„Guvernările neocomuniste şi pretins democratice au compromis şi Independenţa, şi readucerea Limbii Române în capul mesei”
Un interviu cu scriitorul și prozatorul Vladimir Beșleagă, publicat în numărul 318 (august 2018).
- Domnule Vladimir Beșleagă, sunteți unul dintre scriitorii care, la sfârșitul deceniului nouă al secolului trecut, reprezentau elita mișcării de eliberare națională în Basarabia. Vă aflați atunci în avangarda generației care s-a jertfit pentru readucerea acasă, în stânga Prutului, a Limbii române, a Alfabetului Latin și a Tricolorului. Ce amintiri vă stăpânesc și imaginile căror peroane vă luminează gândurile atunci când retrăiți evenimentele de la 1989?
– Deseori se întâmplă să retrăiesc evenimentele de atunci. Pot să spun că a fost o perioadă extraordinar de frumoasă, romantică, colorată de entuziasm, deoarece, pe lângă faptul că noi, intelectualii, eram inițiatorii și liderii acelor mișcări, a mai existat o conexiune foarte benefică cu toate masele luate în ansamblu. Așa ceva se întâmplă foarte rar în istoria unui popor - când intelectualitatea este una cu suflarea tuturor. Atunci când vreau să-mi lămuresc ce a fost și cum a fost am anumite corectări la faptele care s-au produs și la scopul pe care îl urmărea mișcarea de renaștere națională. Îi spunem așa pentru că era vorba de renașterea limbii și a adevărului istoric, în primul rând.
În regimul totalitar sovietic totul fusese falsificat, deturnat, compromis… Privind retrospectiv, îmi dau seama că entuziasmul acela a fost dirijat spre valorile noastre spirituale: limba, alfabetul, imnul și tricolorul, dar mai puțin a fost canalizat spre refacerea sistemului social. Sistemul social a rămas aproape neatins. Refacerea sistemului economic și al celui politic a fost lăsată oarecum pe planul doi. O parte din nomenclaturiștii comuniști, ghidați de îndemnurile reformatoare ale centrului imperial și mobilizați de fenomenul Gorbaciov, au sărit dintr-o barcă în alta, s-au dat drept adepți ai mișcării de eliberare națională și ne-am ales cu iluzia că sistemul politic-social s-a schimbat, dar el a rămas același. Chiar și Legea privind funcționarea limbii române cu grafie latină a fost o concesie care s-a întâmplat în cadrul sistemului sovietic, la 1989, când până la destrămarea URSS rămâneau încă mai mult de doi ani.
Atunci, organele de conducere centrale și locale au făcut anumite concesii în fața mișcării de eliberare națională, crezând că degrabă lucrurile se vor liniști. Totuși, mișcarea de deșteptare a început prin 1986-87, odată cu apariția grupurilor neformale de ecologiști și formarea mișcării de susținere a restructurării. Apoi a apărut Frontul Popular, dar în nucleul acestuia au fost promovate persoane care să asculte indicațiile venite din centrul imperiului.
Se știe că acel nucleu, în frunte cu Iurie Roșca, Vlad Cubreacov, Sergiu Burcă și alții, a fost format de șeful securității de la Moscova. În 1988 eram director la Muzeul de literatură, unde lucra și Iurie Roșca, Vlad Cubreacov, Sergiu Burcă... Prozatorul Ion Constantin Ciobanu, președintele de atunci al Uniunii Scriitorilor, m-a obligat să le dau acestora două spații din cadrul muzeului anume pentru activități pentru susținerea așa-ziselor transformări gorbacioviste.
În 1987 la Uniunea Scriitorilor a avut loc o mare adunare care a schimbat conducerea. Evenimentul a fost cu scandal, a durat o zi, o noapte și încă o zi. Cei mai activi dintre toți au fost Nicolae Esinencu, Serafim Saca, Alik Brodschi, Ion Gheorghiță, Iurie Grecu… Atunci scriitorii s-au plasat în fruntea mișcării de eliberare națională. Dar când ne referim la personalitățile care au ilustrat acele timpuri trebuie să menționăm că un vârf de lance al mișcării a fost și poeta Leonida Lari, cu publicația „Glasul”, care avea sediul tot în incinta Uniunii Scriitorilor. Săptămânalul „Literatura şi Arta” a organizat prin 86-87 câteva campanii de presă despre catastrofa ecologică ce nenorocea populaţia şi pământul Moldovei şi, în urma materialelor foarte curajoase despre dezastrul ecologic, a pornit să adune mulţi cititori şi susţinători. Treptat, acolo a început să se pună problema oficializării limbii române ca limbă de stat şi revenirii la alfabetul latin. La mișcarea intelectualilor aderau oameni simpli din toată republica. La redacțiile „Literatura și Arta”, „Glasul”, „Nistru” veneau saci întregi cu scrisori de susținere. Tirajul „Literaturii și Arta” trecuse de 200 mii de exemplare, ceva extraordinar!
- Mişcările de stradă au pornit, totuși, de la bustul lui Eminescu de pe Aleea Clasicilor din Chișinău…
- Asta-i deja istorie. Au început cu o festivitate consacrată lui Eminescu la 15 ianuarie 1987 și majoritatea dintre participanți erau studenți. Se adunau acolo la cenaclul literar al lui Anatol Șalaru. Mai târziu, ei au fost fugăriți la Teatrul Verde din Valea Morilor. Să nu uităm de eseul manifest al lui Valentin Mândâcanu „Veșmântul ființei noastre”, care a fost publicat în revista „Nistru”, redactată de Dumitru Matcovschi. Numai Matcovschi, un om de mare curaj, a îndrăznit atunci să publice așa ceva. În anii 1988-1989, când au avut loc alegerile în Sovietul Suprem al URSS, am fost una dintre persoanele lui de încredere pe circumscripția din raionul Rezina. În aceeași circumscripție îl avea de concurent pe Lavranciuk, șeful KGB-ului moldovenesc.
Matcovschi a făcut o faptă eroică: l-a învins pe Lavranciuk. Apoi, Matcovschi a început să publice în revista „Nistru” mai multe articole de scandal prin care demasca mari fărădelegi ale partidului comunist. Unul, Bazilevici, a scris un text despre ilegalitățile financiare care se făceau prin intermediul Academiei de Științe: din bugetul de stat se dădeau milioane la Academie pentru susținerea cercetărilor științifice, dar banii erau folosiți în mod secret de partidul comunist. Matcovschi a declarat aceste lucruri la ședința Frontului Popular de la Teatrul Verde, iar peste câteva zile a fost accidentat de un camion. Matcovschi avea o mașină „Volga” pe care o conducea numai el. Într-o zi, s-a pornit la Mereni, să-și aducă familia la Chișinău. La ieșirea din oraș, spre Aeroport, i s-a defectat mașina. A rugat un cunoscut cu altă mașină să i-o remorcheze și tocmai când s-a aplecat să lege odgonul a venit peste el un camion la volanul căruia se afla unul cu numele Struț, eliberat condiționat din pușcărie și folosit de serviciile secrete ale lui Lavranciuk. Faptul că acest lucru a fost organizat după un anumit scenariu rezidă din următoarele: imediat după accident, la fața locului au venit militarii din garnizoana de lângă Aeroport și l-au adus la spital. A fost o mare tragedie și doar minunea a făcut ca Matcovschi să rămână în viață, după ce lumea s-a adunat zile în şir în jurul spitalului cu lumânări aprinse și rugăciuni pentru a-l salva.
A fost o luptă permanentă în acei ani, cu multe victime ale scriitorilor și intelectualilor. Apropo, printre primele victime s-a numărat și Pavel Boțu, președinte al Uniunii Scriitorilor, el fiind terorizat și executat moral, psihologic, după care, îndată, scriitorul Mihail Garaz - împușcat acasă. Așa s-a procedat și cu alți intelectuali, printre care Gheorghe Ghimpu, Nicolae Costin, Lidia Istrati, Ion Vatamanu, Ion și Doina Aldea-Teodorovici – toți au fost lichidați…
Vladimir Beșleagă în rezervația cultural-naturală „Orheiul Vechi”. Foto: Vadim Șterbate
- Ați fost deputat în Primul Parlament, ales democratic, al Republicii Moldova. Care era atmosfera în forul legislativ suprem în vara lui 1991 și cum s-a întâmplat atunci ca, la 27 august, să se obțină o majoritate de parlamentari care au votat independența Republicii Moldova față de URSS?
– Primul Parlament ales la sfârșitul anului 1989, care a început să funcționeze din aprilie 1990, a fost unul foarte numeros - avea trei sute și optzeci de deputați aleși pe listele Frontului Popular și ale Partidului Comunist. Directiva Moscovei pentru activul sovietic era ca toți liderii de partid, președinții de raioane, de colhozuri, de asociații, directorii de fabrici și de uzine să fie aleşi deputați.
Pe mine m-au înaintat pedagogii din satul Mingir, pe circumscripția electorală nr. 224, unde aveam doi concurenți: Plugaru - președinte de colhoz, Marin - șef al unei asociații pomicole. În turul întâi a căzut Marin, iar în al doilea – Plugaru. Concurența a fost mare, dar s-a reușit ca o treime din Parlamentul ales să fie reprezentanți ai Frontului Popular, intelectuali atât de activi, încât, în fața lor, reprezentanții nomenclaturii comuniste nu știau cum să reacționeze. În prima perioadă de activitate a Parlamentului, cât s-au discutat probleme de organizare, de simbolică, de emblematică, o bună parte dintre nomenclaturiștii colhoznici s-a asociat cu cei din Frontul Popular, dar când s-a trecut la reformele funciare, de împroprietărire – gata, au devenit răi, căci își pierdeau funcțiile.
Până la votarea Declarației de Independență, la Moscova a avut loc acea încercare de lovitură de stat cunoscută ca puciul din august. Atunci, majoritatea deputaților se aflau în vacanță, inclusiv Mircea Snegur, Alexandru Moșanu, Ion Hadârcă. Rămăseseră numai Valeriu Matei și prim-ministrul Valeriu Muravschi. Ei au dat sfoară în țară, i-au chemat, i-au adunat pentru a se lua decizia cum să se procedeze în situația creată. De teamă să nu se producă un puci și la Chișinău, s-a format de urgență, la Galați, un fel de guvern în emigrație, în frunte cu Ion Hadârcă. Alexandru Moșanu a mers să se întâlnească cu Ion Iliescu, șeful statului român, cu care să pună la cale Unirea. Ion Iliescu n-a vrut să stea de vorbă și l-a trimis la Alexandru Bârlădeanu, șeful Parlamentului. Se pare că Moșanu a mers atunci la București contrar voinței lui Mircea Snegur…
Despre rolul lui Mircea Snegur în acele vremuri e de vorbit aparte. El venea din nomenclatura sovietică, dar a susținut, în prima etapă, mișcarea de eliberare națională. Când a văzut că lucrurile merg prea departe, l-a dat jos pe prim-ministrul Mircea Druc, apoi a trecut de partea agrarienilor. Totuși, spre sfârșitul lui august 1991, deși situația era foarte tensionată, Snegur a fost acela care a convins o bună parte dintre opozanți să semneze Declarația de Independență. Acesta este meritul lui. Se pare, totuși, că „parada independențelor” din 1991 în fosta URSS o acceptaseră, printr-o înțelegere de la Reykjavik, Ronald Reagan și Mihai Gorbaciov.
L-am întrebat o dată pe istoricul Gheorghe Cojocaru: înțelegerea privind destrămarea URSS a avut vreun protocol secret, precum Pactul Molotov-Ribbentrop? El mi-a spus că a avut – dreptul Moscovei de a-și crea Comunitatea Statelor Independente. Nu vă amintiți ce a făcut Snegur la două luni și ceva după Declarația de independență? A mers la Alma-Ata și a semnat aderarea Republicii Moldova la CSI. Noi, o bună parte dintre deputați, ne-am revoltat atunci.
Lidia Istrati mi-a zis: „Domnule Beșleagă, hai să-l întrebăm pe Snergur de ce nu s-a consultat cu Parlamentul!”. Snegur a mers la Alma-Ata pe 7 octombrie 1991, cu câțiva consilieri de-ai săi, printre care era Nicolae Chirtoacă și Oazu Nantoi. Când l-am întrebat, ne-a spus: „Am văzut că semnează ceilalți și am făcut-o și eu...”. Totuși, erau atunci alte condiții, existau strânse legături economice și ele nu puteau fi rupte momentan. Dar balticii n-au semnat. Ei s-au distanțat și au procedat corect. Semnătura lui Snegur trebuia să fie ratificată de Parlament.
Prima dată n-a fost posibil. Nici a doua oară n-au ratificat-o deputații. Nici a treia oară… Cum primul parlament practic nu mai funcţiona din cauza neratificării CSI, un grup de deputaţi în frunte cu Nicolae Andronic au purces la colectarea de semnături pentru autodizolvarea lui. Apropo, prin februarie-martie și-au dat demisia patru dintre liderii de atunci - Moșanu, Matei, Hadârcă și Nedelciuc, la inițiativa ultimului, care era șeful Comisiei relații externe. Erau timpuri grele, cu război la Nistru, unde au căzut cei mai buni dintre patrioții noștri. Forțele imperiale, inclusiv Smirnov, liderul separatist de la Tiraspol, îl acuzau pe Snegur, el fiind și comandantul suprem al armatei. După ce în fruntea Parlamentului a venit Petru Lucinschi în locul lui Alexandru Moșanu, Mircea Snegur s-a asociat cu agrarienii, care au blocat valul de mișcare națională. Tratatul aderării la CSI a fost ratificat pe timpul lui Lucinschi, dar s-a făcut ilegal, deoarece a fost ratificat nu de Parlament, ci de Prezidiul Parlamentului, ceea ce înseamnă că nu-i valabil.
- Vă mai amintiți cum ați sărbătorit prima zi de Independență a Republicii Moldova?
– Vă spun un lucru care să rămână. La 27 august 1991 eram într-o călătorie în America. a revenire, am mers și am solicitat să semnez Declarația de Independență la secretarul Parlamentului, care era Ion Țurcanu. El nu mi-a oferit această șansă, spunând că nu este atât de important. După câteva săptămâni a avut loc ședința Parlamentului la care s-a pus și problema semnăturilor celor care au lipsit la 27 august. Am spus atunci: „Am un principiu în viață: acolo unde am bătut o dată și nu mi s-a deschis, a doua oară nu mai bat…”.
Odată, în timp ce marcam Ziua Independenței, discutam cu Alexandru Moșanu și i-am spus: „Domnule Moșanu, din independența noastră ne-am ales cu o farsă…”. Veniseră Petru Lucinschi și Partidul Agrarian la putere, care au început să compromită această sărbătoare, inclusiv prin intermediul Televiziunii Naționale, care, bunăoară, chiar în Ziua Independenței, punând pe post imagini de la Marea Adunare Națională, alegeau un cadru istoric, îl stopau și-l prezentau ca pe o caricatură, ca să provoace repulsii. Așa au făcut și cu Ziua Limbii. Noua nomenclatură a falsificat totul, a compromis Ziua Independenței și Ziua Limbii Române.
– Dle Beșleagă, mulți îi învinuiesc acum pe deputații primului Parlament al Republicii Moldova de faptul că nu au realizat atunci Reunirea cu România. Deși există o sumedenie de explicații, care sunt ale Dumneavoastră?
– Era un alt context istoric față de cel din 1918, când s-au destrămat două mari imperii – austro-ungar și al Rusiei țariste. Acea destrămare s-a produs pe fundalul Primului Război Mondial și al războiului civil din Rusia. Recroirea hotarelor aproape întotdeauna s-a produs prin violență, iar destrămarea URSS a avut loc în mod pașnic, deși nu trebuie să uităm de vărsările de sânge de la Vilnius, de la Nistru, din Abhazia, Osetia, Tbilisi, Karabahul de Munte… Important este și faptul că atunci când Moșanu a mers să discute Reunirea cu Ion Iliescu, șeful statului român nu l-a acceptat. Sigur că Ion Iliescu era omul Moscovei, de unde avea împuterniciri să se răzvrătească împotriva lui Nicolae Ceaușescu.
Nicolae Ceaușescu a fost executat precum Ion Antonescu, tot la indicația Moscovei… Ceaușescu, prin anii 1966, era în ascensiune și a făcut mișcări, inclusiv demersuri la Leonid Brejnev, pentru recăpătarea Basarabiei. În Moldova din stânga Prutului începuse o mișcare de revenire la România. Puțin se vorbește azi despre un mare înflăcărat al acelei mișcări – Anatol Corobceanu, care era viceprim-ministru pentru cultură. Atunci, Leonid Brejnev, care a fost și prim-secretar al Partidului Comunist al RSS Moldovenești, a răspuns scurt: „Podojdite...” (mai așteptați). Statul român întotdeauna a avut dreptul la Basarabia, ca parte a Moldovei, dar Rusia, cea țaristă și cea sovietică, permanent a pretins la această palmă de pământ. Prin anii 1960 discutam despre Reunire cu poetul Liviu Damian și odată i-am spus: „Liviu, Basarabia este la ruși precum feciorii domnești se aflau cândva ostatici la Poarta sultanului turc – condiție ca România să existe ca stat”.
Dar Unirea va avea loc numaidecât, pentru că statul Republica Moldova este unul falimentar, nu are bază nici economică, nici socială, nici politică. Este o făcătură. Acum nu numai Transnistria, dar toată Republica Moldova a devenit o gaură neagră. Exemplul cel mai proaspăt, strigător la cer: Rusia a spălat prin intermediul Republicii Moldova miliarde de dolari care, se zice, ar fi folosiți pentru finanțarea mișcării teroriste mondiale contra Americii şi Europei. Iată că devenim periculoși pe plan mondial…
– În anul curent (2018, n.r.) tot neamul românesc sărbătorește 100 ani de la Marea Unire din 1918. Atunci, Basarabia prima a revenit, la 27 martie, în marele leagăn al națiunii române prin votul membrilor „Sfatului Țării”. Ce ar trebui să facă românii din Republica Moldova, dar și cei din întreaga lume, ca în anul Centenarului să înfăptuim ceea ce nu am realizat la sfârșitul secolului trecut – reunirea cu Țara?
- Am s-o spun ca un om de cultură: dacă azi nu putem face Unirea la nivel politic, s-o facem la nivel individual. Există și anumite legi internaționale care nu permit să urgentăm acest lucru, deși, vedeți, liderul de la Kremlin își permite totul în râvna lui de a reface imperiul rus. Această refacere a fost gândită încă înainte de a se destrăma URSS. Serghei Borodin, șeful CSI, spunea că există un plan ca, în 50 de ani, să fie readuse toate teritoriile care au aparținut imperiului rus. Iată că 27 de ani au trecut deja… Un semn rău e că liderul de la Kremlin și-a desemnat un nou responsabil de Republica Moldova - Dmitri Kozak, cel care insista cu câțiva ani în urmă asupra federalizării Republicii Moldova, iar la Chișinău s-a ales cu o slugă credincioasă – liliputul Igor Dodon.
Totuși, faptul că putem obține cetățenia statului român, că trecem Prutul mult mai ușor, că mulți copii basarabeni au posibilitatea să studieze în România, țară care ne susține moral pe plan internațional și ne ajută financiar foarte mult, este un lucru deosebit de important. Dar vedeți ce se întâmplă și în România? Moscova lucrează permanent împotriva neamului nostru.
Este propice și frumos să lucrăm ca ideea Unirii să înflorească. În lume totul se întâmplă în virtutea ideilor. Ne vom realiza și noi marea dorință, căci, sunt sigur, asta o vrea și Dumnezeu…
– V-ați născut la Mălăiești, sat în raionul Grigoriopol, în vremuri când România avea hotarul pe Nistru. Cum priveau atunci românii din Transnistria țara lor de peste ape și ce cred ei despre România acum, dacă mai vorbiți cu mălăieștenii?
– Mai merg la Mălăiești, sat aflat la cinci kilometri dincolo de Nistru. Am crescut acolo în deceniul premergător războiului. Am mers în clasa întâi în anul 1938, toamna, după ce, în 1937, fusese interzis alfabetul latin, care funcționase în Transnistria din 1932. Toate cărțile cu alfabet latin fuseseră ascunse în casa confiscată de la un gospodar deportat în Siberia. Noi, băieții, ne duceam după lecții și furam cărți românești printre gratiile ferestrelor. Eu citeam de la vârsta de șase ani… Eram lângă frontieră și la școală mereu ne avertizau să fim atenți pentru există spioni români și că românii sunt oameni foarte răi. Odată, mă duceam cu tata la Tiraspol și am mers să vedem Nistrul. Pe celălalt mal de frontieră am văzut că se mișcă ceva printre tufari. Era un grănicer român. I-am spus tatei, iar el m-a avertizat să nu strig, căci sovieticii ar putea să ne aresteze.
În timpul războiului, administrația română ne-a întors casa bunelului, tatăl mamei mele, Andrei Ciocârlan, care fusese deportat. În spate era casa lui Mihalache Bălan, feciorul căruia, fiind deportat, a fugit de vreo două ori din Siberia. Când ajungea acasă pe ascuns, încerca numaidecât să treacă Nistrul în Basarabia. De două ori l-au prins, l-au ciomăgit, dar a treia oară a reușit. Mai la vale de noi, era casa ultimului primar din sat din perioada administrației române, Arion Cangaș, care fusese și el deportat de sovietici de două ori. După război, când au venit iarăși, rușii l-au spânzurat. Cu ochii mei am văzut cum a stat trei zile și trei nopți spânzurat în centrul satului…
În timpul războiului din 1992 și în satul meu se declanșase o psihoză antiromânească teribilă. Mergeam acasă cu frică, mulți mă arătau cu degetul: „Uite, a venit românul!”. Un zăpăcit chiar arunca cu pietre în geamurile casei mele. Dar azi și la Mălăiești, ca în toată Transnistria, e sărăcie și mizerie. Oamenii fug, se duc la muncă la Moscova, în Italia, Turcia – oriunde, numai să nu rămână acolo. Localnicii și-au schimbat părerea și față de mine…
Vladimir Beșleagă în casa părintească din Mălăiești. Foto: internet
- Domnule Beșleagă, trăim un an electoral cu mari scandaluri, dar și cu îngrijorătoare incertitudini politice. Dumneavoastră înțelegeți ce se întâmplă azi în viața politică de pe malul Bâcului?
- Viața noastră politică este total haotică, pentru că suntem, după cum am spus, un stat artificial, dar și capturat, în care domină mafia, iar mafie înseamnă că lumea interlopă a concrescut cu puterea oficială. Veniturile mafiei sunt colosale și, în acest sens, se dă o luptă mare. Speranța de a reveni la normalitate este în „PAS”. E nevoie de o solidarizare totală a forțelor curate și democratice, în caz contrar – caracatița mafiei va arde totul în calea ei. Dar se întâmplă ceva groaznic și cu societatea noastră, care renunţă la idealurile naţionale şi scoate în rang de primari niște tipi ca Usatâi sau Șor. În cazul Șor, se întâmplă tocmai la Orhei, unde trăiesc urmași ai răzeșilor lui Ștefan cel Mare.
În politica moldovenească e un dezastru total, iar situația devine tot mai gravă. Iată, vine de la Moscova Dmitri Kozak, se va aduna cu filorusul Igor Dodon, cu liderul de la Tiraspol și s-ar putea să fim atrași în confruntări fizice. Dodon nu ascunde că asta o dorește, pentru că așa îi spun stăpânii săi de la Moscova, care n-au renunțat la proiectul Malorossia, care înseamnă regiunea Odesa și Transnistria, ca o primă etapă de refacere a imperiului. Apoi întreaga R.Moldovă. Federalizarea, adică ruperea în bucăţi a R.Moldova, este scopul grupării trădătoare în frunte cu Dodon. Cred că ne așteaptă timpuri grele și dacă la alegerile din anul viitor oamenii nu se vor mobiliza contra acestor politicieni care ne fac de râs și de plâns în întreaga lume, e prăpăd cu noi.
– La ce lucrează acum scriitorul Vladimir Beșleagă?
– Am editat o carte despre tatăl meu - „Tata Vasile”, apoi, integral romanul istoric „Cumplite vremi” scris încă în secolul trecut. În primăvara aceasta am lucrat la o carte și despre mama - „Mama, casa, pământul”, care stă și așteaptă alături de alte câteva manuscrise să vadă lumina tiparului. În aceste zile revăd excelentul Dialog între Nina Corcinschi şi poetul şi profesorul Andrei Țurcanu, care la 1 septembrie va împlini 70 de ani. Citind fac anumite comentarii, ca și cum m-aş fi băgat între ei în acest dialog și mă simt bine, pentru că și întrebările, și răspunsurile sunt foarte ingenioase… Totodată, coc ideea unei cărți de memorii și ficțiune despre anii copilăriei mele trăiți în perioada administrației române în Transnistria. Am mult de lucru, sănătate de-ar fi…
- Tocmai asta vă dorește revista NATURA la sfârșit de interviu: să fiți sănătos!
- Vă mulțumesc. NATURA este o publicație foarte bună, inteligentă și cu adevărat românească. Le urez colaboratorilor redacției noi succese, iar fondatorului ei, Alecu Reniță – putere de rezistenţă, energie și finanțare, căci e foarte greu să menții azi o publicație, respectându-ți deontologia ziaristică și demnitatea națională.
Gheorghe BUDEANU
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 318
Susține Natura.md: Devino Patron!