Călătorie pe Nistru: de la Socola la Poiana (2)

La o aruncătură de băț de Vadul Rașcov se află frumosul sat Socola, renumit datorită stâncilor semeţe și a schiturilor săpate în aceste pietre milenare. 

Călătorie pe Nistru: de la Socola la Poiana (2)

Socola, suspendată între cer și pământ, mi s-a înfățișat plină de farmec. M-a făcut s-o botez cu numele de „Meteora moldovenească”, cu referire la unul dintre cele mai mari complexe de mănăstiri ortodoxe din Grecia, construite pe piloni din piatră naturală (Meteora, în sensul etimologic de „meteorit”, înseamnă ad literam „mijlocul cerului” sau „suspendat în aer”). La fel ca și la Meteora, la Socola au trăit din vremuri îndepărtate pustnici care au decis să-și dedice viața lui Dumnezeu în cea mai aspră sihăstrie. Acest complex rupestru (care îl întrece cu mult pe cel de la Orheiul Vechi) se întinde o distanță de șapte kilometri de-a lungul Nistrului. Cercetările arată că aici sunt peste 80 de peșteri așezate în mai multe nivele. Câteva din aceste peșteri (chilii) au aproape 1000 de ani vechime, datând din perioadele timpurii de răspândire a creștinismului în această parte a lumii. Majoritatea din ele rămân ascunse din cauza pădurii ce acoperă o mare parte din masivul pietros. Din acest motiv au rămas puțin cercetate, mai ales că multe sunt accesibile doar pentru cei care pot face alpinism. Eu mi-am promis că într-o bună zi voi reveni aici pentru a escalada întreaga stâncă și a scotoci complexul rupestru pe la toate etajele ca să văd chiliile celor care înălțau rugi, privind către frumosul Nistru prin fereastra săpată în stâncă. Mă trec fiorii doar când mă gândesc cum au creat tot acest complex alambicat de camere, culoare, intrări și ieșiri în rocă pură...

Am urcat pe stânca din spatele satului pentru a admira priveliștea de milioane ce se deschide din vârful semeț. Aici apele Nistrului sunt despărțite de o mică insulă invadată de sălcii, însă se unesc imediat și trec leneș pe lângă sat. Alunecă, apoi, aidoma unui șarpe spre alte ținuturi pe care le intuiești după meandrele fluviului ce curge de mii de ani prin peisaje spectaculoase.

La Socola, fața stâncii care dă spre Nistru e de-a dreptul verticală, înghesuind ca într-o strâmtoare micul sat ce se întinde mai mult de-a lungul decât de-a latul. Câteva minți mai șmechere au găsit niște poteci subțirele care merg în zig-zag, pe unde urci mai mult de-a bușilea, dar care te răsplătesc cu o priveliște superbă odată ce ajungi în vârf.Eu am ales o altă cale: drumeagul mai lat din spatele satului, pe care coboară seara turmele de capre și oi înapoi spre case. Istoricii au găsit pe aceste locuri urmele unei așezări ale cărei vestigii aparțin culturii cucuteniene. Din păcate, cercetările au fost sumare și au scos la lumină doar câteva dovezi istorice. Totuși, aceasta a permis celor interesați de istoria Nistrului să creioneze o imagine a vremilor pierdute în negura timpului, când oameni preistorici salutau Nistrul în fiecare dimineață, aidoma locuitorilor de astăzi ai Socolei.

Ce s-a ales din așezările astea, vă întrebați? De ce se găsesc doar urme, linii de fundații sau pietre rătăcite prin plantații de viță-de-vie? Istoricii zic așa: cetățile astea mai trăiesc și astăzi; sunt în gardurile gospodarilor, în pereții caselor care stau să se prăbușească, în orice construcție pentru care a fost nevoie la un moment dat de piatră gata prelucrată. Cetățile nu au dispărut, așa cum nimic în natură nu dispare: totul se transformă. Poate că și casele de astăzi vor ajunge să se regăsească în cine știe ce temple ridicate de urmașii noștri.

Istoria pietrei e aceeași pe toată întinderea Nistrului: aproape la orice aruncătură de băț se află fantoma vreunei cetăți, rămasă și astăzi, sub altă formă, în propriile noastre așezări. La Poiana, următoarea noastră destinație, ne-am convins de același lucru. Aici, între versanții abrupți și stâncoși, acoperiți de copaci și tufișuri, au fost scoase la lumina zilei oseminte din paleolitic și eneolitic (anii 4000 – 3000 î. Hr.), iar istoricii au estimat că au existat mai multe așezări ce datează din diverse epoci (anii 400 – 200 î. Hr., anii 900 – 1200 d. Hr. sau chiar secolele 1400 – 1600 î. Hr.). 

Dintr-o perioadă mai recentă datează rămășițele unui conac, despre care se zice că ar fi polonez. Din el au rămas doar niște pivnițe destul de bine conservate (dacă luăm în considerare faptul că au fost bombardate în timpul celui de-al doilea război mondial). Beciurile acestea probabil au fost construite în perioada țaristă sau chiar mai devreme, când boierul polonez avea în stăpânire o uriașă plantație de viță de vie. Pivnițele gândite și proiectate de nobil aveau avantajul că erau apărate din 3 părți de uscat de către pantele accidentate și împădurite, ceea ce îngreuna accesul către depozitele răcoroase. Singura parte mai expusă era dinspre Nistru, însă pe acolo trebuia să ajungi cu barca sau să fii înotător foarte bun ca să ajungi la licoarea lui Bachus ascunsă în măruntaiele pământului. Din păcate, nu se cunoaște nimic mai mult despre acest stăpân al locului, de casa în care trăia sau de activitatea pe care o avea la Poiana. Ne-au rămas pivnițele, ca niște martori muți, ai vremurilor în care satele Nistrului fremătau de viață. Prin aceste pivnițe m-am plimbat și eu și m-am mirat de calitatea foarte bună a lucrărilor, a felului în care piatra fixată în pământ a rămas acolo timp de sute de ani, a felului în care bolțile beciurilor au rămas aproape intacte, au păstrat răcoarea prinsă în ele și mai pot rezista încă sute de ani de acum încolo.

La o aruncătură de băț de aceste beciuri începe Rezervația peisagistică Poiana-Curătura, o arie protejată ce se întinde între satele Poiana (Șoldănești) și Tarasova (Rezina). La o mică depărtare de Nistru, pe niște roci îmbrăcate în mușchi, curge o cascadă mică ce izvorăște de sub calcare puternic mineralizate. De fapt, apa este neobișnuită și destul de rară pe la noi: are un conținut înalt de magneziu și concentrație foarte joasă de calciu. Cascada se revarsă pitoresc peste toate etajele de piatră, peste straturile de mușchi pufoși ca niște bureți. Locul acesta ascuns prin pădurile nistrene mi-a fost descoperit vederii de Alex Guțaga de la Kayakingtours. md, care a știut unde anume să oprească barca din drumul ei pe Nistru, s-o tragă la mal și să găsească poteca spre cascada nemarcată pe nici o hartă cunoscută de mine. Moldova, străbătută la pas (pe dealuri) sau cu ajutorul vâslei (pe râuri) e foarte pitorească! Dacă v-am intrigat, vă îndemn să mergeți prin aceste locuri pentru a verifica dacă v-am zis adevărul.

 

Silvia URSUL

Articol publicat în Revista NATURA în numărul 333