Valea Adâncă – între stepă, istorie și tăcere
natura.md
Iun 26, 2026 12:17
19
0
La marginea satului meu, acolo unde câmpia Bugeacului pare nesfârșită, se deschide Valea Adâncă (Adâncii) – o adâncitură în trupul stepei, ca o rană veche a pământului, acoperită de copaci, ierburi și timp. Valea este situată pe linia vechiului Valul lui Traian inferior, acel impresionant sistem de fortificații de pământ care brăzdează sudul Basarabiei istorice și leagă memoria locului de epoci îndepărtate.
Privită de sus, Valea Adâncii pare o respirație adâncă a câmpiei. Coastele ei domoale coboară spre un fir de pământ mai umed, unde primăvara poposește mai devreme, iar vara se odihnește în stufărișul și papura verde, crescute la poalele apei ale lacului Catlabuga. Vântul, stăpân al acestor locuri, alunecă peste muchiile vechiului val și coboară în vale, unde se domolește printre măslinii sălbatici, parcă păstrând un respect tăcut pentru trecutul îndepărtat.
Valul lui Traian inferior, care trece prin apropiere, este o mărturie a unor vremuri de frontieră și apărare. De-a lungul lui au trecut popoare, oștiri și negustori, iar Valea Adâncii a rămas martoră în virtutea istoriei. Tradiția locală spune că pe aici se făcea strajă, că în adâncimea văii se puteau adăposti oameni și vite în vremuri de primejdie. Nu știm cât este istorie și cât este legendă, dar locul posibil păstrează urme, dincolo de puterea cuvintelor.
Pentru noi, cei din satul meu de baștină, Valea Adâncii este un spațiu al copilăriei și al contemplării. Acolo mergeam să culegem duminicile flori de cicoare pentru coronițe, traversând potecile șerpuitoare, să ascultăm greierii în serile lungi de vară. În liniștea ei simțeam că pământul are memorie – că sub stratul de iarbă și argilă se ascund urme ale unor civilizații, pași de ostași, poate chiar povești nespuse.
Valea Adâncii era locul nostru de taină, locul unde tradiția se împletea firesc cu bucuria copilăriei. În ajun de Florii, locul nimit și Sălcioara, coboram la vale să culegem mlădițe de salcie – fragede, argintii, cu mugurii pufoși ca niște lumini mici. Le rupeam cu grijă, știind că vor fi duse la biserică spre sfințire, iar apoi așezate la icoane, la porți, pe coroana pomilor sau la grinda casei, ca semn de ocrotire și reînnoire. Sălcioara era pentru noi vestirea primăverii și a speranței, un legământ tăcut între cer și pământ.
Iar în sâmbăta Duminicii Mari, aceeași vale se umplea de pașii noștri grăbiți. Mergeam să culegem corovatic, cu florile mici violete, parfumate și delicate, care își ascundeau tulpinile în iarba crudă. Corovatica proaspătă, părea că adună în petalele ei soarele primăvăratic, iar nuanța adâncă violetă, avea culoarea apusului stepei întinse a Bugeacului.
Valea Adâncii a fost altarul naturii noastre, spațiul unde învățam, fără să ni se spună, că fiecare sărbătoare are miros, culoare și drum al ei. În acele ajunuri, între salcia de Florii și corovaticul de Duminica Mare, se țesea o punte nevăzută între copilărie, credință și rădăcinile noastre.
Valea Adâncii este o pagină vie din istoria locului meu de baștină. În bătaia vântului din Valea Adâncii, printre maslinii sălbatici, parcă se mai aud ecouri de pași militari și comenzi rostite într-o limbă veche, latină… Astfel, Valea noastră Adâncă, așezată în inima stepei, se leagă prin memorie de marea istorie a Romei, iar pământul pe care pășim devine punte între lumea de odinioară și prezentul nostru.
Astăzi, Valea Adâncii rămâne un reper al identității noastre locale. Ea unește natura cu istoria, prezentul cu trecutul. În adâncimea ei se adună nu doar ape privirile sau umbrele norilor, ci și conștiința că trăim pe un pământ vechi strămoșesc, traversat de civilizații, apărat cândva de valuri de pământ și păstrat acum de liniștea stepei.
Autor: Elena Pintilei
Articol publicat în revista NATURA, nr. 412
Susține Natura.md: Devino Patron!
