Dervent. Mănăstirea dintre vii

Înainte de a avea o autostradă spre mare, drumul de la București spre Constanța avea două variante: prin Hârșova pe podul dintre Giurgeni și Vadu Oii, dat în folosință în anul 1970, sau, drum vechi de când lumea, prin Călărași cu bacul, până la Ostrov.  Astăzi graba omului modern, face să lăsăm să se așeze praful uitării peste cele două drumuri, de altfel, încă și mai pitorești ca altădată.

Surpriza dintre vii. Cu mulți ani în urmă, când frecventam încă în mod curent cele două variante „de mare”, a opri la Mănăstirea Dervent, Mănăstirea și peștera Sfântului Andrei sau Monumentul de la Adamclisi era o obișnuință și chiar o necesitate. Astăzi cine alege această rută prin Podişul Sud Dobrogean are mult mai multe alternative de vizitat în călătoria spre mare. Prima oară când am ajuns la Dervent nu ştiam prea multe despre traseu și practic nu auzisem de această mănăstire. După ce treci Dunărea cu bacul, drumul şerpuiește printre bogatele și coloratele vii dobrogene. Situată pe vârful unui deal, aproape încercuită de apele fluviului și a mai multor lacuri, mănăstirea ne apare ca dintr-o poveste, strălucitoare și impunătoare, rupând monotonia peisajului. Mănăstirea, are hramurile Sf. Cuv. Paraschiva de la Iași, Sf. Mare Mc. Gheorghe, Înălțarea Sfintei Cruci și Sf. Mare Mc. Pantelimon. În momentul construcției, când i se săpa temelia, Părintele stareț Elefterie Mihail a găsit un schelet chiar sub viitorul zid, care azi separă biserica de Paraclisul Sfintei Cruci. Cum nu a primit binecuvântare să dezgroape osemintele, biserica a fost ridicată pe această jertfă, a mucenicilor dobrogeni. Lucrările, mai puțin pictura, s-au încheiat în anul 1942, biserica fiind închinată armatei române. Pictura a fost făcută ulterior, clandestin, în perioada 1987-1989.

Un pic de istorie. Iniţial la Dervent au existat patru Sfinte Cruci sculptate în piatră masivă, una mare şi trei mai mici. Originea lor merge până la începuturile creștinismului dobrogean, vechi de două mii de ani. În perioada în care Dobrogea a fost sub stăpânire otomană, terenul pe care se aflau crucile a fost în proprietatea Pașei de Silistra, Ahmed Bei. Între pașă și credincioșii de aici a existat o înțelegere – dacă pașa va ocroti sfintele cruci acestea îi vor aduce noroc și îl vor ocroti, iar localnicii îi vor lucra moșia. Credincioșii veneau la lucru și îi lăsau în preajma crucilor pe cei bolnavi, să se roage pentru vindecare. Această tradiție s-a păstrat până când unul din urmașii pașei, supărat că într-o pauză de lucru a găsit creștinii închinându-se la sfintele cruci, lovește crucile, pe două dintre ele distrugându-le și pe celelalte deteriorându-le. Se spune că, în acel moment la conac, aflat în satul Coslugea, a izbucnit un incendiu, iar apoi nenorociri multe s-au abătut asupra familiei pașei. La puțin timp după acest eveniment a început Războiul Ruso-Turc cunoscut la noi ca Războiul de Independență în urma căruia turcii pierd controlul asupra acestor locuri. 

Sfintele Cruci care cresc, în ziua de azi. Despre toate sfintele cruci, tradiția spune că „au crescut din pământ" și ar continua să crească și acum, dacă nu ar fi luate și puse la loc de cinste pentru închinare. Dintre sfintele cruci, cum spuneam, în prezent se mai află doar două. Despre cea mare se spune că are puteri tămăduitoare, este adăpostită în paraclisul construit special în partea stângă a bisericii. Crucea mică, cu puteri vindecătoare pentru animale, se află în afara bisericii, în dreptul altarului în partea stângă. Și despre ea se spune că vindecă animalele bolnave. Localnicii și nu numai, vin la Dervent și pun, lângă Sfânta Cruce mică din exteriorul bisericii, pungi cu grăunţe sau alte alimente, pe care apoi le dau animalelor. Grăunțele astfel sfinţite capătă putere tămăduitoare, prin simpla prezenţă lângă această cruce. În paraclisul ridicat în jurul Sfintei Cruci mari, se obişnuia să se doarmă peste noapte, motiv pentru care acum nu se mai oficiază slujbe, dar aici se săvârşeşte Taina Sfântului Maslu şi se citesc rugăciuni pentru bolnavi. Cu ani în urmă, unii pelerini, dorind să aibă fragmente din această sfântă relicvă, în dorința lor mai mare decât logica, au ciobit-o, motiv pentru care ea a fost acoperită în prezent cu sticlă. Ca o curiozitate, demult uitată, în timpul stareţului Anastasie Negară prin 1931-1932 s-au ţinut dosare care cuprindeau mărturiile scrise ale celor vindecaţi aici, din păcate, acestea au fost distruse de comunişti după închiderea mănăstirii în 1960, o dată cu numeroasele cârje şi bastoane lăsate de asemenea spre mărturie de cei care şi-au aflat în mod minunat tămăduirea. Totuşi, o mică parte dintre aceste certificate, unele dintre ele chiar autentificate de autorităţile timpului respectiv, au supravieţuit prigoanei comuniste şi au reintrat în posesia mănăstirii aflându-se în prezent în biblioteca mănăstirii. 

Tămăduiri miraculoase. În decursul timpului au fost consemnate mai multe minuni și tămăduiri care s-au înfăptuit la Sfintele Cruci. În memoria localnicilor, cea mai pregnantă amintire, a rămas vindecarea unui surdo-mut din naștere, un ciobanaș din Coslugea, sat ce aparține azi de comuna Lipnița. Acesta, ajuns cu turma de oi pe aceste locuri, toropit de căldura zilei, s-a așezat să se odihnească în zona Sfintelor Cruci despre existența cărora nu se mai știa nimic, deci neștiind de existența lor. Când s-a trezit, turma de mioare dispăruse. Îngrijorat și speriat a pornit să o caute. În acest timp se pornise și o furtună cu fulgere și tunete. După mai multe căutări prin desișul de tufe, reușeste să le găsească după zgomotele făcute de talăngile oilor. În acel moment și-a dat seama că ceva miraculos s-a întâmplat cu el. Ajungând acasă și-a dat seama că atunci când a început să audă, a început să și vorbească. Sătenii vin la locul minunatei întâmplări și găsesc crucile, peste care ridică un mic paraclis din scândură, acoperit cu stuf. Din acel moment și până astăzi crucile tămăduitoare nu au fost lipsite de un loc de adăpost și un loc unde creștinii veniți în pelerinaj, să poată aprinde lumânări. 

Izvorul Tămăduirii, izvor miraculos. Prima dată când am ajuns la Dervent era un călduros sfârşit de septembrie. Fiind după terminarea sezonului de vară, locurile erau scăldate de o linişte stranie, primordială. Un părinte ne-a povestit despre istoria mănăstirii, a Sfintelor Cruci și a icoanei. Fascinați de prezentare, eram complet absorbiți de multitudinea de informații noi. La despărțire, părintele ne-a vorbit și despre izvorul care se află pe un drum prăfuit în afara mănăstirii și care curge doar dacă persoana ajunsă aici este o persoană care merită să primească acest dar al apei sfinte. Am pornit agale spre noua destinație prin soarele cald al începutului de toamnă. La destinație, în plin câmp cu floarea soarelui, pe marginea drumului era o mică platformă unde se afla țuțuroiul prin care se prelinge apa din pământul calcaros al Dobrogei. Spre dezamăgirea noastră nici un strop de apă nu se prelingea din țeava încălzită de soare. Am hotărât să profităm de ultimele raze plăcute ale soarelui și să ne bucurăm de liniștea înserării, întinși pe iarba stepei dobrogene. În acest timp de profundă meditație și introspecție am văzut cum izvorul a început să susure ușor. Am luat repede sticla pentru a o umple cu apa aceasta de leac, dar la jumătatea ei curgerea a încetat. Oricât am mai așteptat, nimic nu s-a mai întâmplat, așa că ne-am mulțumit cu darul primit și am pornit spre casă. 

Icoana Maicii Domnului de la Dervent. Icoana, făcătoare de minuni, pictată în anul 1820 a fost donată Mănăstirii Dervent în anul 1940 de către o familie de români din Dobrogea de Sud, din Cadrilater, o dată cu cedarea acestei regiuni Bulgariei. Pictura este o variantă iconografică bizantină a Glykofilousei - „Maica Domnului a tandreţei, a iubirii materne" având însă influenţe orientale. Fecioara, strânge la piept cu ambele mâini trupul Pruncului, care deşi are mâinile orientate spre gâtul Maicii Sale, îşi întoarce faţa spre privitor. Această privire pătrunzătoare mă atrage ca un magnet la fiecare pelerinaj făcut aici. Reprezentarea este unică în iconografia românească. Tradiția păstrează vie povestea donatorilor icoanei. Membrii acestei familii au dorit să emigreze spre ţinuturi care continuau să aparţină României. „În graba plecării, ei au împachetat numai strictul necesar, intenţionând să nu ia şi icoana, dar au auzit un glas care venea dinspre aceasta şi care a repetat de trei ori: - Dar pe mine nu mă luaţi? Uimiţi de această minune, n-au îndrăznit să mai lase icoana, ci au luat-o cu ei. Venind dinspre Silistra, drumul lor trecea pe lângă Mănăstirea Dervent, unde au hotărât să înnopteze şi, participând la slujbă şi văzând mulţimea de bolnavi care-şi căutau aici vindecarea, au donat acestui sfânt locaş icoana făcătoare de minuni”. Aceasta se păstrează până în prezent în partea stângă a pronaosului bisericii, înălţată pe un iconostas ce permite credincioşilor să treacă pe sub ea cerând de la Maica Domnului ajutor şi mijlocire către Bunul Dumnezeu. Numeroşi bolnavi, mulţi dintre ei suferind de afecţiuni considerate incurabile din punct de vedere medical, precum şi cei chinuiţi de duhuri necurate şi-au găsit aici alinarea sau vindecarea deplină. Zilnic, oameni în suferinţă se tămăduiesc aici prin rugăciune sau chiar prin simpla atingere a crucii de leac sau a icoanei făcătoare de minuni, realitate care nu poate fi tăgăduită nici de cele mai sceptice persoane.

Povești moderne. Ca multe alte mănăstiri, în perioada comunistă și Mănăstirea Dervent a fost închisă în anul 1960 și transformată în sediul GAS-ului. După închidere, credincioșii veneau aici, chiar dacă nu puteau intra și cu ajutorul unei prăjini introduse pe geam, își atingeau lucrurile de cruce, rămânând apoi în preajma bisericii să se roage. O minune despre care mărturisesc credincioşii din zonă, este şi faptul că, o dată cu închiderea mănăstirii, a secat şi izvorul! De atunci apa tămăduitoare nu se mai revărsa decât de ziua sărbătorii Izvorul Tămăduirii. Acest fenomen a durat până la redeschiderea acesteia în 1990. Firicelul de apă, care timp de aproape două mii de ani a sfinţit aceste locuri, a renăscut atunci, la început cu intermitenţe, pentru ca în ultimii ani, cum spuneam, să curgă fără oprire, în pofida verilor caniculare şi secetoase. După anii 90 el curgea doar la unele sărbători, apoi din 2001 curge continuu tot anul. În prezent, izvorul este acoperit de un frumos paraclis și are un rezervor, pentru ca toți pelerinii să se bucure de apa lui răcoroasă.

 De curând, în anul 2022, în urma unor săpături, efectuate cu ocazia lucrărilor de modernizare, în spatele crucii situate în exteriorul bisericii a fost dezgropat un alt schelet care este în prezent în studiu pentru datarea exactă a perioadei în care persoana a fost îngropată aici. Informațiile furnizate dincolo de moarte de acesta, vor duce la deslușirea începuturilor creștinismului pe aceste locuri.   

Autor: Valentin Beloiu

Articol publicat în revista NATURA, nr. 389

Susține Natura.md: Devino Patron!