Pădurea, oamenii și veșnicia - toate le găsești la Badicul Moldovenesc

Satul Badicul Moldovenesc din sudul Moldovei, mult mai aproape de Cahul, dar și de România, decât de Chișinău, este, la prima vedere, ca și celelalte sate de la noi. Așa credeam și eu până a-l vizita. Să recunoaștem însă că atunci când afli că aici s-a născut Nicolae Botgros, mare virtuoz, cu un talent predestinat să se armonizeze cu vioara, parcă ai curiozitatea să afli că ceva aparte trebuie să fie la Badicu. Pe unii îi mână curiozitatea, pe alții meseria, iar atunci când satul maestrului va deveni un land, așa cum își doresc edilii care-l conduc, Badicul Moldovenesc va rămâne mereu cu brațele deschise pentru toți care vor reveni la baștină sau doar să-l viziteze.  

Ineditul aici e divers. De secole, pădurea, așezată pe 525 de hectare stă de strajă la hotarele satului. Localnicii sunt mândri și bucuroși că pădurea le aduce aer curat, deci, sănătatea localnicilor le este garantată de natura locului. Satul se întinde pe o priveliște spectaculoasă. Gospodării mai noi, mai vechi, ambiționate să păstreze rusticul zonei, cu gospodari la porți sau porți încuiate care își așteaptă stăpânii să le descuie, să măture curtea, să deschidă ușile casei. Aici liniștea se respiră o dată cu aerul curat, iar oamenii din sat, din moment ce îi cunoști, te poftesc la masă. 

Legenda satului povestită de primarul din localitate

Badicul Moldovenesc își merită toponimul și, cel puțin, cât primarul satului mai este tânăr, badicul, un diminutiv de la badea, va rămâne o localitate frumoasă din raionul Cahul cu tendința să crească și să înflorească. Edilul este Dumitru Goropceanu, un tânăr născut aici pentru care satul înseamnă să rămâi la rădăcini și să le revigorezi pentru a fi puternic la tine acasă. A învățat la școala din localitate, iar liceul l-a absolvit la Zârnești. Este absolvent al Facultății de Drept și Administrație Publică, specialitatea Drept. Studiile le-a definitivat cu un master. Și-a dorit ca după facultate să fie mai aproape de oameni, de mediul natural și uman pentru care a lucrat la Inspectoratul principal pentru Protecția Mediului Cahul. Ambiția însă l-a întors la baștină să fie mai aproape de nevoile oamenilor din sat, de părinți și să demonteze dictonul „în țara ta nu poți fi rege”. Este nevoie să simți cu adevărat dragostea de baștină, de neam, de locul unde te-ai născut ca să rămâi la tine acasă, de unde astăzi majoritatea pleacă. Domnul primar, fără să se laude cu tinerețea și curiozitatea vârstei, spune simplu și ca printre altele că a avut ocazii și chiar oferte să plece la bani lungi peste hotare. Nu l-au tentat însă banii. Și-a dorit să facă ca drumurile din sat să fie străzi luminate așa cum sunt în țările europene, să rezolve sistemul de încălzire și apeductul, spre bucuria și binele sătenilor.        

Problemele satului le știe cel mai bine domnul primar. Sunt multe – unele realizate, altele în curs de realizare -, dar atunci când e vorba despre imaginea satului, despre ce trebuie să știe un străin sau o persoană venită în vizită la baștina sa, domnul primar întâmpină un oaspete cu ceea ce are frumos Badicul Moldovenesc – legenda de secole, rămasă ca o carte de noblețe. Strămoșii s-au așezat aici pe la 1740, fiind crescători de oi. Pădurea și dealurile din preajmă adăposteau satul, îl ferea de dușmani, le ofereau pământuri bogate, pășuni, condiții de trai bune – iarna îl încălzea, iar vara îl umbrea. Și totuși, continuă firul legendei domnul primar, „la un boier se aflau în slujbă doi fraţi, o fată şi un băiat. Odată în apropiere de locul unde păşteau turma de oi, trecea o ceată de turci, care au observat păstorii. S-au furişat pe lângă turmă, au înhăţat fata şi au luat-o la goană. Fata striga ca din gură de şarpe: bădică, bădică, scapă-mă!!! Nu departe se afla un moş, care a fost martor celor întâmplate şi a povestit oamenilor”.

 Aşa a luat naştere legenda despre originea denumirii satului Badicul. În majoritate, locuitorii satului erau moldoveni, astfel la denumirea de Badicul, mai târziu s-a adăugat termenul de Moldovenesc, pentru a-l distinge de localitatea vecină unde veniseră cu timpul etnici ucraineni și ruși. Astfel satul a început să se numească Badicul Moldovenesc.      

„Casa de piatră” pe care și-a întemeiat-o toamna aceasta primarul Dumitru Goropceanu, îi cere să se gândească mai mult că la Badicul Moldovenesc numărul gospodarilor s-a mărit, iar responsabilitățile și grijile se vor ridica la nivelul bărbaților puternici să facă din baștina lor rai din ce au.    

Grijile și bucuriile păstorului duhovnicesc    

La un capăt de sat se înalță biserica satului Badicul Moldovenesc, care nu contenește să-i vegheze pe cei adormiți, la un pas de pragul ei fiind  cimitirul. Istoria de un secol a lăcașului o știe preotul paroh Anatolie Cristea. Numele părintelui, un derivat al mântuitorului tuturor, îl obligă și mai mult să se încredințeze slujirii credinței. Și asta o face din 1998, adică de 26 de ani, de când adună enoriașii în jurul bunătății și generozității sale. Credincioșii spun și ei, tot de atât timp, că păstorul lor nu compromite exemplul cu care se identifică. 

Prima piatră de temelie a bisericii din sat a fost pusă în 1894, iar regimul comunist din perioada trecută a împins-o spre aceeași soartă ca pe multe alte lăcașuri de cult din Basarabia, în acei ani ostili credinței, biserica străjuind fără liturghie. Râvna preotului A. Cristea a fost ascultarea să ctitorească prima biserică românească din spațiul administrat de Ucraina, răsplătită apoi cu întoarcerea mai aproape de locul natal. Așa s-a întâmplat ca, mai mult de două decenii, drumul spre biserică să-l cheme zi de zi și să-i aștepte pașii. 

Aspectul interior al bisericii din Badicul a fost restabilit cu pictura frumoasă făcută de maeștrii talentați, Valeriu și Ilie Hlibiciuc, tată și fiu, impresionând pe mai mulți pictori din România, care i-au învrednicit cu nota maximă. Acum biserica e ca o jucărie – înaltă, frumoasă, plină de sfinți, ce au înconjurat pereții, îngrijită, cuminte și încăpătoare pentru toți. Această strălucire picturală duhovnicească, spune părintele, se datorează unor oameni bogați sufletește: localnicilor, care au găsit să dea din bănuțul văduvei, sau lui Andrei Ciobanu, director CAP, Agro-Badicul, care, datorită generozității sale, a donat o sumă impresionantă la restaurarea bisericii.    

 Restabilindu-i-se frumusețea bisericii, misiunea părintelui prolifică, constatăm noi, cei care îi ascultăm liturghisirea și îi citim cărțile. Anatol Cristea găsește timp și pentru revelația să scrie cărți, să educe prin cuvântul scris în speranța că greșelile, chiar ororile trecutului nu se vor repeta. Romanul „Crucea pământului” este o carte consacrată victimelor foametei din 1946-1947. Inspirată din tragedia familiei sale, a verilor, care zac în cimitirul din Flămânda, autorul nu poate fi indiferent față de soarta flămânzenilor și a multor basarabeni uciși prin înfometare, pagină de tristă amintire în istoria noastră. Părintele reușește să armonizeze evlavios cuvântul scris cu liturghia, găsind și un titlu frumos „Poiana raiului” – denumirea unui alt volum, dar totodată și o găselniță potrivită că osteneala și-o îndreaptă către enoriașii săi.     

La școala lui Botgros viitorul e frumos        

Copiii din Badicul Moldovenesc au toate motivele să se mai bucure că școala din sat mai are ușile deschise pentru ei, are clase spațioase, cu dotările necesare (Botgros a învățat să cânte și la lumina lumânării), bibliotecă, sală de sport și cantină, un teren de joacă, liniște și pădurea la 50 de metri. Vocile copiilor răsună din plămânii sănătoși, iar vocile profesorilor umple sălile de clasă cu cifre, formule, poezii și cântece. Directoarea Tatiana Mazilu este profesoară de fizică de 43 de ani, iar în funcția de manager de opt ani. A schimbat nordul ei de baștină pe un sat de la sud, îndrăgindu-l și întemeindu-și o familie, și aici a prins rădăcini. Școala i-a devenit o a doua familie, iar istoria ei o are scrisă în memorie. Este mândră că moștenește istoria acestei instituții și o relatează cronologic: „Prima școală în sat a fost biserica. Acolo se învăța la treapta primară. În 1965 a fost construită o școală nouă. Aici învățau 300 și chiar 400 de elevi. Din sutele de copii au ieșit oameni valoroși, cum ar fi, profesorii universitari, Nelu Vicol, Nicolae Leahu și Dumitru Tărăgan, Constantin Bejenaru, profesor de matematică, Ana Mocanu, profesoară de limba română, politicianul Ion Dron. Școala a ales să poarte numele lui Nicolae Botgros.  

Directoarea Tatiana Mazilu duce mai departe instruirea și educația celor 83 de copii împreună cu o echipă din 14 profesori despre care are doar cuvinte frumoase. Ține să menționeze performanța câștigată recent de profesoara de limba și literatura română, Svetlana Tabac, care a luat nota 10 la Dictarea Națională din august 2024. Tot ce e frumos și oportun instruirii se datorează atitudinii și interesului corpului didactic să culeagă roade dulci de pe urmele învățăturii. Curtea școlii, după ploaia generoasă din octombrie, arată ca o primăvară cu iarbă verde și copaci în haine de verdeață; o masă de tenis, alte mese, scaune și obiecte de sport sunt la dispoziția copiilor în minutele de recreație. Terenul este amenajat recent datorită unui proiect cu diaspora, coordonat de absolventa școlii, Steluța Mazilu, stabilită în Canada, pe care părinții, școala, satul, viața au învățat-o să investească în locul de unde i-au crescut aripile.    

Elevii împreună cu profesorii, în afara programului obișnuit, realizează multe lucruri pentru școală sau comunitate. Recent au câștigat un proiect internațional și au sădit 60 de copaci, au curățat râulețul care curge în apropiere, obișnuiesc să curețe și pădurea. Grija și atitudinea administrației, secundată de întreg corpul didactic, se găsesc în procesul de muncă valorificat în condițiile bune de muncă. Între blocurile sanitare din școală și cele din palatele regale nu există mare deosebire. 

 Cu asemenea atitudine și grijă față de locul unde trăiești și lucrezi nu e o mândrie sau pur și simplu un slogan de laudă că „la școala lui Botgros viitorul e frumos”.         

 Biblioteca din Badicul Moldovenesc te invită să te îndrăgostești de carte    

E trecut de ora amiezii când am ajuns la bibliotecă, iar câțiva copii veseli, cu ghiozdane grele în spate, cu fețișoare senine, ieșeau din bibliotecă și se duceau pe la casele lor. Păreau obosiți, dar puteri de hârjoană mai găseau. 

Situată aproape de mahalaua nouă, biblioteca are un administrator convins că acest loc trebuie să emane multă lumină. Determinarea vine de la directoarea Bibliotecii Publice Teritoriale Badicul Moldovenesc, Tatiana Ismailov, de la care aflăm că din 2014, de când biblioteca a devenit singurul ei job și a îndrăgit cărțile ca pe propriii copii, nu se poate despărți de această ocupație intelectuală. Fondul bibliotecii este de cinci mii de cărți și în curând va primi setul de trei sute, donație din România. În fiecare an, cu ajutorul administrației publice locale fondul se reînnoiește. Bucuria profesională Tatiana Ismailov o împărtășește cu noi, menționând că interacțiunea cu sătenii este și un îndemn la lectură – preocupare pe care oamenii o neglijează din ce în ce mai mult. S-a angajat personal într-o campanie „Nicio zi fără lectură”, invitând bătrânii să le citească celor mai mici, sau organizează cluburi de lectură pentru copii „Bibliovacanța”. Sărbătorile calendaristice sunt și ele motive ca să desfășoare evenimente cu oamenii din sat. 

Într-o anexă a bibliotecii, cu imaginea unor odăi de casă veche, doamna directoare T. Ismailov vrea să inaugureze Muzeul satului Badicul Moldovenesc. În această oază a trecutului se va păstra patrimoniul satului.  

Pădure, pădurică, mai du-mă la badicu     

Măcar un vers dintr-o poezie și tot îți vine în gând atunci când călătoria în Badicul Moldovenesc ia sfârșit, când te desparți de oamenii care te-au însoțit o zi ca să nu mai poți uita toamna anului 2024. Memoria acestei zile o întărește părintele Anatol Cristea, el are misiunea să adune oamenii la o agapă în căsuța pădurarului Veaceslav Iuncu. Tăcut și modest, frate cu pădurea, care a învățat de la copaci, de la iarbă și de la tot ce are mai sfânt pădurea, să arate respect oricui, Veaceslav Iuncu cinstește musafirii cu daruri alese inimii, binecuvântate cu rugăciunea de mulțumire de preotul paroh Constantin Dumitrașcu, venit din satul vecin Larga, și Anatol Cristea, preotul paroh din Badicul Moldovenesc.     

Autor: Silvia Strătilă 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 391

Susține Natura.md: Devino Patron!