Devino Patron!

Războiul e antipodul oricărui copil

Războiul e antipodul oricărui copil
Foto: UNICEF

Anul 1989 a adus bucuria libertății mult dorită și așteptată după cincizeci de ani de dictatură sovietică. Pe timp de pace, însă, prin ’50, ’60, ’70, ’80, se vorbea mult despre războiul care a lăsat amintiri dureroase. Părinții sau bunicii le povesteau copiilor sau nepoților despre sechelele morale și fizice, rămase de pe urma războiului. În școală, la orele de literatură sau istorie, operele nu ieșeau din acest context și ne învățau să iubim și să păstrăm pacea, să ne cinstim eroii.

Doar că eroismul din cărți, manuale era străin, al „eliberatorilor” care ne-au ocupat, iar noi îl însușeam orbește pentru că ni-l băgau pe gât. Poate de aceea moldovenii din acest spațiu românesc periferic, numit Basarabia, nu au știut și nici acum nu știu cine le este fratele adevărat, ce identitate au, ce limbă vorbesc, încotro să se îndrepte atunci când trebuie „să-ți aperi sărăcia și neamul”. În era când doar cu un click ai tot ce vrei, vorbești cu cine vrei și îți imaginezi că celălalt este aproape, câți din noi se mai gândesc că pentru toate acestea cineva, prea mulți, a murit pentru a crea toate facilitățile de acum? Nu putem trăi fericirea reală, care nici măcar nu e decât pe felii, fără să ne gândim că astăzi războiul nu este doar un subiect al romanelor lui Liviu Rebreanu sau Ernest Hemingway, ci unul din coasta noastră sau chiar de lângă blocul nostru.

Why the first few days of war in Ukraine went badly for Russia - Vox

 

Condițiile create de cei care tulbură pacea (în spațiul nostru românesc, pe ambele maluri ale Prutului, pacea nici măcar nu a pătruns pe deplin în sufletul românului, Victor Petrini trăiește și în sufletul celor, care nu l-au citit), îl duce pe omul care gândește poate mai mult ca niciodată la profețiile literar-artistice ale scriitorilor. Opere tulburătoare despre războiul continuu, cu un conținut actual, pe care intelectualul intransigent greu și-l scoate din suflet și din minte, au scris L. Rebreanu „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, Bertolt Brecht „Mama Courage și copiii ei” sau Svetlana Aleksievici „Războiul nu are chip de femeie”. Ultima, premiată cu Nobel, îndeamnă să-ți iubești patria, înainte de a avea curajul să o aperi, de altfel, mărturisirile personajelor, toate cu chip de femeie, tinere care cereau singure să plece pe front, erau prea fragede ca să vadă cu propriii ochii „Ce fac oamenii sub pământ? Cum trăiesc acolo?”. Aceste opere, vai, și câte altele, sunt respinse de o generație de copii răzgâiați, cu prea multe drepturi și cu prea puține obligații sau conștiință a necesității culturii, capabili să deschidă orice device, dar mai puțin pricepuți sau interesați de generația din ’48 sau ’89 care strigau pe tancuri „Vom muri și vom fi liberi”.

Războiul nu are chip de femeie - Vinde.md

 

Profilul adolescentului de liceu din 2022 se reflectă în ecranul mobilului, interesat de mesaje scandaloase, sfidând orice norme gramaticale de ortografie și ortoepie, însoțite de un limbaj suburban, de fotografii grotești sau, din contră, fotografii ale tinerelor, aflate la vârsta pubertății, uneori cu acnee deranjantă, trecute, bineînțeles, printr-un photoshop grozav și sigur să stârnească doar senzație. Admir frumusețea, feminitatea, invidiez alb, alb alb, strălucitor de alb, tinerețea, pe care cu timpul vrei s-o oprești cu diferite alifii și vrăjeli cosmetologice, dar, chiar și camuflându-i autenticitatea, pălește oricum în fața celei naturale.

Ceea ce îngrijorează (iar aceasta spun cu tristețe ceea ce trăiesc pedagogii care lucrează în școală) este că elevi, aduși la școală cu limuzina de părinții lor, cred că din acest lux izvorăsc legile și reformele educației. Profilul adolescentului autoarei S. Aleksievici, fără să fi avut o copilărie răzgâiată, era altul: „La nouăsprezece ani aveam medalia Pentru Vitejie. La nouăsprezece ani am încărunțit. La nouăsprezece ani, în ultima mea luptă, două gloanțe mi-au străpuns ambii plămâni, al doilea trecând printre două vertebre”.

Nu e nevoie și nici nu susțin belicos drama provocată de vreun război ca să ne facă mai buni, mai înțelegători unii cu alții. Nu războiul trebuie să ne spună „să nu ucizi”. Nu tabloul înfiorător al lui „când trecea câte-o coloană de prizonieri, rămâneau sute de leșuri pe drum... Viii trăiau la un loc cu morții...” („Războiul nu are chip de femeie”) trebuie să ne învețe „iubește-ți aproapele”. Studiile făcute la timp și de calitate, respectul recunoscut al profesorului cu har, umbrind ifosele și orgoliul adolescenței prin gestul și cuvântul proprii, gândul îndreptat spre cel cu mintea igienizată, neafectată de fake-uri, bucuria întâlnirii cu omul frumos pot îndepărta societățile de la ciumă sau pandemie, de la război sau apocalipsă. Altfel, vom constata urmările, aduse de toate luate la un loc: „După bătălie nu mai aveam pe cine bandaja... Toți erau morți...“ („Războiul nu are chip de femeie”).

Planeta este obosită de bâlciuri de unde chiar adulți, cu suflet răzgâiat de copil, cred că, prin ură, răfuială, răzbunare - slăbiciuni specifice caracterelor slabe - își vor satisface pofte uriașe să se  leagă cu ceva. Aceștia nu știu, nici nu vor înțelege cât de fericit este unul din mărturisitorii S. Aleksievici, ajuns să trăiască libertatea divină, aici, pe pământ: „Mi-au bandajat repede capul și mâna stângă până mai sus de cot și m-au trimis să iau în primire cina. Ochii mi se împăienjeniseră, eram lac de sudoare. Am început să împart mâncarea, dar am căzut iar în leșin. M-au readus în simțiri, dar n-auzeam decât: «Mai repede! Mai iute!»... Și iar: «Mai repede! Mai iute!» După câteva zile mi-au luat și sânge pentru cei grav răniți. Oamenii mureau...”.

 

Silvia STRĂTILĂ 
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 361

Susține Natura.md: Devino Patron!