Basarabenii noștri au o mare problemă cu memoria istorică...

- Domnule Mihai Papuc, pe parcursul mai multor ani sunteți cunoscut drept un harnic și bun specialist în cercetarea, valorificarea și promovarea patrimoniului nostru cultural, în special – cel literar. Din anul în care Republica Moldova și-a declarat independența,  faceți acest lucru prin intermediul editurii „Știința”, unde doar în ultimul timp ați îngrijit textele și ați identificat lucruri noi, necunoscute, din viața și activitatea unor personalități precum Gheorghe V. Madan, Ion Buzdugan, Dimitrie Iov, Andrei Ciurunga, Alexandru Donici…  

De ce ați ales atunci anume Editura „Știința”?

- Trebuie să vă mărturisesc, fără bravadă, că Știința m-a ales pe mine. Făcusem,  până la 1991, 20 de ani de salahorie la Muzeul Republican de Literatură „Dimitrie Cantemir”. Răbdător din fire, suportam tot felul de umiliri. De exemplu: interdicția de a expune în expozițiile pe care le organizam cărțile care purtau ștampila Bibliotecii Academiei Române sau edițiile vechi din clasicii noștri. Interdicția era motivată  foarte simplu: „Ce, noi nu avem edițiile noastre, îngrijite de E. Russev, C. Popovici, S. Ciubotaru, H. Corbu?”. Am suportat și așa-numita revizuire a fondurilor și bibliotecii Muzeului de către o comisie specială instituită de ȚK cu unul Novac în frunte, care ne-a lăsat fără vreo mie și ceva de unități de carte, adunate cu mare greutate în urma expedițiilor în diverse spații locuite de români.  Ni s-a spus  că le vor duce la arhivă și la Biblioteca Națională. Le-am căutat mai târziu, le-am fi putut găsi ușor după ștampila pe care o purtau, dar nu au fost de găsit. 

Mă opresc aici cu șirul exemplelor, sunt prea multe și prea dureroase. Când  au venit zilele senine ale renașterii naționale, am crezut că vom putea transfera  arhivele Muzeului din subsolurile  neadecvate ale Casei Scriitorilor într-un edificiu aparte, unde vom putea construi și o expoziție adevărată de muzeu. Nu s-a întâmplat, din vina unor oameni care, intenționat, nu au vrut să înțeleagă noțiunea de muzeograf. Fățiș, ne-au înfruntat și ne-au lipsit de locul de muncă. Amărât de asemenea atitudini democratice, am tot căutat un loc de muncă timp de un an. Cineva dintre cercetătorii folcloriști de la Academie l-a sfătuit pe N. Huruianu, pe atunci redactor-șef la editura Academiei, care tocmai căuta un redactor de carte pentru  sectorul de științe umaniste, să mă invite, recomandându-mă drept un băiat bun. Și eu mă credeam un băiat bun, dar nu mă încumetam. Știam câte ceva despre  maldărele de „literatură social-politică” care se produceau acolo. Nu mai vroiam să-mi irosesc forțele cu niște lucruri inutile, eram gata chiar să-mi schimb profesia. Am stat mult timp pe gânduri. Ceea ce m-a convins să accept invitația a fost sentimentul că ne aflăm la o răscruce, care ne-ar putea schimba fundamental viața, cu condiția să ne implicăm și să fim solidari în acțiunile noastre comune.

- La Editura „Știința” , chiar din 1991, v-ați asumat responsabilitatea să îngrijiți colecția „Moștenire”, iar mai apoi – și colecția „Pagini despre Basarabia”. Ce v-a însuflețit să faceți acest lucru și care au fost cele mai mari surprize pe parcursul îngrijirii acestor două colecții?

- Anii de muncă la Muzeul de Literatură nu au trecut în zadar. Fondul de carte acumulat în custodia acestei instituții, fiind îndemnați și povățuiți de  cunoscători cu autoritate în domeniu precum Gheorghe Bogaci, Efim Levit, Ion Osadcenco, Gheorghe Dodiță. Alexandru Chidel ș. a., mi-a oferit șansa unei  cunoașteri temeinice a bibliografiei cu referință la procesul literar din spațiul românesc din cele mai vechi timpuri și până azi. Vreau să cred că nu am ratat-o. Tocmai ceea ce era necesar la editură, în situația în care cenzura nu mai dicta lista scriitorilor care pot fi tipăriți și a celor care nu. Trebuia lărgit cadrul, și lucrul acesta l-am făcut imediat. În portofoliul redacției literare găsisem adunat doar un singur manuscris - cel al unei ediții  în două volume de scrieri ale  folcloristului și etnologului Petre V. Ștefănucă, cu care am inițiat colecția „Moştenire”. Colecţia își propunea să reunească mari scriitori clasici români, unii aproape necunoscuți cititorului din spațiul nostru, într-o aleasă şi largă selecţie, cuprinzând operele lor fundamentale, însoţite de studii introductive şi tabele cronologice cu datele cele mai importante din viaţa şi opera scriitorului în cauză, cu note, comentarii şi repere istorico-literare ce facilitează familiarizarea cititorului cu opera şi contextul literar al acesteia. De asemenea, ne-am angajat ca din texte să fie eliminate croşetele impuse de vechea cenzură, iar la pregătirea ediţiilor să antrenăm prestigioşi cercetători din România şi Republica Moldova. Astfel i-am cunoscut pe criticii și istoricii literari din țară - Cornel Simionescu, Niculae Gheran, Teodor Vârgolici, Valeriu Râpeanu, Mircea Anghelescu, Andrei Nestorescu, Nicolae Mecu, Constantin Mohanu, Iordan Datcu, Tiberiu Avramescu, Andrei Rusu, Ionel Oprișan, Stancu Ilin ș.a., a căror contribuție este de neprețuit. 

Până în prezent, în colecţie au apărut peste 100 de volume semnate de Ioan Neculce, Dimitrie Ralet, Iacob Negruzzi, Constantin Stamati, Alexandru Vlahuţă, Ioan Slavici, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Barbu Delavrancea, Alecu Russo, Alecu Donici, Nicolae Bălcescu, Dimitrie Bolintineanu, Ion Luca Caragiale, Constantin Negruzzi, Dimitrie Cantemir, Vasile Bogrea, Octavian Goga, Alexei Mateevici, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, Petre V. Ştefănucă ș. a. Ediția Bogdan Petriceicu Hasdeu. Scrieri, îngrijită de distinşii hasdeologi Stancu Ilin şi I. Oprişan, a ajuns la volumul 17, integrala bucurându-se de o înaltă apreciere la târgurile de carte. În ultimii ani, am căutat să valorificăm o serie de nume de scriitori proveniți din spațiul basarabean, ani la rând neglijați și rămași necunoscuți: Gheorghe V. Madan, Dumitru C. Moruzi, Ion Buzdugan, Leon Donici, Magda Isanos, Dimitrie Iov, Andrei Ciurunga. Vom continua cu perseverență, pentru că este un păcat să trecem cu ușurință peste nume ca Constantin Stere, Ștefan Ciobanu, Panteleimon Halippa, Sergiu Matei Nica, Paul Goma. 

Cea de-a doua colecție, inițiată în 1992, „Pagini despre Basarabia”, valorifică texte scrise și publicate pe parcursul anilor despre spațiul dintre Nistru și Prut, prefațate și comentate, readuse în actualitate, de cercetători contemporani. Sunt ediții care vorbesc din prima sursă despre istoria dramatică a acestui spațiu, despre calvarul prin care acesta a trecut. E suficient să exemplific aici cu cele două volume ale ediției „Scrisori din Basarabia”, semnate cu pseudonimul Basarab,  cu scrierile lui Nicolae Iorga adunate la un loc în volumul „Neamul românesc în Basarabia”, cu cele două volume de „Profiluri basarabene” semnate de Gheorghe Bezviconi sau cu ultima apariție din colecție – „Mărgăritarul prețios al țării, Basarabia”, autor Mihai Eminescu. Volumul cuprinde majoritatea textelor eminesciene - publicistice şi poetice -  cu referință la  Basarabia, pe care le reproduce integral, în ordinea cronologică a apariţiei lor şi cu indicarea surselor primei apariţii în presă. Volumul e însoţit de o introducere şi o postfaţă care ne dovedesc faptul că Eminescu avea în cel mai înalt grad - sprijinit și de o verticalitate deontologică de adevărat și, bineînțeles, genial gazetar - conștiința că „cestiunea Basarabiei” nu e o problemă politică „încâlcită”, ci una existențială, care amenință însăși trăinicia ființei românești. Într-un cuvânt, putem spune că edițiile din colecție afirmă apartenența noastră la tulpina comună a românismului, ocrotesc identitatea noastră românească.

         Sunt dator să amintesc aici și alte colecții ale editurii: Personalități notorii, Antologia unui autor, Câmpul de lectură, Literatura din Basarabia. Început de secol XXI (în colaborare), Literatura din Basarabia în secolul XX (în colaborare), Opera aperta, Lumea vegetală/ Lumea animală, Dicţionare școlare. Ele creează o  imagine complexă a unei veritabile instituții de cultură națională. Este un lucru care ne bucură și ne însuflețește.

- Vă ocupați nu numai de editarea operelor unor scriitori basarabeni, dar și de înveșnicirea numelor lor. Ce ne puteți spune în acest sens? Știu că chiar zilele trecute ați făcut o vizită la mormântul lui Gheorghe V. Madan, cunoscut scriitor și folclorist în perioada interbelică…  

- Fără a absolutiza lucrurile, voi spune că basarabenii noștri au o mare problemă cu memoria istorică. Ignoranța îngrijorătoare și apatia pronunțată față de cunoașterea istoriei, a numelor și faptelor înaintașilor noștri, a valențelor limbii materne te fac uneori să-ți pierzi răbdarea. Cum să înțelegi, spre exemplu, inerția, indiferența locuitorilor satului Drujba din raionul Ungheni, apărut acum 30-35 de ani în urma unor grave alunecări de teren, față de această denumire  a localității lor? Oare nu e clar că a fost eroarea unui timp blestemat și că denumirea trebuie schimbată? De mult a venit timpul  să readucem denumirile firești ale acelor meleaguri. Chiar locul pe care s-a cocoțat nerușinata Drujbă se numește Ternușa. Trebuie să avem conștiința că în situația noastră suntem datori să înregistrăm fir cu fir, faptă cu faptă, nume cu nume trecerea demnă a confraților noștri prin istorie și să transmitem această arhivă nepieritoare generațiilor care vin pe urmele noastre. Noi, editorii, facem acest lucru prin tipărirea de cărți ale unor  nume neglijate în timp, persecutate, izgonite din circuitul valorilor. 

Și dacă vine vorba de Gheorghe V. Madan (1872-1944), în 2011 am tipărit în două volume o ediție din scrierile acestui scriitor, folclorist, etnolog, actor și publicist născut la Trușeni. Despre mormântul lui știam că se află la Pitești, în cimitirul „Sfântul Gheorghe”. Faptul că s-a păstrat se datorează unui ziarist din acest oraș - Tudor Ungureanu, Dumnezeu să-l ierte, căci a trecut și el la cele veșnice. 

Mereu ne-am dorit să ajungem la Pitești, la mormântul scriitorului, deoarece ne îngrijoram să nu dispară. Ocazia s-a ivit la 26 septembrie curent, când am fost invitați la al XIX-lea Simpozion Internațional despre „Experimentul Pitești – reeducarea prin tortură”. Mulțămirile noastre dlui Mihai Tașcă, unul din organizatorii acestei interesante reuniuni, care ne-a înțeles doleanța. Mormântul parcă ne aștepta pe noi ca să-l îngrijim, fiind e năpădit de buruieni. 

Cum a ajuns Gheorghe V. Madan la Pitești, în ce împrejurări? În noaptea spre sinistra zi de 28 iunie 1940, în casa lui Pan Halippa suna telefonul întruna. Lumea speriată vroia să afle de la fruntaşul politic basarabean ce se va întâmpla după cererile ultimative ale sovieticilor. Mult mai târziu, zarva se mai potolise. „Pe la ora 3 de noapte – mărturiseşte Halippa - am adormit lângă telefon, în fotoliul meu larg şi comod, şi m-am trezit buimac pe la şase, din cauza unui sunet deznădăjduit şi lung la uşă. M-am dus să deschid. Era cunoscutul scriitor basarabean, bătrânul Gheorghe Madan, care a venit să vadă dacă am plecat. În fugă, mi-a spus că nu-i vreme de pierdut şi că ar fugi şi el, dar n-are bani de drum. I-am dat poate mai mult decât la ce se aştepta el şi a plecat cu blesteme grele şi neobişnuite în gura unui bătrân blând şi obosit de viaţă: blăstăma pe acei care aruncau pământul natal al Basarabiei în noul infern al suferinţei”. Într-o situaţie de un dramatism feroce, dorinţa scriitorului de a supravieţui, de a-și apăra fiinţa umană în faţa unei monstruoase maşinării, care nu ierta nimic, îl face să părăsească Chişinăul în iarna aceluiaşi an, repatriindu-se în România. Se  stabilește la Piteşti, fiind chemat aici de dramaturgul Alexandru Kiriţescu, autorul remarcabilei  „comedii întunecate” a dramaturgiei româneşti – Gaiţele. El îi oferă două camere pe care le avea păstrate în casa în care se născuse, de pe strada Crinului nr. 22. La Pitești, continuă să scrie în ziarul local Argeşul , aici împlineşte vârsta de 70 de ani şi se pare că nu suferea de nimic, păstrându-şi şi lăudându-se cu firea sa de „om de veselie şi voie bună”. I se înfăţişa istoricului literar Gheorghe Bezviconi drept un „înalt şi voinic bătrân, pe care nici timpul, nici urgia bolşevică n-au putut să-l aplece” („Basarabia literară”, an. II, nr. 20, 10 august 1942).  Se presupune că lucra la un roman despre condiţia refugiatului, din care, deocamdată, nu s-a descoperit nicio pagină. La Pitești, se stinge din viaţă la 4 octombrie 1944, în vârstă de 72 de ani. Adică acum 75 de ani.

În 2015, am publicat o ediție în două volume din opera lui Leon Donici, un nume  puțin cunoscut cititorului nostru, trecut la cele veșnice la Paris, în 1926.Conform testamentului său, a fost adus în țară, la Chișinău, la intervenția lui Octavian Goga, și înmormântat cu onoruri militare la Cimitirul de pe str. Armenească, alături de bunelul de pe mamă, de maică-sa și tatăl său. Editura noastră a ținut să restabilească mormântul comun al acestora, suportând cheltuielile pentru înălțarea unei stele funerare din piatră de Cosăuți.

- Domnule Papuc, adevărul e că se citește tot mai puțin din cărțile tipărite pe hârtie. Cum vă promovați edițiile? Cândva, Editura „Știința” făcea acest lucru și prin intermediul unui concurs organizat împreună cu revista NATURA. S-ar putea de reluat acel concurs? 

- Da, se citește mai puțin de pe hârtie. Mai țineți minte polemicile despre dispariția teatrului și înlocuirea lui cu filmul? S-a întâmplat ceva? Toate își au locul în univers. Așa e și în cazul cu lectura cărții. Nu vom intra în amănunte, discuția ar fi  prea lungă și poate plictisitoare. Mai degrabă ar trebui să vorbim de inerția și incapacitatea de comunicare a responsabililor și celor interesați de promovarea cărții tipărite. Și noi, la editură, căutăm soluții de promovare cât mai atractivă a producției editoriale. Concursurile sunt o bună cale. Mai ales dacă sunt organizate prin intermediul unei publicații cum e NATURA, care are tiraj bun, e solicitată, mai ales, în mediul rural. Cred că trebuie reluat, aprofundat, diversificat...

- Care vor fi următoarele surprize pentru cititor de la Editura Știința?

- Doar câteva exemple, ca să nu dezvălui toate secretele de producție. Acum câțiva ani, Redacția Principală a Editurii a decis să tipărească cinci dintre cele mai importante cărți ale cărturarului Dimitrie Cantemir. După cele trei dintre ele, apărute deja – „Divanul sau gâlceava înțeleptului cu lumea sau giudețul sufletului cu trupul”, „Istoria ieroglifică” și „Hronicul sau vechimea romano-moldo-vlahilor”  - urmează ca, până la sfârșitul acestui an, să vadă lumina tiparului încă două: „Descrierea Moldovei”  și „Istoria creșterii și descreșterii Imperiului Otoman”. Alte nume de mari scriitori ai neamului bat la poarta editurii noastre: Mihail Kogălniceanu, Ion Heliade Rădulescu… 

- Până la destrămarea URSS, ați lucrat la Muzeul de literatură al Uniunii Scriitorilor. Prin ce v-a rămas dragă sufletului acea activitate?

- Probabil, ați trăit și Dumneavoastră rarul sentiment al descoperirii unui lucru, a unui fenomen etc. În cazul meu, este vorba despre revelația descoperirii unui nou document istorico-literar, a unui manuscris etc.

- Sunteți originar din Mânzătești, raionul Ungheni, unde preot la biserica din sat a fost și tatăl Dumneavoastră. Cum v-a influențat activitatea de cercetător literar faptul că ați crescut și ați fost educat într-o familie de preot? 

- Tatăl meu și-a legat destinul de trei sate: Mălinești din județul Hotin, Mânzătești și Hârcești (două sate alăturate) din plasa Fălești, județul Bălți. În ultimele două s-a aflat în serviciu din 1933 până spre 1990, când s-a îmbolnăvit și avea nevoie de o pensie, pe care episcopul, pe atunci – Vladimir, l-a trimis să o cerșească de la Guvern, după ce o viață întreagă și-o plătise cu banii lui la episcopie. Dar asta e o altă problemă dureroasă, pe care a luat-o în pământ cu el. Cartea românească nu a fost lipsă în casa noastră, dar, desigur, nu așa cum ar fi trebuit. Nu se putea. În conjunctura partinicilor ar fi suferit și mai mult decât a suferit. Când venea la Chișinău, la episcopie, cu probleme de serviciu, cumpăra câte o carte românească (până la 1957) de la librăria din centru, unde se mai găseau câteva exemplare. Îmi amintesc cu multă emoție bucuria de pe fața lui când ne-a adus edițiile Creangă și Eminescu, apărute la Chișinău după 1952, cu alfabet rusesc. Îmi povestea că publicase câteva articole la revista Raza a lui Vasile Țepordei; că l-a cunoscut bine și a comunicat cu preotul Eftimie Baconsky (satul Cofa, județul Hotin), tatăl poetului Anatol Baconsky; îmi mărturisea cum, după 28 iunie, bătrânul preot plângea și zicea că pleacă din Basarabia doar pentru că este îngrijorat de viitorul celor doi fii ai săi, Anatol, de 15 ani, și Leon, de 12 ani; își amintea de studiile la Școala de cântăreți bisericești din Chișinău făcute între anii 1929-1931, unde l-a  cunoscut pe Paul Mihail... 

Cum să nu te influențeze asemenea povestiri?

- Oare nu vi se pare că sunt dați uitării unii scriitori buni din perioada sovietică a literaturii românești din stânga Prutului? Mă refer la cei plecați dintre noi, precum Liviu Damian, Petru Zadnipru, Gheorghe Vodă, chiar și unii ca Ion Bolduma… Oricum, ei au ținut aprins spiritul românesc în Moldova sovietică… 

- Din creația unora dintre cei pomeniți s-a tipărit câte ceva selectiv la editurile Arc, Știința, Cartier și Prut Internațional. Eu mă gândesc însă la o valorificare mai aprofundată, începând cu literatura creată în spațiul basarabean interbelic (G. Meniuc, N. Costenco ș.a.), apoi generațiile de după război până la optzeciști. Lucrul acesta se face, dar foarte timid. Se simte lipsa de critici și istorici literari, care ar orienta procesul pe linia studiului științific. Abia atunci ar putea să apară volume selective, alese cu discernământ, bine documentate și comentate.

- Vă mulțumim, domnule Mihai Papuc. Vă dorim noi realizări în cadrul Editurii „Știința”.

Autor: Gheorghe BUDEANU  

Susține Natura.md: Devino Patron!