Dor nestăvilit și durere neogoită: Coșniţa

Dor nestăvilit și durere neogoită: Coșniţa
Nistrul fotografiat de pe malul drept al s istrul fotografiat de pe malul drept al său. În depărtare se vede biserica din

Mirifică, mândră, colțuroasă, eroică, de nestrămutat, Coșnița, asemeni apei Nistrului care o înconjoară, mă atrage în vârtejuri de dor nestăvilit și durere neogoită. Odată cu trecerea timpului, acestea sunt din ce în ce mai acaparatoare și mai adânci. Irezistibile.

Acum încep să înțeleg de ce mama mea a ținut cu tot dinadinsul să moară la Coșnița, acolo unde a văzut lumina zilei. Fabulos, satul copilăriei, începu din curtea casei părintești, apoi s-a extins până la Nistru. Legătura ombilicală cu Nistrul o mai simt și acum, cu toate că am plecat demult de pe malul lui. Apoi satul s-a extins până în pădure. Tainic și de nedescris. Până în pădurea care acum nu mai este, care a rămas doar în sufletele celor ce au admirat-o și au plâns-o. Apoi până la școală, până la biblioteca geamănă cu adâncimea promițătoare de zbor a cerului de deasupra satului. Paradisul copilăriei includea și o livadă bătrânească de nuci, meri, pruni ș.a. Acum nu mai sunt asemenea copaci. Acum contează venitul. Atunci livada era prețuită prin roada sa, dar și prin umbră, prin frumusețe, prin iarba mătăsoasă. În acea iarbă moale, înaltă și deasă anul împrejur puteai găsi nuci, mere, prune. Nu înghețau, nu se stricau.

Leo Bordeianu, originar din Coșnița.
* * *

Copii fiind, prindeam câte o buburuză și o descântam:
„Buburuză-ruză,/
Ia-mă în căruță, /
Încotro vei zbura, /
Acolo m-oi însura/mărita”.

Era un act mai mult imitativ, inconștient. Peste ani, el apare ca unul mitic, vizionar – mulți dintre descântătorii de atunci au părăsit satul. Și, probabil, buburuzele celea decolau mai des în direcția Chișinăului, dar și spre alte destinații. Ne-am risipit prin lume. De sat ne mai legau doar părinții, apoi mormintele lor. Și amintirile. Uneori luminoase, alteori triste, chinuitoare, umbrite de regrete.

Pe-o aripă de buburuză, Coșnița s-a strămutat, multiplicându-se. O Coșniță poate chiar mai mare decât cea de pe malul Nistrului, e la Chișinău. Mai multe – prin Rusia și Ucraina. Mai nou – prin, Europa, America și alte părți ale lumii. Iar Coșnița de acasă stă pe loc, neclintită, asemeni vasului din care, oricât ai lua, conținutul lui nu se împuținează. Liniile magnetice ale dorului de Coșnița au înfășurat globul pământesc. „De ce m-ați dus de lângă voi, / De ce m-ați dus de-acasă...” este un refren, care, chiar dacă nu e spus cu voce tare, e înfipt adânc în oasele coșnițenilor plecați.

Sunt unul dintre ei. E greu de definit motivul/forța care te rupe și te duce de la ceea ce ai mai scump, de lângă oamenii care te iubesc cel mai mult. Necondiționat. Asemeni fiilor risipitori venim la Coșnița, cădem în genunchi și cuvintele se topesc în lacrimi. Cuvintele care s-ar fi vrut expresie a nedumeririlor, a visurilor nerealizate, a iluziilor și a timpului pierdut, a dragostei nemărturisite.

* * *

Eram oarecum stingher. Mai degrabă un spectator, decât un actor. În fața ochilor mei larg deschiși se perindau imagini și lumini, viața de zi cu zi a unui sat de răzeși liberi, strâns în chingi de puterea sovietică, dar neîngenuncheat cu desăvârșire. Răsărituri zâmbitoare și apusuri dramatice. Călătorii ale soarelui care într-un sfârșit își găsea odihna între sălciile de la Slobozia-Dușca, pe malul opus al Nistrului. Atâta soare și atâta libertate ca pe malul Nistrului nu am mai întâlnit nicăieri. În niciunul dintre colțurile pitorești ale Moldovei. În niciuna dintre țările străine. Soare și libertate frizând veșnicia. Țesute pe linia Nistrului. Nistrul aievea și în vis. Nistrul în lung și în lat. Cum să stai pe malul Nistrului și să nu-l treci înot? Am făcut-o și pe asta. Totodată, Nistrul era crud, răpitor. Părinții își fereau copiii de strălucirea lui și de atracția  lui irezistibilă. Puteai să auzi mai în glumă, mai în serios: „Dacă te îneci, te spânzur!”.
* * *

Fragilă este lumea. Și reacționează tot atât de dureros la strivirea unei aripe de buburuză, la curmarea unei vieți omenești sau la explozia provocată de o bombă atomică. Fragilă e lumea. Fragilă e Coșnița – un sat călătorind pe o aripă de buburuză, în bătaia vântului, prin zbuciumul anilor, prin timpul vâscos, întins ca o miere sălbatică pe pâinea de casă a veșniciei. În aer plana amărăciunea unor adevăruri tăinuite cu grijă, dar care până la urmă s-au vădit. Bunicul de pe mamă, Samson, a murit descărcând niște saci cu grâu. Dar unde e bunicul de pe tată, Arsenie, tată a opt copii? Care sunt limitele libertății la Coșnița? Care erau ele, când în 1937 a fost executat bunicul? Am intrat în posesia dosarului. Mulți au fost cei care au depus mărturii împotriva bunicului. Pe urmă le-au retras. Au recunoscut că le-au făcut sub presiune. Dar era târziu. Cechistul de la Dubăsari, care a dispus executarea, a fost împușcat de ai săi în 1938. Însă aceasta s-a întâmplat atunci când bunicul nu mai era în viață. Valea Nistrului a rămas tot atât de frumoasă ca și până la moartea bunicului. Merele tot atât de dulci, perele tot atât de zemoase. Însă fără de el. S-a opus comsomoliștilor care voiau să-și însușească fructele din grădina lui. Adică nu a înțeles corect ce înseamnă comunismul. Am fost și eu comsomolist. Am avut ocazia să merg în fața coloanei școlii la o sărbătoare în marș festiv spre centrul satului, purtând în mâini drapelul organizației. Era roșu. Și era greu. Nu înțelegeam de ce e atât de roșu și atât de greu. Peste ani e clar că era roșu și greu de sânge. De sângele celor schingiuiți și morți fără de vină. Inclusiv, de sângele coșnițenilor, de sângele bunicului meu. De aceea scriu aceste rânduri cu lacrimi în loc de cuvinte.
* * *

Pământurile Coșniței, de la Zăbrița până la Șleah și mai departe – ca un pumnal înfipt în coastă rămân, îmbibate cu sudoare și sânge, niciodată nu obosesc să dea roadă. Sunt un exemplu bun pentru noi, cei care uneori ne oprim derutați și ni se pare că nu mai avem nici o ieșire. Livada de meri, prin care au șuierat gloanțele gardiștilor, în 1992, înflorește iar și iar. Îi îndeamnă la o viață nouă pe cei care au rămas în viață. Un tărâm aparte este insula de pe Nistru. Cu șoaptele și tainele ei. Cine dintre prezenții și foștii copii ai satului nu o cunoaște? Cine dintre îndrăgostiți? Într-un fel, ea, fiind păzită de apele năvalnice ale râului, întruchipează însuși satul. Atât doar că acesta e înconjurat de Nistru doar din trei părți. Insula – un spațiu al devenirii, al mintirii. Aici s-au înfiripat vise și sentimente, s-au legat și s-au dezlegat relații, s-au consumat drame, s-au pus la cale șotii, lucruri bune, dar și diverse uneltiri.

Poetul Grigore Vieru la Coșnița, în timpul războiului de pe Nistru

Într-o bulboană de la marginea insulei, pe când eram mic, m-am cufundat pentru a salva un verișor care se îneca și simții cum acesta mă trage spre adânc. Noroc de un flăcău, care ne-a scos pe amândoi la lumina zilei!

* * *

La o întâlnire cu absolvenții școlii din sat, cineva ne-a atenționat asupra schimbării denumirii  acesteia din Leonid Corneanu în Ion Creangă. Cu mențiunea că Leonid Corneanu este totuși din Coșnița. Bine, știm că lucrările sale, fiind modeste, au fost promovate pe nedrept de regimul sovietic. Dar avem și un alt consătean – academicianul Petru Soltan (1931-2016), care a adus o contribuție considerabilă la dezvoltarea științei matematice și ar putea servi pentru elevii din Coșnița drept un model bun de urmat, o expresie a posibilității atingerii prin talent, efort și asiduitate a unor culmi înalte ale științei și culturii. De ce liceul din sat nu i-ar purta numele?

Apropo, mama mea i-a predat matematica și era profund impresionată de abilitățile și capacitățile lui ieșite din comun. Și, dacă a venit vorba de personalitățile coșnițene, ar fi de amintit un detaliu pe care îl cunosc foarte puțini – unul dintre întemeietorii primului kibbutz (gospodărie colectivă agrară) din Israel este originar din Coșnița și se numește Iozef Baraț (1890-1968).
* * *

Într-un timp mă lipisem cu sufletul de biserica ruinată din centrul satului – una dintre cele mai mari și mai frumoase biserici din Moldova. Biserică-fortăreață, punct de apărare, spartă de obuze și ciuruită de gloanțe. Închisă, pângărită, mutilată. Fără de clopotniță, fără de cupolă, fără de cruci. Dar semeață, înaltă, albă în lunca verde a Nistrului. Visam să adun destui bani și să reconstruiesc biserica. I-am dedicat mai multe poezii. Bogat nu am devenit, dar biserica s-a refăcut. Se înalță deasupra satului în toată frumusețea ei. Se vede că visul de a o reconstrui îl nutream nu numai eu, ci fiecare sătean. Din păcate, mai puțini sunt cei care vin să se roage Domnului între pereții ei. Dar nu totul e pierdut – Domnul face minuni. Și Sfântul Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, patronul bisericii.
* * *
De Blajini venim acasă. „Hristos a Înviat, mamă! Hristos a Înviat, tată!” Cimitirul e în floare și s-a lărgit vizibil. A ocupat ograda colhozului. De fapt, colhozul, atunci când s-a organizat, s-a lățit peste cimitir. Acum nu mai este. Astfel, o dată în plus s-a demonstrat că nu e bine să deranjezi liniștea morților. Deși colhozul era sortit pieirii chiar din start, ca tot ce este făcut prin fărădelege. Pe atunci, echipe de activiști cărau în colhoz tot ce găseau prin sat – unelte, vite, produse. Scoteau chiar și putinele cu murături din beciuri, ca pe urmă acestea să se strice sub soare în ograda colhozului. În sat se vorbea că una dintre cele mai râvnitoare activiste, care lua de la săteni până și mâncarea din ceaun, și-a găsit moartea  înecându-se cu o bucată de carne. Să fi fost o pedeapsă de Sus pentru ticăloșie și lăcomie? Pentru tentativa de a interveni în structurile și conexiunile tainice ale acestui colos aparent dormitând, care este satul?

De Paştele Blajinilor la cimitirul din preajma bisericii din Coșnița

 

Ceva s-a întâmplat atunci cu oamenii. Erau anii `30. Gospodarii erau lipsiți de pământ și chiar scoși din case. Această soartă a avut-o și bunica mea, Elena, văduvă cu trei copii. În ziua plecării, mama, mică fiind, a mai zăbovit prin livadă și, atunci când căruța cu puține lucruri părăsea curtea, un vecin a făcut semn cu mâna și mai multă lume fulgerător s-a pricopsit cu nuielele din frumusețea de gard proaspăt împletit. După război a fost mai rău. Gospodarii erau deportați. Satul se asemăna cu o tablă de șah – pătrățele albe, pătrățele negre. În locul celor deportați erau stabiliți cu traiul diferiți venetici și târâie-brâu, care peste iarnă se încălzeau cu lemnul copacilor fructiferi din livadă, pustiind gospodării cândva înfloritoare.
* * *

Colhozul din sat se numea „Donbasul de fructe” – o îmbinare vădit forțată de cuvinte. Printre colhoznici era popular distihul: „La colhoz pe dealul mare / Cine fură-acela are”. Adică, satul a înțeles că nu e păcat să furi de la cei care te fură, te împilează. Satul și-a păstrat prospețimea ochiului deschis spre lumea exterioară și echilibrul cugetării. Și-a mai păstrat, desigur, și simțul umorului. Astfel, când prin anii `60, marcați de experimentele lui Hrușciov, la o adunare a satului, președintele colhozului, urmând chemarea partidului, a îndemnat lumea să mănânce fasole în loc de carne, un sătean l-a întrebat: „Dar dumneata cu fasole ți-ai crescut o burtă atât de mare?”.

Satul învăța din bune și din rele. Faptele bune deveneau puncte de reper. Cele reprobabile însă mult timp erau amintite spre învățătură. Bunăoară, un om parcă așezat a pus pariu că va bea o sticlă de rachiu, servind drept gustare zece ardei iuți. A băut rachiul și a mâncat ardeii. Însă a murit pe loc. Altcineva venea de undeva cu căruța de Odochia. Brusc, cerul s-a întunecat și a pornit o ninsoare umedă. Omul avea un cojoc nou-nouț și nu a vrut să-l murdărească. L-a strâns frumos și l-a pus sub scândura lată, care îi servea drept banchetă. Astfel, a răcit și a murit. Cojocul a rămas. Curat, fără de vreo pată.
* * *

La Coșnița, ca și în alte localități din stânga Nistrului, se spune că s-a așezat și lume care din diferite motive a părăsit Țara Moldovei. În căutare de pace și liniște. Dar liniștea urmașilor lor a fost pereclitată în 1992. Ei s-au dovedit a fi în prima linie de luptă pentru integritatea Țării. În diferite momente ale războiului, prin sat au călcat și gardiști. Un sătean chiar i-a curmat zilele unuia dintre ei, care atentase la viața fiului său. Erau zile de război. Lumea s-a ascuns prin beciuri din cauza obuzelor care cădeau cu nemiluita. Atunci mama și-a amintit cum se ascundeau în beciuri în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, cum au fost evacuați de nemți spre sfârșitul războiului în Basarabia de Sud, cum au revenit în satul ruinat de-a binelea. Am supraviețuit atunci și am rezistat și acum. O fi o taină careva?

Colectivul de profesori ai școlii din sat, după al doilea război mondial.

Nu am ajuns să înțeleg întru totul înțelepciunea satului, înțelepciunea cu care a făcut față tuturor vicisitudinilor sorții, înțelepciunea cu care și-a păstrat demnitatea și încrederea în ziua de mâine, adică nădejdea, alături de credință și dragoste. Tânăr fiind, îmi doream uneori să întâlnesc un bătrân care să-mi spună ce este înțelepciunea. Am înaintat în vârstă, dar nu cred că aș putea fi pentru cineva bătrânul acela din visurile mele. În schimb, am înțeles că El totuși există. Și acesta este Dumnezeu. Dumnezeu este acel care a ținut în palma Sa acest petec de pământ – satul Coșnița, – împreună cu oamenii din el și cu cerul de deasupra. Și, prin rugăciunile tuturor sătenilor, îl va ține și în continuare, până la sfârșitul veacurilor.

 

Leo BORDEIANU
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 344