Paştele copilăriei mele

Paştele copilăriei mele

Cum ajungeam în Postul Mare, deveneam alţi copii – mai cuminţi, plini de smerenie şi pioşenie. După poveştile cu îngeri ale bunicii Xenia, seară de seară, spuneam “Tatăl nostru” sau “Înger, îngeraşul meu”, temându-ne să nu-l supărăm cu ceva pe Iisus. Plângeam când ne uitam la chipul lui, răstignit pe cruce şi aşteptam cu adevărat Învierea. Credeam în miracolul ei. Posteam conştient şi ne împărtăşeam.

Pe de altă parte, Postul însemna pentru noi, copiii, nu numai rugăciune şi evlavie, ci şi un prilej de a ne înfrupta din bucatele delicioase de post, pe care mama le pregătea mai frecvent în această perioadă – sarmale în frunză de vie, leurdă, ridiche sau podbal, “pampuşte” cu mujdei, vărzări cu cireşe amare şi cu dovleac, “ştrude” cu ciuperci şi cartofi, colţunaşi cu vişine, “babă” neagră, cucoşei cu zahăr, covrigei fierţi, unşi cu miere şi presăraţi cu mac...

În perioada sovietică, care taman a coincis cu anii copilăriei noastre, multe biserici au fost batjocorite, distruse din temelie sau arse de comunişti, altele – transformate în grajduri, depozite de chimicale ori case de nebuni. Astfel se dorea îndepărtarea noastră de Dumnezeu, băgându-ne pe gât ideea comunismului. Cu toate acestea, biserica din satul nostru, Satul Nou (la început, Gura Celighider, apoi I.G.Duca), aşezat în câmpia întinsă a Bugeacului (Basarabia de Sud), pe malul râului Cogâlnic, a rezistat tuturor încercărilor de a fi închisă graţie celor care au păstorit-o. Deşi uşile lăcaşului sfânt au fost în permanenţă deschise, noi, elevii, nu aveam dreptul să mergem la slujbe, eram “vânaţi” de aşa-numitele “drujine populare” şi denunţaţi direcţiei. Apoi începea spectacolul – eram scoşi în faţa întregii şcoli, astfel făcându-ne de râs, numiţi “bogomolnici”. Cu toate strădaniile lor antihriste, nu încetam să ne împărtăşim, să sfinţim la Florii “mâţişorii”, să mergem la denii în săptămâna Paştelui. 

Paştele mai însemna pentru noi hăinuţe şi sandale noi. În joia Paştelui făceam curăţenie în curte şi la stradă, văruiam copacii şi trăgeam brâiele la casă. Seara dădeam foc la gunoi şi “concuram” cu “cetele” vecine a cui rug arde mai tare. Deşi nu era cea mai lăudabilă ispravă, urcam în Podiş sau Hârtoape, adunând de pe dealuri anvelopele risipite, le aprindeam, rostogolindu-le la vale, de ajungeau până la Cogâlnic... Tot în joia mare mama cocea pasca şi cozonacii. Îmi dăinuie şi acum acel miros îmbătător de cozonac cald, de-mi lasă gura apă. Aşteptam, însă, răbdători să-l gustăm abia în ziua de Paşti. Sâmbăta se vopseau ouăle, ritual la care participam şi noi. După ce mama le scotea din vopseaua preparată pe foi de ceapă sau sfeclă roşie, le ungeam cu puţin ulei sau cu o felie de slănină şi când se mai zvântau, le lustruiam cu o bucăţică de catifea, apoi aşteptam ca mama să ne laude a cui sunt mai strălucitoare. Tata, la rândul lui, tăia mielul, din care preparam drobul şi friptura.

Slujba de Paşti începea sâmbătă noaptea, în limba română, şi pe la orele 12 înconjuram cu tot alaiul biserica, cântând “Hristos a înviat din morţi, /Cu moartea pre moarte călcând”. Luam cu noi la biserică, într-un coş frumos împletit din nuiele şi acoperit cu un prosop înflorat, toate bunătăţile pe care le pregăteam – pască, ouă roşii, caş proaspăt, drob, chiftele, unt, vin, sare etc. Era o privelişte încântătoare! Gospodinele se întreceau între ele, venind fiecare cu bucate alese, aşezate în coşuleţe care mai de care mai ornamentate şi acoperite cu prosoape colorate. La fiecare coş ardeau lumânări, o mare de lumânări, care creau impresia unui foc sfânt. Aşteptam cuminţi până dimineaţa, la crăpatul de zi, când preotul, însoţit de cor, stegari şi enoriaşi, înconjura biserica de trei ori, sfinţind cu agheasmă bunătăţurile noastre, dar şi pe noi. După aceea împărţeam “ostinţe” rudelor noastre, rostind “Hristos a înviat!” şi respectiv primeam şi noi din cele sfinţite. 

Sărbătoarea începea cu adevărat în zori, când ne întorceam cu toţii de la biserică. Noi scoteam din fântână apă neîncepută şi o turnam într-un lighean, unde mama punea un ou roşu şi unul alb, iar tata strecura nişte copeici, albe şi galbene, care simbolizau argintul şi aurul. Ne spălam pe rând, aceasta însemnând că vom fi sănătoşi şi rumeni ca oul roşu, frumoşi şi albi ca oul alb, curaţi ca argintul şi bogaţi ca aurul. Tot farmecul era în acei bănuţi. De obicei ei îi reveneau celui mai mic, care tradiţional se spăla la urmă, dar noi ne făceam a dispărea pe undeva că poate să fim ultimii. Masa începea cu blagoslovire de către tata şi apoi cu ciocnitul ouălor între părinţi, spunându-şi “Hristos a înviat!” – “Adevărat a înviat!”. Venea şi rândul nostru să facem acelaşi lucru, numai că pe neobservate mama îşi scotea oul ei de lemn şi ciocnea cu fiecare dintre noi. Eram totdeauna nedumeriţi cum de şi-l alege pe cel mai tare, de le sparge pe toate ale noastre. În acest fel ne obliga să începem fiecare Paşti cu un ou sfinţit. I-am descoperit şmecheria când proceda la fel şi cu nepoţii. Cojile sfinţite le adunam grămăjoară, le aruncam în brazdă ca să crească roadă, ori măcinate, le mestecam în hrana animalelor şi păsărilor ca să dea frupt şi ouă.

După ce ne înfruptam cu de toate, mergeam să ducem vestea minunată şi rudelor prin simbolicul “Hristos a înviat!”. Primeam în schimb dulciuri şi neapărat ouă roşii şi cozonaci. Dacă acuma sunt atâtea parcuri de distracţii pentru copii, pe atunci un scrânciob era tot ce ne doream. Se instala special, înainte de Paşti, în centrul satului şi noi, puştii, nu ne dădeam rând. Fetele şi flăcăii mergeau în ziua de Paşti la Joc sau Horă. 

Cea mai frumoasă amintire despre Paştele copilăriei mele rămâne a fi “rândunuşul”. Nu ştiu dacă el s-a mai întâlnit pe undeva, pentru noi a rămas ceva deosebit. Ne adunam copiii în grupuri, pe mahalale, alegeam câte un deluşor şi începeam întrecerea. Fiecare şterpeleam de acasă ouă vopsite, le mai aveam şi pe cele câştigate de la rude. Rând pe rând, rostogoleam ouăle de pe deluşor. Şi dacă ne surâdea norocul să-l ciocnim în drum pe al cuiva, era achiziţia noastră. Astfel mergeam acasă cu o coşarcă de ouă colorate sau... goi puşcă. Ouă aveam destule fiecare acasă, distractiv era jocul în sine. Astăzi, cu părere de rău, nu ştiu dacă îşi mai aminteşte cineva de “rândunuş”. 

Ca în majoritatea absolută a satelor din Basarabia de Sud, a doua duminică după Paşti (în unele localităţi lunea), se sărbătoreşte Paştele Blajinilor (e însemnat cu roşu în calendar). Este o sărbătoare naţională de cinstire şi pomenire a celor plecaţi dintre noi. După slujba din biserică toată lumea merge la cimitir cu bucate şi daruri. Se citeşte şi aici o slujbă de prohodire. Mormintele celor dragi se împodobesc cu flori, oale din lut, străchinuţe, prosoape etc. După prohod darurile se împart rudelor, cunoscuţilor, sătenilor. La măsuţe improvizate sau chiar direct pe iarba proaspătă, se adună neam cu neam lângă mormintele celor răposaţi şi ospătează din bucatele aduse şi închinând câte un pahar de vin, zicând “Dumnezeu să-i ierte!”. Se crede că astfel şi morţii s-au bucurat de sărbătoare alături de cei vii. Mi-a plăcut întotdeauna această tradiţie, că numai aici îţi poţi vedea tot neamul grămăjoară.

Dacă între Paşte şi Ispas (Înălţarea Domnului) au loc diferite manifestaţii precum nunţi, cumetrii, botezuri, parastase, în mod tradiţional pasca şi ouăle nu lipsesc de pe masă. Sărbătorile de Paşti finalizează cu Duminica Mare sau Troiţa (a 50-a zi de la Înviere). În această zi, de obicei, naşii dăruiesc finilor de botez pe lângă hăinuţe, cănuţe, farfurioare, cireşe şi trandafiri înfloriţi. Ce zi aşteptată mai era! Căci noi aveam tocmai şase naşi de botez (la noi aşa e tradiţia – cu cât mai mulţi, cu atât mai bine!), închipuiţi-vă ce de-a daruri primeam! Dar este oare vreun copil să nu se bucure de ele!

Astăzi îmi amintesc cu drag de această icoană a copilăriei mele şi pe parcursul vieţii n-am făcut altceva decât s-o pictez şi în simţirea copiilor mei. Dar cred că sunt prea frumoase aceste datini ca să nu încapă şi să dăinuie în întreg neamul românesc, în ţară, dar şi în Basarabia şi Bucovina, părţi din sufletul nostru, uitate la o margine de lume.

Paraschiva MĂMĂLIGĂ,
Satul Nou, judeţul Cetatea Albă

Articol publicat în numărul 218