La Popești, visez dropii
natura.md
Mai 4, 2021 02:39
2477
0
Vară adâncă până la stele și Luna rostogolindu-se prin harbuzăria cerului, și o droaie de fluturi roind în jurul ei. Grâul își albește mustața pentru cea din urmă închinare. Noapte de vrajă, noapte
spoită cu scurte triluri și tainice avertizări de pasăre nevăzută. Și prin livezi lumină de mere domnești. Pace și împăcare!
Stau sub nucul sădit cu mâna mea acum niște ani de mult trecuți, unde a mai fost un nuc sădit cu mână străbunicului într-un an și mai de mult trecut și visez dropii. Ce nebunie, ce vis bizar!
Mai mult o năzărire, năluci ce vor să iasă la lumina Lunii prin ochii mei… Aș putea să visez tractoare, brusturi, țistari, dihori și avioane, dar iată că visez dropii… O fi și acesta un semn al așa-zisei nostalgii pentru trecut, cu care ni se împuia capul pe timpul slăvitei studenții comuniste?... Doamne, mă iartă!
Luna privită printre gene este o mare dropie de aur sau monumentul ei înălțat pe cel mai ridicat pisc al văzduhului. Într-un dud din curtea vecinului dorm niște curci, care or fi un fel de rude declasate ale dropiilor. Nu cred că trebuie să le disprețuim sau condamnăm: plătesc vamă grea, dar își perpetuează seminția. Puteau, la urma urmei, să se aciueze și dropiile pe lângă casele oamenilor… Alta le-ar fi fost soarta!
Sus, dropia de aur ciugulește semințe pe câmpia cerului. Jos, umbrele se joacă de-a mijoarca, ritualic, încet și tainic, altfel decât iepurașii de soare. Lumina Lunii este întotdeauna generoasă visării… Visez dropii și văd umbre de dropii căzând din înalt. Ce poate fi mai firesc? Mi-am făcut descălecatul pe tărâmul dropiilor, sub zidurile verzi ale fostului lor imperiu – mă aflu în zona Drochiei și văd peste deal, dincolo de Movila lui Busuioc, luminile orașului Drochia (drochie, vă dați seama, este un regionalism și tot dropie înseamnă).
Orașul Drochia văzut de sus. Sursă: www.ciofilm.md
Dropiile au fost pieile roșii, mayașii și mohicanii acestor tărâmuri. A rămas doar numele și imaginea lor pe blazonul orașului. Înseamnă și asta ceva! Ce imensă tristețe, totuși, când o vietate, care pentru mine întotdeauna a rimat cu zeitate, se preface în simplă noțiune geografică…
Visez dropii și văd umbre de dropii. Sunt sigur până în măduva oaselor că umbrele nopții sunt amintiri de dropii. Tot așa, iepurașii de soare sunt amintirea iepurilor vânați la lumina criminală a farurilor de automobil. Mă mir de multe ori că iepurii astrului nu-și răzbună confrații masacrați pe pământ, nu ne iau vederile, nu pârjolesc casele vânătorilor și câmpurile noastre otrăvite. Vor fi având o logică deosebită de a noastră, vor fi considerând că suntem și noi niște iepuri, frați de-ai lor, dar tineri și neînțelegători.
Nici dropiile nu-și revendică strămoșeasca țară, Drochia, și poposesc aici noaptea – umbre imponderabile ce se pot mistui într-o clipită, lăsând doar surata de aur să vegheze de pe înălțimea ei cerească, unde n-o ajunge nicio pușcă. Ferice de ea! Dropiile care au avut naivitatea să coboare pe păcătosul pământ (al oamenilor!?) s-au călătorit pe drumul neîntoarcerii. Unicul păcat al lor fiind acela că aveau carne multă și dulce…
Ferice, îmi zic, de sticleți, ferice de privighetori, de vrăbii, mierle, pupeze, ciocănitori și cintezoi, ferice, mai ales, de aușei și, mai cu seamă, de colibri – sunt atât de mărunței la trupul lor de sub pene încât e păcat să strici cartușele cu ei! Ferice de ciori, de corbi, stănci, coțofene și gaițe, ferice de vulturul înalt și șoimul repede – au carne de iască și, prin urmare, drept la existență! Ferice de bufnițe, de buhă și de cucuvea, de huhurezi și cobi și alte păsări cu ochii mari – zboară doar noaptea și minte au!
N-au putut oare și dropiile să fie mai deștepte, mai șmechere încaltea? Sau, naive fiind, credeau că vom avea noi, oamenii, mai multă deșteptăciune, mai multă decât aceea care ne-a trebuit ca să le înscriem în Cartea Roșie? Dropiile erau păsări sfinte și, când nu le-a mai încăput pământul, s-au ridicat în slăvi, s-au dus în Lună, crezând, poate, că ne fac un bine, că ne cedează, ca niște strămoși înțelepți, locul sub soare?
Scrie la carte că pe la una mie patru sute și ceva erau atât de multe dropii, încât genovezii pripășiți prin părțile no astre, mai ales în părțile dinspre Mare, liman și lacuri, le prindeau cu plasele de pescuit și le vindeau, iar pe banii câștigați astfel (răs)cumpărau robi de la tătari…
Mai încoace, după o mie și opt sute de la Nașterea Mântuitorului, scriitorul nostru Constantin Stamati-Ciurea cobora de pe plaiurile Ocniței la vale, către moșia veche a Basarabilor și se petrecea acolo vânând dropii. Un boier mare ca dumnealui nu putea să alerge după dropii stinghere, ceea ce vrea să spună că mai hălăduiau prin stepele noastre cârduri întregi.
S-au dus toți și s-au dus toate! Nu mai există nici nobilul vânător, nici vânatul după care trăsnea cu pușca în vânt!... He-hei!
N-am pretenția să fiu și eu înregistrat într-o carte roșie a amintirii, dar fac parte dintre tot mai puținii care au văzut cu ochii lor această pasăre mândră. A fost demult, într-un an vechi, al una mie nouă sute șaizecilea după numărătoarea de acum. Mergeam prin câmpul primăverii, într-un loc anume de la Popești, numit Delniță, și la un moment dat a izbucnit de sub picioarele mele o pasăre uriașă – da, o pasăre cât Luna de mare, când stă să răsară deasupra orizontului… cât pajura din poveste și poate că încă oleacă mai mare – care a rupt-o la fugă cu aripile larg desfăcute… Ajungând în locul unde Delnița noastră coboară în Vâlcică, s-a desprins de la pământ și a început să planeze; astăzi, aș compara acel salt al dropiei cu decolarea maiestuoasă și nespusă a unui deltaplanorist… (șchioapătă și aceasta, ca orice comparație!)
Piatra de hotar a satului Popeștii de Sus, raionul Drochia. Sursă: Guțu Victoria, frupul de facebook „Popestii de Sus”
De fapt, imaginea a fost mult mai tulburătoare…
O altă dropie, pe care n-am văzut-o, dar despre care mi s-a povestit, se aciua în fiecare seară pe casa unui gospodar din Popești. Se vede că era om bun și ocrotitor gospodarul și dropia înțelesese acest lucru. Dropia de aur se cuibărește în orizont, providențial, exact după dealul în spatele căruia mai pâlpâie luminile Drochiei. Reveria s-a sfârșit, umbrele se mistuie…
Este foarte chinuitor să visezi dropii. Nu mi s-au arătat nici o dată zimbrii. Trebuie să fie un vis și mai năucitor. Vreau să cred că în zodia dropiilor stă scris că ele vor reveni pe tărâmurile Drochiei!
Drochienii, barem din ambiție, ar putea să întemeieze o crescătorie, o rezervație de dropii. Îmi vine să cred că „drochian”, cum își zic câteva zeci de mii de oameni care trăiesc prin părțile Drochiei ori s-au născut aici, înseamnă la origini fiu, copil de dropie… neîndoios, între oameni și dropii există un anumit grad de rudenie. Este sigur că și astăzi dropia mai veghează destinele lor… Doamne, mi-am zis dimineața pe lumină, al dropiilor și zimbrilor, fă să se întoarcă la noi măcar dropiile, că pe zimbrul sobru și regal nu-l mai încap codrii împuținați, fă să nu plece de la noi alte păsări și fiare, fă!...
…Și am văzut alergând printre gene la orizont un faun îndrăgostit.
IN MEMORIAM
Ioan MÂNĂSCURTĂ, scriitor
Articol publicat în Revista NATURA în număeul 350
Susține Natura.md: Devino Patron!
