Realitatea e dură ca piatra lui Sisif

Poeta și prozatoarea Lidia Codreanca s-a născut pe 18 iulie 1954, în satul Sinești, Ungheni. După absolvirea școlii medii din localitate, își continuă studiile la Facultatea de Filologie a Universităţii de Stat din Moldova. Urmează doctorantura pe lângă Catedra de Lingvistică Generală Română şi Romanică a USM și devine doctor în filologie. Activează la Catedra de Filologie Clasică a USM, este redactor la revista „Universul credinței”, colaborator științific superior la Institutul de Filologie AȘM.  

Scrie cărți pentru copii: Crai nou, Calul lui Făt-Frumos, Sania cu zurgălăi, În pădurea veveriței, Maria cea mică, dar și pentru adulți: Zăpada mieilor, Elegii de Parnas, La prohodul iubirii, 101 poeme, Naturi statice cu tăceri, Târziu Te-am iubit, Doamne... , Realități basarabene. 

Este membră a Uniunii Scriitorilor din Moldova și România. 

 Ce mult te iubesc! 

Basarabie, 

cuib de durere

peisaje 

unde amintirile frig 

și drumurile 

sunt toate ale mele.      

Lasă-mă să-ți strâng      

lacrima-n batistă      

și s-o arunc 

pe cerul înflorit de stele.    

Lasă-mă să merg înfiorată    

din urma carului greoi    

încărcat 

cu tot ce a fost odată     

cât noaptea capăt n-are    

și vizitiul doarme.     

Nu mai putem privi înapoi    

pe drumul lung     

întortocheat 

de unde trecutul 

ne mai aruncă palme.     

Patul lui Procust   

Te rog    

nu-mi pune sufletu-n tipare     

faci risipă 

de eforturi și timp    

și mă doare.     

Încă n-a fost inventată 

unitatea lui de măsură.    

Și de unde știm   

ce cântărește mai mult   

piatra din sânul amicului      

pâinea din mâna vrăjmașului 

ori sarea din lacrima mea.       

Ave, Maria!        

Prin sufletul meu   

ai trecut

și te-am văzut.     

Îngerii se miră

raze se-nșiră

pe unde mergi.  

Ave, Maria,

gratia plena!

mă doare și plâng  

și te strig 

să mă treci 

și de această răscruce  

până m-o duce.         

Ave, Maria,

gratia plena!

cântare spre Cer  

nu știu să fac    

știu doar să plâng 

să te strig 

și să tac...    

Liniște              

Te-am  așteptat 

un veac!

am străbătut toate

cărările disperării 

în căutarea ta.     

Am ascultat

toate vorbele de consolare 

de la care    

nimic n-am luat.      

Iar când 

istovită m-am întors

tu erai lângă mine

și mă priveai

calm și dojenitor

cu ochii blânzi 

ai lui Hristos.       

Descătușare     

Dezamăgire

cu ochi plânși

nu mai sta lângă mine

nu mă mai ține de mână

acum

când dau foc ciulinilor 

crescuți pe drumul

părăsit la jumătate.    

Când uitarea

se îneacă în fum   

ca Sodoma răpusă

și Mândria făcută scrum.     

Lasă-mă să mă duc 

tot duc

 pe drumul frumos 

și întins

 la jumătate lăsat 

fredonând 

cel mai durut poem 

de dragoste

 din câte au existat.     

Hoțul de amintiri          

Cel mai mult

 mă ascund 

de hoțul de amintiri 

care mi-a furat scrisorile 

să nu mai pot privi înapoi.  

De atunci 

nu mai pot reveni în prezent

 unde amintirile veștezesc 

și visele se căptușesc 

cu minciuni de lași.     

Stau acolo departe

 ca o carte necitită

 uitată pe raft 

și tresar

 când aud pași.  

Labirint 

Te rog să rămâi

 cuvânt inspirat 

al tăcerilor mele-mpărat!   

Te uită 

cum toamna 

în culori se destramă

 nici ploaie, nici vânt 

mai cade-o castană 

să spargă timpanul 

asfaltului amorțit. 

Se-aprinde iar frunza 

și arde 

cum arde-n tăceri!   

Iluzii se-nghesuie 

tot oarbe și mute

 la poarta speranței de ieri.     

Ascultă  

cum toamna 

se tânguie-în gând 

pe-un petic de țară flămând

 nici Ariadne 

și nicio ieșire 

din miticul labirint...     

Ocnașii nepăsării   

Dacă am ști 

cum 

să extragem sarea

 din lacrimi 

am fi prosperi 

cu adevărat.    

Atâta materie primă 

nu au aflat strămoșii 

luați la un loc 

cu pustia de azi 

pe metru pătrat.     

Dar știm a scoate 

până la capăt 

numai Răbdarea

 apoi uităm de ea

 ca de puiul de cuc.    

Iar anii se duc 

se duc...

Cuvintele înaripează sau ucid 

M-am întrebat adesea, așa cum mă întrebau și alții, de ce scriu. Și nu am găsit un răspuns. Poate de aceea că vorbesc puțin. Poate de aceea că interlocutorul meu constant și accesibil de altădată, nu-mi mai solicită părerea, ca pe timpuri. Nu-mi mai irosesc cuvintele ca odinioară. Ele, cuvintele, ce se împrăștie fără să le mai poți aduna, înaripează sau ucid. Când îți dau aripi, zborul este frumos! Iar când ucid, renaști și devii mai atent la lumea din jurul tău, pe care începi să o vezi altfel. Înțelegi că realitatea nu poate fi concepută sine Deo!      

În scris cuvintele vin singure și se așază așa cum le place. Altfel decât în rostire. Vin și acele mai învechite, care nu se vor uitate sau ruinate. Care nu mai încap în limbajul neologic, dar nici nu vor să moară. Uneori, adunate la un loc, cuvintele pot deveni o armă împotriva multor rele. Ele ne fac prudenți atunci când spoiala, minciuna, viclenia ne prind în mrejele lor și ne îndeamnă să ne dăm drept altcineva decât suntem. Ca și cum nici nu ne-am fi depărtat de epoca lui Plaut. Acel care, cu mii de ani în urmă, ridento castigat mores (biciuia moravurile râzând). Azi, privind dintr-o parte la moravurile noastre, observi că n-au evoluat prea mult de la cele ale anticilor. Ca și cum omul nostru lăuntric a revenit la origini. Aceeași goană după lux și bogăție. Aceeași aroganță și râvnă de mărire. Aceeași dorință de răzbunare. Aceeași umilință în fața neroziei.     

Cei umili au nevoie de apărare. Și oamenii, și vietățile. Și lucrurile aranjate pe placul aroganței. Zi de zi, trecând printre „cei mai triști ca noi”, învăț bine mersul pe jos. Bolesc împreună cu ei și scriu despre durerea lor.    

În același timp mă doare pentru acei care scuipă în sus. Din ignoranță. Din rea-voință. Din miopie. Nu putem scuipa în sus. Toate ni se iartă, dacă nu vom huli împotriva Duhului Sfânt. Care ne urmărește de sus. Care ne dă cele mai alese virtuți atunci când Îi simțim și Îi urmăm voia.        

În spatele vieții... 

Vara, satul se trezește gălăgios. Cocoșii trezesc zorii. Zorii sperie oamenii că i-au prins dormind. Oamenii aleargă zăpăciți să scoată animalele la păscut. Să mai bată sapa, cel mai sigur instrument de muncă al lor și în secolul XXI. Apoi să depene drumul lung până în câmp la prășit  sau în livezi la cules cireșe, vișine, zarzăre. Și abia pe drum să-și închipuie ce vor mânca la amiază, dacă dimineața n-au reușit.      

Orașul se trezește altfel. În locul cocoșilor se trezesc ciorile. Apoi zorii cad peste ziduri, peste plopii cu ciori, peste „inspectorii” mai harnici ai lăzilor de gunoi, care scotocesc nervos deșeurile, punând de o parte lucruri utile pentru ei. Teancuri de carton, saci cu sticle de plastic, resturi de mâncare. Străzile goale. Caldarâmul tot. Gheretele de pază de pe lângă importante clădiri tot goale. Paznicii dorm.          

„Cireșe dulce”, „Zămoși dulce”, Viață amară...     

Când auzi româna cu accent, în pestrița lume a Chișinăului de azi, tresari și te înseninezi. Interior te bucuri pentru străinul care vrea să comunice cu tine în limba ta. Din an în an, tot mai mulți străini din Occident ne vizitează republica, se încântă cu adevărat sau, poate, se prefac, ca să nu ne amărască de ceea ce văd la noi. Și tot mai mulți străini din alte țări ex-sovietice sau asiatice rămân aici cu traiul, chiar dacă ne mai aflăm în chinuitoarea tranziție economică și socioculturală și ne-ar uimi ce mai găsesc ei bun aici. 

În această interminabilă tranziție suferă și limba noastră cea română, deși e vorbită mult mai corect decât în perioada stagnării. Acest lucru este vizibil în absolut toate mediile sociale. Chiar dacă mai este mult de prășit până a o avea perfectă, noi, cei care îi cunoaștem degradarea anterioară, ne bucurăm de limba radioului și a televiziunii, de limba ziarelor, de limba de la ore a elevilor și studenților. Doar limba colocvială rămâne aproape intactă. Aici e groapa în care aruncăm toate deșeurile noastre lingvistice.      

De aceea bucură nespus de mult acele medii sociale unde limba română își are condiții prielnice pentru înflorire, unde ea funcționează de facto, nu doar de jure. Ascultați la Vocea Basarabiei, cum vorbesc și se neliniștesc de viitorul nostru nisporenenii. Ascultați predicile de la biserici, ce frumoasă limbă au multe dintre ele, încât ai crede că e o limbă neînțeleasă pentru enoriașii mai în vârstă, dar tocmai ei se dau totdeauna mai aproape, ca să audă mai bine.       

M-am bucurat mult când am descoperit la ULIM cum lucrează profesorii de română cu acei alolingvi care vor cu adevărat să știe româna solicitând ore suplimentare, cât de eficientă este metoda dumnealor de predare. Iar la deschiderea anului universitar am tresărit cu toții auzind un congolez rostind românește de la tribuna Palatului Național: „Îi învățăm pe copii să vorbească, iar pe cei mari să tacă”.     

În ultimii ani, tot mai mulți străini, care se stabilesc în Republica Moldova, vorbesc o română literară și tot mai mulți moldoveni reveniți în vacanțe de peste hotare vorbesc o română mutilată, influențată de limba țării în care muncesc. În vorbirea lor apare o altă topică, o exprimare greoaie, substituiri de cuvinte. Aproape toți spun am venit la Moldova, mă duc la România, mă întorc la Italia...  

Neobservat de dureros se mai produce azi dezlocuirea populației. Floarea națiunii noastre aleargă  departe după un trai mai ușor. Iar omul de rând, rămas acasă, suportă tacit, mucenicește ceea ce-i oferă soarta în acest stat suveran și independent.      

În acest sens, și Piața Centrală Agroalimenatară a Chișinăului este un barometru. Tot mai mulți comercianți străini, din fostele țări sovietice, își au locuri stabile și vând anul împrejur fructe exotice, citrice, mirodenii etc., dar și de ale noastre: cireșe, vișine, struguri, ardei, roșii. Răspund românește. Alții, ca să scape de sâcâitoarea întrebare privind prețul, afișează tăblițe cu inscripții: „Proaspete dulce banane din Sud Africa”, „Lămâi, coarjă subțire, miroase din Egipt”, „Cireșe dulce”, „Roșii dulce”, „Dulce proaspeți găgușari moldovinești”, „Zămoși dulce uzbece, cu coarjă subțire”.    

... Numai viața majorității martire, care aleargă prin zăpușeala pieței, demult nu mai este dulce și obrazul acelora de care depinde ea nu mai este subțire.  

Referințe critice  

Lidia Codreanca ocupă un loc notabil în vestita pleiadă basarabeană. Ea preferă să coboare în stradă cu lampa lui Diogene în mână cu singura dorință de a ajunge la inima nefericiților noștri concetățeni. 

                                                                                                                                                 Viorel Dinescu 

Scrie din „zborul peniței” cu inteligență și dar poetic, dar și cu rigoare științifică sub semnul Adevărului despre „realitățile basarabene”. Te alegi cu o lectură plăcută și totodată instructivă, povățuitoare. 

Mihai Cimpoi     

Ți s-ar părea că este o fire firavă, plăpândă. Dar înțelegi că așa e felul ei de a fi și, de fapt, este foarte puternică dinăuntru. 

Octavian Moșin   

Articol publicat în revista NATURA, nr. 413

Susține Natura.md: Devino Patron!