Slujitori de Neam şi Ţară

În memoria Tatălui meu, Dumitru Toma Reniță, profesor de română și istorie, care a semănat dragostea de carte și școală la mii de copii din sudul Basarabiei.

Slujitori de Neam şi Ţară
Întâlnirea Revistei NATURA cu colectivul pedagogic de la Dubăsarii Vechi

În prima săptămână a lunii octombrie, mulți simt că ceva scump și îndepărtat le atinge o coardă nevăzută ascunsă între inimă şi suflet.

Ziua Învățătorului, ca o steblă de busuioc bătută de vântul amintirilor, împrăştie parfumul copilăriei şi adolescenţii. În această zi se destramă anii şi în faţa ochilor apar locurile şi oamenii dragi: casa părintească, şcoala, părinţii tineri, învăţătorii, satul, ţăranii, biserica. Toate stau rânduite pe o vatră a veşniciei şi emană lumină şi căldură peste timpuri. Poate că aici se află sensurile adevărate, rădăcinile adânci şi netrecătoare ale Patriei...

Dacă nu am cunoaşte condiţia şi drama intelectualului basarabean, sacrificiile profesorimii de la sate şi oraşe, am căuta să-i troienim pe învăţători cu metafore şi superlative, însă nu de laude are nevoie acest batalion de elită al demnităţii şi rezistenţei naţionale. Poate mai mult decât salariul mizer şi frigul din clase, pe învăţătorul nostru îl doare şi vrea să ştie, dacă societatea moldovenească înţelege rostul şcolii şi a învăţământului pentru viitorul acestui pământ, dacă nu cumva sacrificiul profesorimii este considerat un risc pe cont propriu şi tratat cu nepăsare. Învăţătorul nostru aşteaptă de mai mulţi ani un răspuns de la o putere indiferentă şi de la o societate mută. Desigur, învăţătorul care îşi dăruie fără simbrie partea de lumină şi cuvânt, doreşte să cunoască, dacă guvernanţii urmăresc cu adevărat să aibă o societate analfabetă şi primitivă, uşor de manipulat şi de ţinut în supunere.

În adâncul său învăţătorul simte că nu greşeşte împrăştiind seminţele cunoştinţelor, libertăţii, adevărului şi demnităţii. Chiar dacă este exilat în propria ţară şi desconsiderat de putere pentru că a îndrăznit să rostească public adevărurile în limba română, chiar dacă guvernanţii experimentează pe sufletul şi conştiinţa lui, chiar dacă i se cere să fie docil şi nepăsător, învăţătorul nostru simte în adâncul lui că are dreptate şi că îşi slujeşte cu cinste Neamul românesc, Adevărul și Cartea.

Este greu să găsim cuvintele de mulţumire şi recunoştinţă pe care le merită învăţătorul de vocaţie, ne este şi mai greu să-i rugăm să nu plece peste hotare, la pensie sau pe alte tărâmuri. Rugăminţile noastre ar fi de prisos, chiar dacă lor li s-ar furişa câte o lacrimă nechemată, fiindcă măreţii de ei s-au zidit treptat în copii, în cărţi, în şcoli, în întreaga fiinţă a acestui neam şi nu se mai pot smulge de aici, căci s-au făcut una cu esenţa, rădăcinile şi respiraţia blândului nostru pământ.

Ce am putea face mai mult decât să ne plecăm fruntea până la înălţimea lor?

 

Alecu Reniţă,

Revista națională NATURA