Podul de flori
Supravieţuitori ai propriului lor destin. Așa sunt basarabenii.
natura.md
Mai 6, 2022 09:05
1983
0
O rudă de-a mea, locuitoare a orășelului Ungheni, avea o soră în altă mahala a aceleiași localităţi, care la 28 iunie 1940 se pomeni în altă ţară. Cele câteva sute de metri, care le despărţeau, ruda mea le parcurgea în aproape o lună de zile, cam cât i-a trebuit lui Magellan ca să ajungă la strâmtoarea care-i poartă numele. Când sora ei de dincolo de râul devenit graniţă o invita la vreun botez sau la vreo petrecere de familie, ca să ajungă de la Ungheni la Ungheni, ea urma să se deplaseze mai întâi la Chișinău, apoi la Moscova, apoi la București, apoi la Iași, de unde ajungea la Unghenii care fuseseră altădată și al ei. „Urmează să înconjur globul pământesc, zicea dânsa cu amărăciune, ca să fac cele câteva sute de metri care ne despart”.
Tot așa, prin Moscova, ajunsese la Chișinău și marele Poet Nichita Stănescu, ceea ce l-a făcut să exclame atunci când a coborât, obosit de atâta drum, pe peronul gării și a îngenuncheat întru a săruta pământul Basarabiei: „Am făcut cel mai lung drum din viaţa mea, ca să ajung de Acasă Acasă”.
Toţi basarabenii care doreau să treacă Prutul o puteau face numai prin Moscova. România se afla pentru noi mai departe decât planeta Marte. Prutul devenise mai lat decât Oceanul Atlantic.
În 1987 am vizitat pentru prima dată România, fiind invitat de către președintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, D.R. Popescu. Când mă întorceam din ţară cu trenul și am ajuns la podul de la Ungheni, i-am spus scriitorului rus Lev Berinski, care mă însoţea: „Acum vom trece peste podul cel mai lung din lume. Traversarea lui durează o oră și cinci minute”. După ce l-am trecut, Lev Berinski îmi spune: „L-am trecut în doar 5 minute”. „Ba într-o oră și cinci minute. Pentru că trebuie să mutăm acele ceasornicului cu o oră înainte”.
România și Basarabia ca și cum erau situate pe continente diferite. Prutul, care altădată unea cele două părţi ale uneia și aceleiași ţări, căsca între noi o prăpastie de netrecut. Prutul, devenit graniţă după 1812 și 1940, sfârteca o Naţiune, o Limbă, o Istorie.
Timp de jumătate de veac femeile de pe malul Prutului își strigau durerile într-un fel al lor: ca să nu se priceapă grănicerii ruși că trimit mesaje rudelor de dincolo de Prut, ele, în timp ce-și lucrau câmpul de lângă râu, se prefăceau că vorbesc cu vitele, că-și ceartă copiii, că discută cu ele însele, că-și cântă necazurile, astfel ca să fie auzite și peste Prut. Iată însă că Victor Crăciun, concetăţeanul nostru de la București, a avut curajul să transforme un vis într-o realitate.
„Podul de Flori...”
Când am auzit de această idee, mi s-a părut una irealizabilă. Am inserat atunci și un anunţ în „Literatura și arta”: „Prutul lacrimilor noastre Să-l acoperim cu flori!”, fără să cred întru totul că așa ceva se poate întâmpla.
Și iată că s-a întâmplat.
Ziarul moscovit „Izvestia” a scris că la acea sărbătoare au participat circa 1 200 000 de cetăţeni.
Aceștia erau mai mult decât niște cetăţeni: erau fraţi și surori, părinţi și copii, verișori și verișoare sau, pur și simplu, prieteni care nu se văzuseră de jumătate de veac. Oameni care nu se cunoșteau se îmbrăţișau cu lacrimi în ochi, își vorbeau cu dor și drag, se sorbeau din priviri fără să se sature...
A fost cea mai luminoasă sărbătoare la care am participat vreodată. Ne întâlnisem la Ungheni cu Casian Maria Spiridon și colegii lui de la ziarul „Timpul” din Iași, cu scriitorul Constantin Marafet de la Râmnicul Sărat, care și-a adus dincoace de Prut toată biblioteca sa, împărţind-o ca pe-o
ofrandă, cu poetul și interpretul Ion Zubașcu, care venise cu chitara sa, cunoscut basarabenilor de la ședinţele Cenaclului „Flacăra”, și, la un moment dat, locul în care ne aflam s-a transformat într-o scenă improvizată: cei prezenţi ne cereau să recităm versuri, să cântăm, să vorbim...
Au avut loc și cazuri amuzante. Scriitorul Ion Ciocanu sosise la manifestare – așa cum se vine la o întâlnire cu niște fraţi de care fusese ţinut de o parte – cu plăcinte, cu vin, cu vorbe bune. A ales pe cineva din mulţime pe care l-a întrebat: „Dumneavoastră sunteţi român?!” „Da!” i-a răspuns acela. S-au îmbrăţișat, și-au vorbit și, după ce au băut aproape tot vinul dintr-un recipient, Scriitorul nostru devine curios și-l întreabă: „Sunteţi român, dar de unde sunteţi?”. „Din Chișinău”, i-a răspuns românul nostru.
Podul de Flori ne-a împrietenit într-un fel și pe noi cu noi.
Tot atunci, în toiul acelei manifestări, s-au apropiat de noi câţiva tineri, care mi-au împins în braţe un val de sârmă murdară. Nedumerit, i-am întrebat: „Ce-i asta?”. „E sârmă de pe Prut, am strâns-o de pe o lungime de câţiva kilometri”. Din acel val sute de oameni și-au luat câte un căpeţel spre amintire (un fragment poate fi văzut și azi în sediul săptămânalului „Literatura și arta”), crezând ca e ultimul care a fost să ne mai despartă. Dar n-a fost să fie!
Guvernarea trecută a reînnoit sârma ghimpată pe lungimi de sute de kilometri, ca abia acum o lună guvernul Filat să dea indicaţii ca aceasta să fie scoasă de pe tot întinsul graniţei româno-române.
La 6 mai a avut loc primul Pod de Flori.
Moscova se speriase de amploarea acelei acţiuni. La următoarele Poduri de Flori, un tânăr cu barbă abia mijită făcea zarvă la ședinţele Frontului Popular din Chișinău că „Podurile de Flori trebuie boicotate”, pentru că „noi vrem Unire, nu Poduri de Flori”. Acesta-și găsise susţinători dincoace de Prut, care afirmau la televizor și în presă că nu de Poduri de Flori avem nevoie, ci de cât mai multe Poduri de Piatră (care însă n-au mai fost construite).
Era diversioniștilor începuse. Și ea, din păcate, continuă.
E cel mai ușor să lovești într-o iniţiativă care nu-ţi aparţine. E mult mai greu să realizezi niște idei și să le faci să existe în timp.
Până la urmă, unicul pod durabil, edificat între noi și noi în ultimii 20 de ani, rămâne a fi Podul de Flori. Pe el mai trec dintr-o parte a Prutului în cealaltă visurile și dorurile noastre, fără să se scufunde. Ele nu au nevoie de vize și nici nu întreabă de grăniceri de câte ori pe zi au dreptul să traverseze Prutul, acest râu al lacrimilor și al nădejdilor noastre. Pe acest „Pod de Flori” a pășit Basarabia spre România și România către Basarabia. De 20 de ani acesta e unicul care leagă cu adevărat cele două maluri de râu. El face legătura între limba vorbită de o parte și alta a Prutului, între bibliotecile și scenele Basarabiei și ale României, între instituţiile culturale și de învăţământ, între speranţele și sufletele noastre.
„Podul de Flori” a însemnat o primă victorie în lupta pentru unitatea și apropierea noastră, dusă cu un imperiu perfid, o victorie pe care aș îndrăzni să o compar cu cea repurtată de Ștefan cel Mare la un alt pod, Podul Înalt, fiind convins că, odată cu trecerea timpului, va însemna și acestălalt pod un capitol luminos din istoria noastră comună.
Nicolae Dabija, 6 mai 2010
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 363
Susține Natura.md: Devino Patron!
