„Îmi place să ascult tăcerea casei părinteşti…”

Invitatul de onoare este Vitalie RĂILEANU, poet, critic literar, directorul Bibliotecii „Onisifor Ghibu” din Chişinău

„Îmi place să ascult tăcerea casei părinteşti…”

- Domnule Vitalie Răileanu, sunteți un om de cultură cunoscut și respectat în cercurile de intelectuali basarabeni, dar și în cele de dincolo de Prut. Impresionează domeniile în care vă manifestați talentul și aptitudinile: poet și eseist, cercetător științific, doctor în filologie, profesor universitar, iar de câțiva ani - și director al Bibliotecii Publice „Onisifor Ghibu” din capitală. Totuși, pe care dintre cele enumerate ați prefera-o ca Blazon Vitalie Răileanu? În plus, chiar dacă mulți se minunează, iar unii chiar se… îngrijorează de capacitățile enorme de muncă ale Dumneavoastră, oare n-o să regretați cândva că v-ați risipit talentul și eforturile intelectuale în diferite domenii?

- Pentru început, vreau să-ţi mulţumesc, dragă prietene Gheorghe Budeanu, pentru această ocazie proximă și să fiu intervievatul revistei Natura. Ce ţine de Blazon… sunt un om hiper-matinal, la orele 06:00 mă poţi găsi deja la Bibliotecă, în biroul meu, unde citesc, studiez, scriu. Deci, blazonul meu e ţesut din fire albe și negre a omului care citește și scrie… Fiind la capitolul laudis, cum aș fi reușit, altfel, să editez, până acum 20 de volume de studii literare, exegeze, dialoguri, cronici etc., dacă n-aș fi lecturat mereu. Criticul din mine e unul sagace, pe când poezia e o stare dezlănţuită ca o furtună oceanică. În fond, poezia mea este o autobiografie completată de briza gândurilor senine și sincere. Blazonul meu… e un ansamblu de piese care constituie armoariile unor viitoare cărţi scrise.


- Atunci când se vorbește de Biblioteca „Onisifor Ghibu”, despre actualul ei director se spune că este „persoana care ne-a unit în jurul cărții”. Cunosc atmosfera plăcută și ademenitoare de la „Onisifor Ghibu”, precum și gama largă de evenimente literare organizate aici, dar nimeni altul decât un director de bibliotecă nu o să ne răspundă mai bine la întrebarea: lumea mai citește azi? Dacă da, ce preferă ea să citească?

- Biblioteca „Onisifor Ghibu” a devenit a doua mea casă din 2 aprilie 2011, din ziua când Lidia Kulikovski, pe atunci Director general al Bibliotecii Municipale „B. P. Hasdeu”, mi-a propus să preiau manageriatul acestui Centru Academic al Cărţii, cum îmi place mie să-l numesc. Astăzi acest centru cultural ni se înfăţișează ca o instituţie aparte în peisajul cultural-spiritual al Chișinăului și chiar al întregii republici; o adevărată împărăţie a cărţilor în scopul lecturii, studiului, cercetării, informării și documentării. Un lucru este cert: Biblioteca „Onisifor Ghibu” este – prin volumul și valoarea colecţiei de carte, al publicaţiilor și documentelor, dar și prin diversitatea, multitudinea și complexitatea activităţilor pe care le desfășoară fie în Sala Nuciferă, fie în Sala cu Marmură albă – printre cele mai reprezentative filiale ale Bibliotecii Municipale „B. P. Hasdeu”, raliindu-se, cu justificat temei, celor mai mari, importante și… titrate biblioteci. Argumentul? Filiala „Onisifor Ghibu” dispune de un valoros și voluminos fond de carte ce însumează circa 60 de mii de volume, înmănunchind acum – sute de publicaţii, colecţii enciclopedice reprezentative de cărţi, periodice, documente grafice, ilustrări video-audio-vizuale, purtătoare de informaţii românești și străine. Toate acestea sunt puse gratuit la dispoziţia utilizatorilor bibliotecii prin intermediul secţiei de împrumut la domiciliu – pentru adulţi și copii, dar și a celor două săli de lectură (cu un număr de aproximativ 120 de locuri). Puţine biblioteci, constatăm fără modestie camuflată, se pot mândri cu un patrimoniu atât de bogat și diversificat cum este cel deţinut de instituţia noastră, care – graţie și sprijinului Bibliotecii Metropolitane din București – își îmbogăţește an de an averea prin noi achiziţii, în consens cu cerinţele celor ce apelează la serviciile noastre. Pe parcursul acestor ani rămâne a fi o oază de românism, un for cultural, pentru că este mereu plină cu oameni dornici de cultură, literatură, istorie, artă, folclor românesc, fiind și prima instituţie românească din Republica Moldova. Așadar, în Biblioteca „Onisifor Ghibu” se citește!


- În cadrul bibliotecii respective funcționează și Laboratorul de exegeze literare, care a făcut memorabilă apariția în anul trecut a volumului „Nicolae Esinencu. File din Jurnalul unui scriitor”. Urma să apară și jurnalul integral al regretatului scriitor Nicolae Esinencu. Reușiți? Arhivele și manuscrisele căror scriitori au trecut sau vor mai trece prin acest laborator? În același context, aș aminti de exegezele „Nicolae Esinencu. Spectacolul operei literare”, „Anatol Ciocanu și senectutea teiului”, „Ineditul Eugen Cioclea”…

- În Laboratorul de Cercetări Literare și Biobibliografie „Onisifor Ghibu” au fost concepute, elaborate și apoi date pentru editare mai multe volume, printre care menţionăm următoarele: Nicolae Esinencu. Spectacolul operei literare (exegeze literare); Anatol Ciocanu: (idei și tendinţe literare) (exegeze literare); Melopee pentru început de mileniu trei (volum); Academicianul Mihai Cimpoi Savantul timpului prezent (exegeze literare); Pavel Balmuș sau forţa inepuizabilă a unui intelectual (exegeze literare); În dialog cu Omul și despre Om (exegeze literare); Petru Cărare scriitor nonconformist (exegeze literare); Nicolae Bileţchi. Romanul și contemporaneitatea. Problema constituirii genului românesc (exegeze literare); Ion Ciocanu. În marginea și miezul poeziei (exegeze literare); Ion Vatamanu. Umbre. Poetul și imperiul (poeme inedite); Eugen Cioclea în dioptria criticii și studiilor literare (exegeze literare); Nicolae Esinencu. Viaţa și opera literară (ca) într-o carte (exegeze literare); Ion Vatamanu – scriitor al existenţei (exegeze literare); Ineditul Eugen Cioclea (exegeze literare) ș.a. Este mult, este puţin? Este onorant: pentru instituţie, dar și pentru utilizatori deopotrivă, întrucât se demonstrează, fără putinţă de tăgadă, faptul că Filiala „Onisifor Ghibu” rămâne a fi o oglindă fidelă a Bibliotecii Municipale „B. P. Hasdeu” și a unui excepţional domeniu de cunoaștere, pusă generos la dispoziţia cititorilor al căror număr este – în pofida „invaziei internetului” – în creștere! Aici e cazul să menţionez aportul colegilor mei, care, iată ani de zile topesc lumânări asupra textelor, manuscriselor, studiilor pentru a alcătui cuprinsul volumelor enumerate.

 

- După absolvirea Universității de Stat din Chișinău, v-ați început activitatea în calitate de lector la Institutul Pedagogic „T. Șevcenko” din Tiraspol, unde ați lucrat timp de șase ani. Ulterior, v-ați continuat activitatea didactică la Catedra literatură română contemporană de la USM, dar ați avut și un stagiu la Catedra de literatură română de la Universitatea „Babeș Bolyai” din Cluj-Napoca, România. Cred că cea mai emoționantă perioadă didactică a fost în tinerețe, la universitatea din Tiraspol. Ce nu vreți sau ce nu puteți uita din acea perioadă?

- Să știi că a fost, probabil, cea mai frumoasă perioadă a activităţii mele didactice și știinţifice. Eram un tânăr rebel, eram plin de proiecte privind materia, îmi plăcea la nebunie obiectul ce-l predam, mi se încredinţase cursul și seminarul de Literatură veche și clasică, aveam studenţi ahtiaţi de a cunoaște adevărul și… aceasta mă motiva în mod deosebit. Aveam ore la două facultăţi – Pedagogie primară și preșcolară, și evident, la Filologie. Apropos, am avut și un precedent deosebit! Într-o bună zi, Petru Tolocenco, decanul Facultăţii de Filologie, mă invită la el în birou și-mi zice: „Mă, la mine au venit studenţii de la anul patru, secţia rusă, care au auzit că celor de la secţia română (pe atunci moldovenească) le predai Literatura… Ei te roagă să le oferi și lor  posibilitatea să audieze prelegerile, dar cu o singură condiţie – 45 de minute în limba română și 45 – în rusă… Am acceptat fără ezitare, iar în sesiunea de examene, cei de la secţia rusă, mi-au prezentat răspunsurile în limba română. A fost un moment foarte important pentru facultate, dar și pentru această instituţie superioară, unde erau mai multe grupe cu predare în limba rusă. Nu pot să uit că aveam câte 4 ore de prelegeri și 4 de seminare pe zi, apoi mă izolam în Biblioteca Universitară pentru alte 4 ore și… mereu nu-mi ajungea timp pentru mai multe lecturi… Nici acu nu-mi ajunge timp, recunosc sincer. 


Una din sălile de lectură ale Bibliotecii Publice „Onisifor Ghibu” din Chişinău

 

- Sunteți un critic literar foarte activ, ceea ce înseamnă că urmăriți atent evoluția sau involuția procesului literar contemporan din Basarabia. Cum apreciați starea literaturii artistice din stânga Prutului? Este ea dominată de valori sau de non-valori?

- Cu certitudine nu se mai face o diferenţă între ceea ce și cum se scrie și se editează în stânga Prutului, și ceea ce apare în Ţară, deoarece așa autori ca: Arcadie Suceveanu, Leo Butnaru, Emil Galaicu-Păun, Grigore Chiper, Maria Șleahtiţchi, Eugen Lungu, Dumitru Crudu, Mihaela Perciun, Anatol Moraru ș.a. alcătuiesc succesul de moment al cărţii, iar lecturile mereu ne-au înaripat sufletul. Voit sau nu, alegerea exprimă un act de solidarizare cu efortul generaţiei din care eu însumi fac parte. Solidarizarea nu înseamnă însă, pentru mine, abolirea spiritului critic, ci un sentiment mai viu al perceperii din interior al procesului literar din acest spaţiu geografic cultural-românesc. El se datorează, desigur, împrejurării că evoluţia lor, a acestor scriitori, a fost concomitentă cu dezvoltarea literaturii de peste Prut. Cred, totuși, că principalele tendinţe, atitudini, stiluri din proza, poezia, dramaturgia acestor scriitori sunt ilustrate / confirmate de cărţile editate și premiile literare obţinute, astfel că cititorul poate să-și facă o idee, presupun eu, despre configuraţia întregului.


- Nu v-ați gândit să lansați un cenaclu literar pe lângă Biblioteca „Onisifor Ghibu”? Sau cenaclurile literare nu mai au farmecul din anii cu spiritualitate sănătoasă?

- Vai de mine! Chiar când numai am venit la Biblioteca „Onisifor Ghibu” am iniţiat ședinţele / întrunirile Clubului literar-artistic Poeţii desculţi, membri fiind – Oleg Carp, Roni Terenti, Ana Tcacenco, Artiom Oleacu, Alex Cozmescu, regretatul Adrian Pîslaru ș.a., tineri foarte frumoși și ambiţioși pe atunci, Astăzi…, ei au devenit actori, pictori, profesori universitari, membri ai Uniunii Scriitorilor din Moldova și România, dar și fideli cititori ai Bibliotecii noastre. [Pentru membrii Clubului poeţilor desculţi am activat, debutul editorial e sfârșitul firesc al unei etape de-al lungul căreia identitatea lor a apucat să se dezvăluie cât de cât cititorilor, spectatorilor, îndeosebi confraţilor literari, cei de-o generaţie fiind și cei mai sensibili și siguri audienţi. Dar există și debuturi stranii – în
poezia mai cu seamă! – în care preparativele lipsesc cu totul, iar debutul – total necunoscut și de altfel lăsat de edituri pe mai departe într-un fel de anonimat; se ivește în faţa noastră brusc, ca printr-o operaţie de materializare a unui „duh”, într-un film de science-fiction. Cine l-a trimis? Cum a ajuns pe planeta noastră? La ce mai e bună nașterea și anevoioasa creștere, dacă lumea se poate înmulţi și astfel? – iată întrebări ce se potrivesc întocmai și unor asemenea apariţii antologice (în idiotul sens al cuvântului). Unde mai pui că pentru publicarea multora din cărţile acestea intră în joc și se extinde de la sfera cenaclistă la cea editorială - situaţie caragialiană din Lanţul slăbiciunilor!
Nu-i mai puţin adevărat, iarăși, că tot în cazul Clubului poeţilor desculţi, condiţionarea debutului de prezenţa frecventă în revistă e legată la rându-i de reale dificultăţi, născătoare de injustiţii. Cine nu cunoaște la npo realitatea revistelor-fortăreaţă, cu acces rezervat familiarilor sau celor angajaţi într-un fel de tronc foarte profitabil, care asigură anumitor poeţi debușee ilimitate, cu neputinţă de realizat, astfel decât după practice du ut des, ceea ce, în situaţia noastră, se poate tălmăci mai exact cu – primește-mă ca să te primesc!]. Cât ce ţine de farmecul Cenaclurilor…, să știi că se simte nevoia lor să activeze, pentru a menţine prioritatea etico-estetică și culturală a tinerilor. 

 

- Ați debutat în 2009 cu Chei pentru labirint - articole și critică literară. Apoi, ca autor sau coordonator, ați semnat apariții literare în fiecare an, învrednicindu-vă de nenumărate premii. Totuși, eu echilibrez balanțele atunci când este vorba de Vitalie Răileanu - criticul literar și poetul. Cărțile de versuri ale Dumneavoastră - Imun la naupatie (Iași, 2014), Poeme de pe faleze (București, 2015), Străin printre ape (Iași, 2016), Apele Adigei (Chișinău, 2019) – au fost bine apreciate de cititor și menționate de critici literari. Oare ce poate să-l mai inspire azi pe poetul Vitalie Răileanu?

- Am impresia că întrebarea dumitale a întrunit și răspunsul meu, la care aș mai adăuga - mă inspiră frumosul, adevărul, realul. În sertarele mele gem câteva manuscrise care așteaptă lumina tiparului. Precum știi, dragă Gheorghe Budeanu, am moștenit întreaga arhivă a manuscriselor lui Nicolae Esinencu – aproximativ zece mii de foi dactilografiate, caligrafiate, schiţate cu versuri, proze, romane, piese pentru teatru, scenarii, toate inedite (sic!). Acu… imaginează-ţi ce volum și cât am de lucru. Deja am dus la o editură de prestigiu de la noi romanul Evreii, cu o deosebită prefaţă semnată de Ludmila Șimanschi, care, apropos, a redactat și a adoptat manuscrisul pentru a fi tipărit, postfaţa este semnată de scriitorul Anatol Moraru. Zilele acestea am scris argumentul pentru Jurnalul unui scriitor, la fel inedit, care aparţine scriitorului Nicolae Esinencu. Paralel, descifrez, redactez, pun în pagină versuri inedite ale poetului Copil teribil. Desigur nu oricine are veleitatea, cum spunea Călinescu, de a se defini. Dar, fără îndoială, toţi avem, mai mult sau mai puţin, vanitatea de a ne autodefini. Oricum, ceea ce ne definește în
primul rând, de vrem ori nu vrem, este activitatea noastră, munca noastră. 

 

- Domnule Răileanu, sunteți născut în satul Soloneţ, raionul Soroca, într-o familie de intelectuali. Mergeți uneori încolo? Oare ce mai fac, ce trebuie să facă intelectualii din Soloneț în această toamnă bolnavă, săracă și – vai! – electorală?

- Da… merg, cam de două-trei ori în lună. Îmi place să respir aerul de acasă, să ascult tăcerea casei părintești, să vorbesc cu pomii, via, florile din curte…, iar dacă e să vorbim despre intelectuali, pe acolo au rămas cam puţini, dar să știi, că ei își trăiesc toamnele frumos, fiind convinși în izbândă!


- Echipa revistei NATURA vă dorește noi succese și inspirație înflorită…

 

Gheorghe BUDEANU

Articol publicat în Revista NATURA în numărul 344