Culori de mai la Gura Bâcului

Culori de mai la Gura Bâcului

Pe acolo pe unde râul Bâc se varsă în fluviul Nistru, există un loc interesant, atât pentru mine, cât și pentru păsări: lacul Sălaș. Acesta este cel mai mare lac natural pe râul Bâc și, aș zice, chiar ultimul de acest fel din valea Bâcului. Lacul este situat într-o depresiune pe care ploile și apa Bâcului au umplut-o cine știe când cu apă curată. Față în față cu lacul, pe malul celălalt al Bâcului, se întinde o pădurice care crește încăpățânată pe ravene și râpe accidentate, iar dincolo de calea ferată ce se îndreaptă spre Tiraspol, începe vestita pădure de la Hârbovăț, acolo unde nimeni altul decât regele suedez Carol al XII-lea, azilant politic la Varnița între 1709-1714, mergea la vânătoare după mistreți, cerbi, căprioare, vulpi și lupi.

Într-un cuvânt, peisaje frumoase și pline de istorie, exact cum îmi place mie. Nu știu cum s-a făcut că mergeam pe aici doar iarna, când totul era acoperit de gheață sau noroaie, iar deasupra lacului atârnau nori grei și posomorâți care aruncau nuanțe de gri peste întreaga lume. De aceea locul mi s-a asociat în subconștient cu un peisaj cenușiu și posac, cu un tablou lipsit de viață, banal și neinteresant. Chiar și atunci când admiram râul Bâc de pe povârnișurile Calfei, sau căutam cuiburi de acvile în pădurea de la Hârbovăț (nu mă pot abține să nu fac paralela cu regele suedez care cu 200 ani în urmă făcea parțial același lucru), sau mă plimbam pe malul râului Bâc, speriind toate rațele – eram stăpânită de impresia că pe aici nu-i mare lucru de văzut.

Observarea păsărilor pe malul lacului Sălaş de lângă satele Calfa şi Gura Bâcului. Foto: Silvia Ursul

 

Și apoi am făcut o mișcare strategică, cum s-ar zice: am mers acolo când primăvara zburda pe câmpuri și atingea cu bagheta ei fermecată orice colțișor. Odată atinse, colțișoarele deveneau verzi, fremătau de viață și de culoare, iar deasupra lor le zâmbea cerul de un albastru fermecător, total străin de urâțenia din zilele de iarnă. Și uite așa am descoperit o altă față a lacului Sălaș: am admirat alte haine, țesute cu fir verde și presărate cu flori de pajiște umedă – straie frumoase de luna mai.

Lacul Sălaș, al treilea lac natural ca mărime din Republica Moldova (după lacurile Manta și Beleu), se întinde pe o suprafață de 3,7 km² între satele Calfa și Gura Bâcului. Ambele localități sunt pitorești și ambele se țin pe acest pământ din vremuri bătrâne, când râul Bâc era mare și curat și se revărsa primăvara cu dărnicie peste luncile din cursul său. Deși am tot trecut prin aceste două localități, am aflat cu adevărat despre ele prin intermediul domnului Eugen Statnic, mare prieten al revistei NATURA care, pe timpuri, a locuit câţiva ani în satul Calfa. Dumnealui a expediat o parte din memoriile sale către redacție, care au fost publicate în numărul 320 (octombrie 2018), iar amintirile frumoase păstrate în această culegere de text au reprezentat pentru mine niște repere savuroase care m-au ajutat să înțeleg mai bine zona în care tot mă deplasam fără să cunosc multe lucruri esențiale.

Domnul Statnic povestea în memoriile sale despre „frumusețea, curățenia și bogăția Bâcului care se vărsa cam la 1 km înainte de Calfa într-un lac lung de 4 sau 5 km și lat de 300-500 m, cu o axă geometrică vest-est, până la satul Gura Bâcului și iarăși ca râu îngust de 30-40 m să se verse în Nistru”. În această descriere am descoperit lacul Sălaș sau „balta Bâcului” – cum îi mai spuneau sătenii din preajmă – de unde oamenii se hrăneau de sute de ani. Eugen Statnic povestea că „fiecare gospodar, pe rând, pentru vecini sau rude, se duceau miercuri și vineri la baltă și fiecare își pescuia atât de cât era nevoie, câteva kilograme de caras, crap sau știucă”.

Lacul Sălaș, vedere panoramică. Foto: Silvia Ursul

 

Despre cele două sate așezate pe malul lacului Sălaș - Calfa și Gura Bâcului – domnul Statnic a precizat că sunt locuri istorice cu cetăți getodacice vechi de 2500 ani. La Gura Bâcului, acolo unde râul se vărsa inițial în fluviul Nistru, exista o moșie ce se numea „Davida” în sec. XVIII-lea și ținea de Mănăstirea Humorului. Din secolul XIX satul și-a căpătat actuala denumire, fiind menționat în documentele vremii ca o localitate bogată, cu multe gospodării, pământ arabil, fânețe, stupi, pescărie și mori de apă pe Bâc. Din loc în loc, prin hrisoave apare un lac cu numele de „Ghiol”, bogat în pește, despre care se consideră că era vechiul nostru Sălaș, cel care hrănea din negura timpurilor gurile flămânde din toate satele de prin jur. Călfenii mergeau și ei cu regularitate la baltă. Domnul Statnic descrie savuros acest lucru: „La Calfa era o cantitate enormă de pește și mai ales o extraordinară densitate, așa că se pescuia cu coșul sau cu badocul. Coșul era un cilindru împletit din lozie având cam 50-60 cm în diametru și o înălțime de 70-80 cm. Omul intra în apă dezbrăcat pe jumătate sau chiar gol și la 20-30 m de mal în apa adâncă de „doi coți” adică 60-70 cm se punea brusc coșul ținut cu două mâini până la fundul nisipos al apei, prinzând la întâmplare peștele care se afla acolo și începea să „bată” lipsa de libertate. Pescarul prindea cu o mână ce se nimerea și dacă peștele era potrivit gustului îl arunca în traista mare de sac purtată pe umăr. Nu era nevoie mai mult de 20-30 minute ca să-și adune fiecare ceea ce dorea, iar la selecție sau alegere peștele prea tânăr era aruncat pe loc în apă. Unii pescari foloseau în loc de coș un „badoc” care era un cilindru din tablă neagră, fost ambalaj de la asfaltul folosit la repararea șoselei Chișinău- Tighina de către echipele militare germane „Deruban”, care se îngrijea de funcționalitatea șoselelor pe care se efectuau transporturile militare.

Dacă satul Gura Bâcului e situat pe o câmpie plată și joasă, Calfa e așezată pe povârnișul unui deal argilos, împădurit pe alocuri, dar supus alunecărilor de teren și presărat de văi prăpăstioase, unde geologii și paleontologii sovietici au găsit resturi scheletice de mamifere, păsări, reptile, pești, moluște și unele plante, acumulate cu 10-12 milioane de ani în urmă (se estimează că acest amplasament fosilifer se laudă cu o colecție dintre cele mai bogate, variate și vechi din sarmațianul mediu din Europa). Peste aceste văi abrupte, unde astăzi croncăie corbii, trece un pod de cale ferată asemănător celui de la Ungheni, proiectat de vestitul G. Eiffel. Dincolo de sat și de Bâc, până la Nistru, pe o suprafață de 3 km era un podiș mai înalt pe care un moșier bogat, numit Dragalina, cultiva cereale. Acum pe acest podiș trece șoseaua Chișinău-Odessa. De la Eugen Statnic am aflat că pe acest podiș „nelocuit și cam pustiu, în anii 1942-1943, sovieticii au parașutat noaptea trupe de partizani cu misiunea de a distruge podul peste Nistru la Tighina-Tiraspol, punct strategic de mare importanță pentru frontul din Rusia.” Numele moșierului Dragalina a rămas legat până în zilele noastre de o perlă arhitecturală lăsată de izbeliște (cum altfel): Odaia Dragalina. Se presupune că această curte boierească aparținea, de fapt, polonezului Karl Ianovski, colonel în retragere din armata rusă. Moșia acestuia cuprindea tot teritoriul pe care este așezat astăzi satul Gura Bâcului și teritoriile adiacente din lunca Bâcului, care ajungeau până la Calfa.

Pădurea de la Calfa crescută pe povârnișuri abrupte. Foto: Gheorghe Țîcu

 

Astăzi peisajele arată cu totul altfel: lacul Sălaș face parte dintr-o amenajare piscicolă, iar râul Bâc a fost regularizat și îndreptat, astfel încât nu se mai varsă în Nistru la Gura Bâcului, ci mai jos, la intrare în localitatea Varnița, aflată în zona de conflict înghețat cu Transnistria. Am fost acolo într-o zi de iarnă, mânată de curiozitatea presantă de a vedea cu ochii mei locul de vărsare al râului Bâc. Un fir subțire și albastru de pe hartă îmi arăta că intră în Nistru mai la vale de Gura Bâcului, într-un sector de case de vacanță considerat cândva pitoresc. Chiar pe timp de iarnă se  simțea izul de canalizare pe care îl emana Bâcul, iar locuitorii din Varnița s-au plâns de mirosul insuportabil al apei, în special pe timp de vară, când e absolut imposibil să ieși afară sau să ții geamul deschis la casă. De acest miros urât purtat de apa Bâcului se plâng și sătenii din Calfa, care au răgaz să respire ca lumea doar când vremea e mai răcoroasă sau bate vântul. Ei sunt victimele nevinovate ale erorilor tehnice produse în perioada sovietică (poluarea masivă cu chimicale agricole, regularizarea râului – se știe că lichidarea meandrelor accelerează procesul de murdărire), dar și a tuturor celor care aruncă mizerii în acest râu devenit canal de scurgere.

Punctul de vărsare al râului Bâc în fluviul Nistru. Foto: Silvia Ursul

 

Situația jalnică și urâtă a Bâcului inferior spune multe despre felul în care sunt administrate treburile Chișinăului (râul Bâc e foarte poluat anume la ieșirea din capitală) și reprezintă o dovadă în plus că există nevoia unui management integrat al râurilor, de la izvoare până la vărsare, care să fie în beneficiul locuitorilor și care să garanteze dreptul la un mediu curat. 

E foarte tristă și descurajantă starea de lucruri din acea gură de plai: o frumusețe de lac înconjurată de localități gospodărești și pădure seculară, dar blestemată de miasmele unui râu batjocorit ce astăzi poartă la vale ape aducătoare de boli și de moarte. Au mai rămas câteva luni până la căldurile de vară, când duhoarea de la stația de epurare va începe să bântuie pe străzile Chișinăului. Atunci îi vom înțelege foarte bine pe călfeni și pe alți nefericiți neglijați de autoritățile de mediu și cele locale. Dar vom ști, oare, să ne unim cu ei pentru a înlătura definitiv problema? Doar împreună avem șansa să reînviem ecosistemul riveran degradat și să adăugăm alte descrieri frumoase la acele memorabile file ale domnului Eugen Statnic din prima jumătate a secolului XX.

 

Silvia URSUL

Articol publicat în numărul 339