Ești parte a istoriei și tu

Constantin Olteanu s-a născut la 15 octombrie 1959 în satul Baurci Moldoveni, Cahul. A absolvit Facultatea de Ziaristică a Universității de Stat din Moldova. După terminarea studiilor a lucrat corespondent și șef de secție la ziarul „Tinerimea Moldovei” (1982–1991), la revista „Literatura și arta” (1991–1992), și la revista „Basarabia” (1992). Din1992 activează la „Săptămâna”, mai întâi în calitate de redactor-șef adjunct, iar din 2020 în calitate de redactor-șef. Debutul literar și l-a făcut în 1991, cu volumul de versuri „Pachete cu zăpadă”. 

În 2022, publică volumul de proză „Green Card”, nominalizat la premiile Uniunii Scriitorilor din Moldova, secțiunea roman.
În 2023, publică un al doilea volum de proză, intitulat „Notre-Dame”, urmat de un alt volumul de eseuri „Tăcerea care se aude”.

Este membru al Uniunii Scriitorilor din Moldova, precum și al Uniunii Jurnaliștilor din Moldova.    

 Te cauți, dar nu te găsești

Uneori ai nevoie de tine, te cauți, dar nu te găsești. E mult gol în jur, chiar dacă te-ntroienesc meri înfloriți, chiar dacă simți cotul cuiva ca într-o execuție, chiar dacă nu mai e loc pentru umbre și umbra ta îmbrățișează umbre fără să le știe numele. E mult gol și nu are cine să-ți strecoare piatra sub talpă când treci apele repezi. Și atunci ai nevoie de tine. Te cauți, dar nu te găsești. Uite-așa, mai și pleci uneori. Îmbraci cămașa dăruită de femeia pe  care o porți sub pleoape, încalți urmele și pleci fără să spui la revedere.

Unde pleci, că nu ești nicăieri? Trec zilele și nopțile ca o răsfoire de cărți. Ajungi la un capăt de propoziție cu un punct negru după cuvinte prin care a trecut glonțul. Mortal a trecut, că e pagina albă dincolo. Nu mai scrie nimic. Despre tine nu mai scrie nimic. E un scaun de partea cealaltă a  mesei și e un pahar în care nu e nicio atingere de buze. Tu trebuia să fii dincolo. Dar nu ești.

E un drum pe care trebuia să vă întâlniți. Că pe același drum mergeți. Dar urmele tale nu sunt. Le ia vântul cu el ca pe niște abțibilduri cu Raj Kapoor, ca pe niște cărți poștale cu Angela Similea sau Margareta Pâslaru pe care le ascundeam sub pernă în copilărie și le căutam ziua printre fetele din clasa noastră. Ai nevoie de tine, atunci. Și te cauți să te întrebi dacă femeia cu care ai copii e cea de pe cartea poștală. Atunci, Te cauți, dar nu te găsești. Și dacă nu te găsești, atunci cine îți spune că mama copiilor tăi încă poartă cosițe într-o copilărie în care romanițele au doar petale cu „Mă iubește”? Cine îți spune că știe răspunsul și știe culoarea ochilor ei?

Și crezi, nu știi de ce, că ai putea fi găsit într-o amintire de la care miroase a sâmbătă. Și îți aduci aminte că săpunelul pe care i-l dăruiai mamei de ziua ei nu a măr mirosea, nici a liliac, nici a roze. A sâmbătă mirosea. A sâmbătă și a somn în care eu terminam să visezi visul lui tata rupt într-un orfelinat. De-asta te cauți – ca să te-ntrebi cum trebuie să se termine visul acela? Alergând după fluturi? Adunând ghiocei? Înaripat de îngeri? Sau ocrotind între palme o bucată de pâine. Parcă fluturii ar fi un vis mai frumos. Și îngerii cât de feeric ar fi. Dar te cauți, ca să spui tu. Că nu știu de ce îmi apare-ntre palme felia de pâine.

Te întrebi într-o zi dacă te mai caută cineva. Ți-ar putea spune ei unde ești. Că ei te găsesc. Neapărat te găsesc. Cine sunt ei, oamenii care te găsesc? Îi știi, ai trăit și trăiești lângă ei. Și atunci înțelegi că numai oamenii care te iubesc te caută. Și te găsesc. Numai ei.

Dar tu, tu care ai nevoie de tine, unde ești și unde te cauți?

Învățătorul meu de dincolo de școală

Este o zi în octombrie, pe aici, pe lângă zilele astea, trecută în calendare ca ziua educației. Astăzi, lăsăm dicționarele-nchise și renunțăm la o definiție mai exactă a educației, pentru că, cred eu, ar fi prea puțin să înghesui o lume întreagă în doar câteva cuvinte. Cu atât mai mult cu cât, dacă nu greșesc, și zilele, și anii, și secolele adaugă și tot adaugă câte ceva la sensul primar al acestui cuvânt.

Educația e lipită strâns de învățător. Lor le aducem flori și le mulțumim. Și căutăm în memorie chipul primei învățătoare, și ne căutăm pe noi într-o bancă-ntr-o clasă. Și parcă se lasă o palmă peste umărul nostru, iar noi îi privim de la înălțimea pe care o aveam. Înălțimea unui trandafir înflorit. „Aici, ai trecut peste câmp”, îmi zicea. Țineam minte asta. Acasă, alte rânduri scriam, iar aproape de câmp auzeam cum spunea: „Aici…” Și nu mai treceam.

Cunoșteam toate poienițele din pădure unde apăreau primii ghiocei. Mamei nu-i aduceam, pentru că erau, nu știu cum, prea puțini, iar asta însemna că n-au să scoată cloștile pui. Și mă temeam că n-au să scoată cloștile pui.

Duceam ghiocei învățătorilor. Îi dăruiam aproape alergând, cuprinși de un soi de rușine, dar ne rămâneau în priviri privirile lor. Nu, nu, pozele astea nu se șterg niciodată.   

 Mâna lui Beșleagă

Când eram mici, mama îi spunea mereu fratelui meu.„Să-l ții, măi, de mână.” Aveam nevoie de mâna lui.

Și acum spune cineva: „Ține-l de mână”. E mâna lui Vladimir Beșleagă undeva, pe aproape. Că fără de ea ni se duc urmele pe alte drumuri.

Când eram mici.

Am scris aceste cuvinte după o dimineață în care l-am întâlnit aproape de Casa Presei. Pentru mine era aproape de Casa Presei. Pentru el era aproape de policlinică. L-am văzut de departe venind, am scos telefonul și am făcut poza de lângă text. M-a întrebat dacă știu că pe vremea Imperiului Roman, în Oltenia a fost dislocată legiunea iudaică. Nu știam. Vorbeam tare cu el, ca să-mi poată auzi cuvintele. Și vedea prost. Mă gândeam atunci cât de nedrept e să scrii toată viața,  să-ți pavezi drumul vieții cu cuvinte și să ajungi într-o zi când nu le mai poți vedea. Cuvintele. Nedrept. Dar sunt lucruri mult mai nedrepte. Când scrii despre zboruri care se frâng și când destinul lasă să se vadă că acela și zborul tău era.

I-am tot căutat mâna până mai ieri. Vedea prost, dar știa drumul. Nu vedea cuvintele, dar vedea oamenii. Numele nostru, rostit de el în fața unei mulțimi căpăta statut de legitimație. De scriitor, de artist, de om. De-asta și i se cam băgau în față mulți. Glumeau cu el, îi puneau palma pe umăr, făceau poze cu marele Beșleagă. Legitimațiile. Nu mai sunt valabile.

Auzise că ar fi undeva niște ochelari mai speciali. Scumpi, dar care te lasă să deslușești lumea. Poate că și există. Dar ce folos? Aproape toți scriitorii poartă ochelari cumpărați la piață pe la tarabe. Acolo unde vânzătorii nu au auzit de Beșleagă. Mai trist e că cei care l-au cunoscut, oameni cu numele săpat în guma ștampilelor, au avut alte treburi. Vor merge azi, vor merge mâine cu două flori la palat și își vor spune în tăcerea lor, că așa e viața. Poate că așa e. Poate.

Era mâna lui pe aproape. Mâna lui Beșleagă.

Verde-i frunza, verde-i iarba

Sulac s-a născut în septembrie. Lunecau pădurile spre toamnă. Intra galbenu-n frunze și numai ușa casei de la Sadâc rămânea verde. „Verde-i frunza, verde-i iarba”. Ar fi împlinit optzeci și nouă de ani. Așa spunem noi în niște texte. Mai limpede e, că ar mai fi putut să trăiască. Și dacă ar mai fi trăit, cum era? Că e toamnă și că e plină trestia de miere. Trestia din acoperișul casei lui Sulac. Câtă floare au cărat albinele în stuful ei! „Verde-i frunza, verde-i iarba”

Ar fi tras partidele de el și i-ar fi menit termopane pentru casa aceea care se topește ca oamenii de zăpadă. Are acoperișul un pic lăsat pe o parte. Așa cum purta Sulac pălăria, fluierând prin piața centrală. „Fă, măi Olteanu, un interviu cu mine. Da să-l faci așa cum spun eu, nu cum se scrie prin gazete.” N-am făcut. Am crezut că Sulac nu va muri. Sau nici măcar nu m-am gândit la asta. Îmi pare rău că nu am fost cu el în satul meu. Marea mea părere de rău. Cât a plâns satul acela la cântecele lui.

Moș Nistor era paznic la albinărie. Avea un faeton, nu știu de pe unde l-a luat și colinda neamurile cât era ziua de mare. Așa cum umblau albinele prin flori. Când mă prindea în casă, se așeza de-a curmezișul ușii ca să nu pot ieși. „Nu te las să ieși până nu cânți „Dor de mamă” Și eu cântam. „Să dau țărna la o parte și pânza pe jumătate.” Moș Nistor plângea. Eu îl lăsam acolo, în plânsul lui și mi-era frică de timpurile în care copiii nu aveau mamă. Și de tata mi-era jale. Plângea și el.

Cât de ușor pleacă oamenii. Și Sulac a plecat așteptând o înflorire de liliac. A înflorit  mai târziu. Va înflori și dincolo de iarna care vine. Dar degeaba.

Noi, cei de lângă…

- Da tu unde ești născut?

- La sud, zic eu. La Cahul.

-  Chiar la Cahul?

-  Nu. În satul Baurci-Moldoveni.

- Și unde e Baurci-Moldoveni?

- Nu e departe de Cahul. Când mergi spre Cahul, treci prin Zârnești. E un drum în stânga acolo. Drumul acela duce la Baurci. Lângă Zârnești.

- Iar Zârneștiul e lângă Cahul, așa înțeleg eu.

- Da, așa e. Lângă Cahul.

- Din ce țară zici că ești?

Americanul face ochii mici, parcă având în față o hartă cât palma de mică, și parcă căutându-mă acolo.

- Din Moldova, zic eu. Republica Moldova.

- Moldova… Și Moldova unde e?

- Lângă România, încerc să explic. Lângă România.

- Și România unde e?

- România e lângă Marea Neagră. 

- A-a-a-a. Marea Neagră. Știu. Și, deci Moldova e lângă Marea Neagră.

- Nu. Nu e chiar lângă Marea Neagră. România e lângă Marea Neagră, iar Moldova e lângă România.

- Dar acolo în sat, unde locuiești?

- Păi, cum să-ți explic?

- Lângă biserică? Lângă școală?

- Nu, nu. Lângă pădure. Grădina noastră e lipită de pădure.

- Dar părinții, părinții  trăiesc?

- Nu, părinții au murit demult.

- Și unde sunt înmormântați? În sat?

- Da, în cimitirul din sat. Lângă… E o răstignire acolo. A fost una veche mai demult. A pus-o taică-meu împreună cu alți bărbați din sat, când încă trăia. Dar a putrezit și acum a pus cineva alta nouă. E undeva, în mijlocul cimitirului. Lângă ea sunt înmormântați părinții mei.

-  Și mama, și tata?

- Da. Mama e lângă tata. Dar America unde e, îl întreb eu.

- America? Cum unde? În America.     

Articol publicat în revista NATURA, nr. 404 

Susține Natura.md: Devino Patron!