianţi ai cultului după reguli precise: persoana mai în vârstă, de obicei bărbatul, loveşte „capul” oului sau de „capul” oului ţinut în mână de partener în timp ce pronunţă formula cunoscută „Hristos a înviat!” la care i se răspunde „Adevărat a înviat!”; oul a cărui coajă a plesnit este primit în dar de cel care 1-a spart sau este mâncat sacramental de persoanele care l-au sacrificat. Jertfa ouălor „cap în cap” poate continua, după acelaşi ritual, „în coaste” sau „în burtă”, „în spate” sau „în fund”.

Ciocnesc mai întâi soţii între ei, apoi copiii cu părinţii, după care părinţii cu celelalte rude, cu prietenii  şi vecinii invitaţi la masă.

Local, în Transilvania, tatăl familiei jertfea singur un ou slujit în biserică în noaptea Învierii, îl curăţa, îl împărţea egal la membrii familiei pentru a fi mâncat sacramental. Cojile ouălor erau aruncate în Pământ pentru fertilizarea holdelor, viilor şi livezilor sau în apele curgătoare pentru a da de veste Blajinilor că a sosit Paştele, se puneau în hrana animalelor şi păsărilor, se păstrau pentru vrăji şi descântece etc.