Între sacrificiu și păstorire
natura.md
Dec 27, 2024 07:53
167
0
Cândva, la un articol despre școală, despre nevoile și bucuriile ei, un redactor talentat mi-a sugerat titlul „Luați școala în brațe”. Am reținut această expresie frumoasă, la sensul căreia mă gândesc de multe ori. Mâinile întinse spre lumina care trebuie să cuprindă această instituție sunt ale profesorilor, cei chemați să adune mințile tinere, căpușoarele fragede sub cupola fosforescentă.
În trecutul îndepărtat, locul profesorului îl ținea dascălul sau preotul. Indiferent care ar fi titulatura celui care îl călăuzește pe copil în lumea cunoașterii, cert este că îi formează caracterul, îl învață să scrie și să citească. El este un păstor, iar cartea, pe care o lasă celor din bănci, deschisă pentru toată viața, o închide sau o lasă deschisă așa cum decide fiecare. Învățătorul, profesorul, pedagogul, în general, care nu depune jurământul într-un mod vocal și oficial la sfârșitul studiilor, așa cum, prin tradiție, o face viitorul medic, îl are în suflet, în minte, i se interiorizează și se înscrie unora pe chip, iar pentru mulți devine vocație.
Oricât de mult ar evolua societatea, și timpul chiar arată că ascensiunea este o scară pe care urcăm cu toții, profesorul rămâne să semene la minte și la fapte cu păstorul din pilda care-și pune sufletul pentru oițele sale. El este cel care, și dacă oile o iau pe un alt drum, păstorul se întristează când vreuna este mai îndărătnică, se duce și o caută. Spune parabola: „– Iată, mi-am numărat oile şi-mi lipseşte una. Unde să fie acum? Nu am linişte. Mă voi duce să o găsesc…
S-a dus şi după aproape o oră, după ce a rătăcit, a găsit-o. Transpirat, s-a întors cu oaia pe umăr, dar cu bucuria în inimă”.
Sărbătorile de Crăciun, asociate cu vacanța de iarnă pentru elevi, sunt zile numărate pentru un profesor, care, în momentele rare de revelație, admiră de la geam ninsoarea ce-i albește pletele. Nici aceste clipe, de vorbă cu sine, nu-i slăbesc încrederea că puterea nu se măsoară în ani, ci în sacrificiul care i-a devenit destin. Și în aceste clipe, când potecile îl așteaptă să urce munții, când ai săi ar vrea să-l vadă zâmbind fără griji, când chiar el însuși ar vrea să nu-i mai sune în urechi clopoțelul la clasă, profesorul își reînsuflețește experiența citind o carte, verificând caiete, ascultând poveștile mustrătoare ale părinților la telefon, executând niște rapoarte, special create ca să nu mai aibă sfârșit. Să fie păstorirea o pedeapsă a zeilor atunci când l-a făcut pe om profesor sau pedagogia nu poate exista în afara sacrificiului? Întrebarea nu e un joc didactic care să schimbe atmosfera înghețată a lecției cu opinii cât mai multe și fără relevanță. Un răspuns pertinent îl poate da numai cel care se înscrie în elita intelectuală a educației. Și acesta este profesorul.
Autor: Silvia Strătilă
Articol publicat în revista NATURA, nr. 392
Susține Natura.md: Devino Patron!
