Patrimoniul național și meșterii populari - comoara vie a neamului nostru

Într-o lume care se schimbă rapid, în care valorile tradiționale sunt adesea uitate în goana după modernitate, patrimoniul național rămâne ancora noastră identitară. El este suma tuturor lucrurilor care ne definesc ca popor: de la limbă, obiceiuri și credințe, până la portul popular, meșteșuguri și artă.

Cei care păstrează această moștenire vie sunt meșterii populari – oameni simpli, dar cu har, care transformă tradiția în artă și memoria în materie. Ei nu caută faimă, ci lucrează în tăcere, cu migală, din dragoste pentru tradiție, pentru memorie colectivă. Ei știu să transforme materia brută în simboluri de neam. Fie că este vorba de olari, țesătoare, cojocari, fierari sau iconari, acești oameni duc mai departe tehnici și simboluri vechi de secole, pe care le-au învățat de la părinți și bunici.

Ce se întâmplă cu această moștenire? Din păcate, mulți dintre acești meșteri sunt deja în vârstă, iar meșteșugurile riscă să se piardă dacă nu sunt transmise mai departe. Tinerii, atrași de alte domenii și tentați de viața urbană, nu mai învață aceste îndeletniciri care altădată se transmiteau firesc, din familie.

Tocmai de aceea, acești meșteri trebuie sprijiniți! Nu doar prin recunoaștere simbolică sau premii ocazionale, ci prin măsuri concrete: finanțări și granturi pentru ateliere și materiale; expoziții și târguri tradiționale organizate constant; cursuri gratuite și programe educaționale în școli și mai ales înființarea de școli de meșteșuguri tradiționale, unde acești meșteri să predea noilor generații.     

La Muzeul Național de Istorie și Etnografie Națională din Chișinău, Târgul Meșterilor Populari, eveniment organizat în cadrul Zilelor Europene ale Patrimoniului, cu tema „Patrimoniu și arhitectură. Ferestre către trecut, uși către viitor”, marcând totodată 136 de ani de la fondarea muzeului, a adunat zeci de meșteri din toate colțurile țării, dar și numeroși vizitatori, pasionați de tradiție, cultură și artă populară autentică. Pentru că ei sunt păstrătorii sufletului românesc, meșterii au adus cu ei toată zestrea la care muncesc zi de zi.  

Svetlana Paladi – țesătoarea de povești 

Într-un sat din nordul Moldovei, Musteața, Fălești, trăiește și creează una dintre cele mai dedicate păstrătoare ale tradițiilor textile românești – Svetlana Paladi, meșter popular și membră activă a Uniunii Meșterilor Populari din Moldova. Svetlana a învățat să țese de la meșteri din România, în special de la Nelu Dumitrescu și Diana Neagu, promotori ai artei textile românești. A participat la șezători, a studiat atent tehnicile vechi, a cerut sfaturi și a fost susținută în mod special de meștera Varvara Buzilă, care a îndrumat-o, i-a dăruit cărți rare și a încurajat-o să meargă mai departe. Lucrează cu migală catrințe în stil vechi, în patru ițe, după modele tradiționale, dar și reinterpretări moderne primite de la români din diasporă. Firele sale țes povești – catrințe somptuoase, oprege inspirate din portul bănățean, fuste lucrate din fir gros, purtate peste catrințe, brâie late, trăistuțe brodate – toate cu o vibrație autentică.

Țese timp de trei ani, fără întrerupere, exersând și perfecționându-și meșteșugul. A început să participe la expoziții și târguri, unde creațiile ei au atras privirile și aprecierea celor care iubesc portul tradițional autentic. Multe dintre piesele sale au fost purtate de fetele din Șezătoarea Basarabiei, iar hainele și trăistuțele ei sunt astăzi ambasadoare ale artei populare basarabene.

Svetlana nu este singură în această călătorie. Fiica sa, Emilia Manole, îi calcă pe urme cu aceeași pasiune, cosând cămăși cu altiță și implicându-se activ în Ansamblul „Făleșteanca". Astfel, tradiția merge mai departe, iar șezătorile de odinioară se transformă în veritabile școli de artă și identitate.

Angela Reniță – meșterița care țese simboluri și vise

Într-un colț de țară în care tradiția încă mai bate cu putere în inimile oamenilor, Angela Reniță se așază hotărâtă la războiul ei de țesut. Este mic, ingenios, adaptat nevoii de spațiu și pasiunii care nu încape în limitele unui atelier. Cu doar două ițe, Angela creează brâuri unicat, fiecare cu o poveste, fiecare cu un suflet. „Nu fac pentru business, dar din plăcere”, spune ea cu sinceritatea celui care creează din dragoste, nu din obligație. Meșterița nu repetă modelele. Fiecare brâu este o piesă unică. Le schițează dimineața pe un caiet cu pătrățele, calculează atent fiecare fir, fiecare simbol, pentru că „dacă greșești un fir, nu mai e ce ai vrut să spui”.

Într-un singur brâu pot apărea până la cinci simboluri sacre – Crucea, Florile din Grădina Maicii Domnului, Cetatea Soroca cu soldații, Pomul Vieții, Rombul – simbolul pământului și fertilității. Sunt semne străvechi care poartă greutatea timpului, dar care revin vii, clare, sub degetele Angelei. Unele modele redau cerul și pământul, apa și lumina, toate filtrate prin propria memorie afectivă și culturală. A fost încurajată și ghidată de Veaceslav Filimon, unul dintre cei mai pasionați țesători și cercetători ai domeniului din Moldova. Folosește lână naturală, spălată, toarsă și vopsită cu mijloace tradiționale – coajă de poamă, plante locale, pigmenți naturali. Brâiele sale păstrează cromatica autentică, dar uneori apar și elemente moderne – precum tricolorul. 

Nu creează pentru vânzare, ci pentru a reda prin artă ceea ce cuvintele nu pot spune. „La mine e important ce rămâne – simbolul, gândul, semnul... nu doar obiectul”. 

Eleonora Voloșciuc – povestea unei vieți împletite cu pănuși, rădăcini și suflet

De peste 30 de ani, din mâinile Eleonorei Voloșciuc iau naștere coșuri, pălării, îngerași, panouri decorative, suporturi pentru miere sau șervete, și chiar... povești. Povești țesute cu pănuși – frunza umilă a porumbului devenită artă.

Este membră a Uniunii Meșterilor Populari din Moldova încă din 1996, iar de atunci nu a încetat nicio clipă să lucreze, să predea, să formeze discipoli și să inspire generații întregi.

Într-o vreme în care pănușa era considerată un rest, un deșeu vegetal fără valoare, Eleonora a văzut în ea potențialul artistic: coșuri, panouri decorative, suporturi pentru bomboane și șervețele, pălării și genți elegante, toate lucrate cu răbdare și migală.

Tot ce fac, este „mai mult pentru suflet decât pentru business”, mărturisește meșterița. Nu merge la zeci de expoziții pe an, dar când o face – merge cu lucrări care spun ceva. Lucrări care rămân.

Are discipole în țară și peste hotare: Iuliana Certan, pe care o numește una dintre cele mai creative și sârguincioase eleve – astăzi este meșter cu drepturi depline.

Elena Lupașcu – meșterul care coase identitatea națională cu fir de altiță

Elena Lupașcu zici că nu doar coase ii, ci istoria și identitatea românului. Este meșter popular și, de câțiva ani, șefă de secție în cadrul Uniunii Meșterilor Populari din Moldova, ghidându-i pe cei care readuc la viață costumul popular autentic, în special cămașa cu altiță, simbol intrat oficial în patrimoniul UNESCO.

Din mâinile ei ies cămași basarabene autentice, reconstituite cu minuțiozitate din fotografii, schițe sau exemplare vechi păstrate în muzee. „De mai bine de 10 ani descifrez ornamente vechi și le readuc la viață. Asta e misiunea mea”, spune cu modestie Elena Lupașcu. 

Deși în România tradiția cămășii cu altiță a fost mai bine conservată, în Basarabia acest simbol al identității naționale a fost, multă vreme, marginalizat. „Am fost despărțiți de țară, iar în perioada sovietică ni s-a spus că portul străbunilor noștri nu este autentic. A fost o formă subtilă, dar profundă de ștergere a rădăcinilor”, spune meștera.

Elena Lupașcu și-a asumat recuperarea acestei moșteniri. Caută modele autentice prin muzee, arhive și colecții particulare, le cercetează, le reconstituie și le coase cu răbdare – uneori luni întregi pentru o singură piesă. În lucrările sale, fiecare motiv are o poveste, fiecare fir brodat duce mai departe un cod străvechi, un limbaj tăcut al neamului nostru.

Gheorghe Panțîr – olarul care frământă lutul cu sufletul

Gheorghe Panțîr, din Iurceni, Nisporeni, păstrează vie una dintre cele mai vechi și mai respectate îndeletniciri ale poporului nostru: ceramica tradițională. Nu pentru comerț, nu pentru faimă, ci pentru a arăta lumii ce poate ieși din mâinile omului când lucrează cu dragoste, răbdare și lut de acasă.

„Vin la muzeu de mult timp. Nu ca să vând, ci ca să prezint. Ca lumea să vadă”, spune simplu Gheorghe, cu modestia caracteristică unui meșter adevărat.

Din mâinile sale prind viață ulciorașe, căni, burluie, oale, gavanoase, obiecte care în trecut umpleau orice gospodărie, iar astăzi revin în actualitate ca simboluri ale rădăcinilor. 

Meșteșugul l-a învățat de la bunica sa, Eugenia Tikalencu, o femeie cu mâini de aur care i-a pus roata în mișcare pentru prima dată.

„Am început chiar din școală. Dar serios, după ce am absolvit, m-am pus pe treabă. Și de atunci nu m-am oprit”, spune Gheorghe. A fost atras de mic de lut, de cuptor, de formele simple care ascund o frumusețe profundă.

La el acasă, în satul Iurceni, nu doar că modelează vasele, dar își pregătește singur și materia primă. „Lutul îl fac tot eu, tot din sat. N-ai nevoie să mergi departe, tot ce-ți trebuie e aici”, explică el.

Lucrează singur la roată, dar e ajutat la finisaje și în restul procesului de familie, atunci când este nevoie. Deși copiii sunt încă mici, Gheorghe speră că într-o zi îi vor călca pe urme: „Au în ei ceva, dar sunt deocamdată tineri. Timpul le va arăta drumul.”

Deși nu caută laude sau trofee, Gheorghe Panîr a participat la numeroase expoziții naționale și locale. Vasele lui au fost admirate de sute de oameni, iar talentul său a fost recunoscut în rândul meșterilor populari. Crede că adevărata valoare nu e în cât vinzi, ci în cât păstrezi.

Sergiu Capița – bucătarul care a fost „furat” de lemn

Sergiu Capița, din Tănătari, Căușeni, fost bucătar de profesie, și-a regăsit rostul în mirosul de lemn proaspăt cioplit. Astăzi, este un meșter popular în prelucrarea artistică a lemnului, cunoscut pentru vasele sale tradiționale – boluri, vase pentru aluat, farfurii rustice și obiecte de uz casnic care aduc înapoi farmecul vremurilor de altădată.

Pasiunea sa vine dintr-o criză personală transformată în creație. „Sunt de profesie bucătar. Dar după pandemie am rămas fără lucru. Și cum aveam de mult dragoste pentru lemn, am început să meșteresc. Talentul, cred că e de la Dumnezeu”, spune cu un zâmbet sincer Sergiu.

Ceea ce a început ca o soluție de supraviețuire s-a transformat în vocație. De aproximativ cinci ani, Sergiu creează obiecte de uz casnic din lemn – nu doar funcționale, ci și cu o valoare estetică aparte. Fiecare piesă trece prin mâinile sale cu grijă și răbdare, iar rezultatul este demn de o galerie de artă populară.

Pe lângă meșteșug, Sergiu Capița își dedică timpul și educației artistice a tinerilor. Predă la un centru de creație din raionul Căușeni, unde organizează ateliere cu elevi din satul vecin. „Copiii prind repede. Le place. Și cine știe, poate din mâinile lor vor ieși viitorii meșteri ai Moldovei.”

Sergiu Capița este dovada vie că tradiția poate renaște din momente grele, iar meșteșugul nu se învață doar la școală – se simte, se moștenește din harul divin și se dăruiește mai departe. Din Tănătariul de Căușeni, el scrie o poveste simplă, dar profundă, în care lemnul prinde viață, iar omul – un rost nou.   

Autor: Silvia Strătilă 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 404 

Susține Natura.md: Devino Patron!