Grozasca - satul florilor de liliac

Amintiri din satul bunicilor

Când eram mică, Grozasca era pentru mine ca Bali pentru copiii de azi. La Grozasca trăiau bunicii mamei, Feghea și Liuba Gorincioi. Acolo în fiecare vară veneau verișoarele mele, orășence, Svetlana și Olea de la Ungheni. Despre Ungheni, moșul Caźilu, cumnat cu bunelul Feghea avea o vorbă: „În gorod, la Ungheni, toate cucoanele-s slabe”!    

O duminică de mai din copilăria mea

 Ne-am pornit din capitala Moldovei înspre satul Grozasca, raionul Ungheni, satul celei mai minunate copilării pe care o poate trăi un copil. Cu bunelul și bunica vii. Cu fântâna din poartă plină ochi cu apă limpede și puțin sărată. Cu râmnicul din fundul grădinii plin de pește și broaște nesuferite pe care le vânam că ne înnebuneau cu cântatul lor din gâtlejul umflat. Cu tanti și un unchi fată mare și flăcău. Cu verișoarele de la Dănuțeni, dormind afară pe patul cu „setkă" de sub agud. Cu moșul Mișa Bulgaru pus pe snoave și șotii. Cu „kiokia" Marusea, nevasta lui, regățeancă, țesând la nesfârșit kilometri de țoluri, traiste, cadriluri, alegând la lăicere sau cosând la flori. Cu Ghiță, care era de-o seamă cu mama mea, dar căruia toată viața i-am zis Ghiță, care venea acasă cu tractorul imens cu șenile ca un balaur preistoric, scoțând din nări un fum negru de păcură, care ne cădea pe obraji. Cu Feghea, frate-său, cântând fie la harmonica de gură, fie la acordeon, fie improvizând sârba de la Prut cu două fuse bătând un burdan umflat de berbec. Cu liliacul în floare. Cu bujori albi. Cu cireșii de lângă gard, ale căror fructe le mâncam verzi spre marea supărare a bunicii Liuba, care era responsabilă de mine și de verișoarele mele, Sveta și Olea, în fața părinților noștri. Cu bunelul mucalit care râzând îi zicea bunicii: „Lasă tu, cadână, copchilașii cu Dumnezeu că n-o murit nimeni de la cireșe verzi". Cu imașul plin de mieluți și vițeluși. Cu „mama" Natașa Drăgan, fiica preotului încălțată vara, iarna în calosi, pentru că la Grozasca mai tot timpul ploua. Cu sărăiesul din lemn în care atârna pe perete fotografia Magestății Sale Regale, regele Ferdinand de Hohenzollern cu Înalta Sa Consoartă, Regina Maria. Plâng și scriu. Grozasca s-a schimbat mult. Are drumuri bune, apă la robinet, case frumoase, gospodării aranjate, poduri reparate peste râpă, o grădiniță, un muzeu. Are Grozasca oameni minunați, binevoitori și cumsecade. Are copii, care îți dau respectuos „bună ziua". Are bătrâni care îți răspund „mnțămăsc". Are un cimitir mare, în Deal, unde morții întorși cu fața spre veșnicia soarelui, văd lumina lină pe potecile Paradisului. Atunci de ce acest sat îmi trezește amintiri de care nu scap decât prin lacrimi, iar lacrimile, știut lucru, nu cad pe podea, dar se urcă la Maica Sfântă? 

Amintirile copilăriei mele

Eu cred că azi chiar să trimiți unui copil ultimul model de Apple nu lucrează ca racheta cum lucrăm noi. Ograda măturată, câine trântit ca un Budă sub gardul din hațmațuchi, iepuri liniștiți cronțăind la inima ierbii, miei grași tolăniți la umbră, totul era gata! Drept răsplată, ne așezam la masă și mâncăm pâine unsă cu untură și presărată cu sare mășcată. Până venea tata cu ZIL 135 mai trăgeam un ștandar, ne mai sfădeam, dar le reușeam pe toate. Eram niște copii sfinți și binecuvântați cu lumina serii în clipa când tata oprea ZIL-ul la portiță. 

 ... și oamenii erau altfel! 

Mergeam pe la Alexeevca, treceam pe la iazul de la Untești, prin sat la Cetireni, apoi Florițoaia Veche, apoi o luam pe drumul de lângă pădurea de salcâm și coboram în vale la Grozasca. Aici mirosea altfel. Acum înteleg că azi așa oameni ca bunelul și tata nu se mai fac. Buzele lor nu vorbeau vicleșug. Faptele lor erau demne. Judecata lor era grea. Dreptatea lor nu era îndoielnică. Buneii ne așteptau cu luminile aprinse. Bec la zămnic, bec la oi, bec în fața casei, bec în spatele casei pe unde intram. Vremea la Grozasca e moale, cețoasă, cu miros de iarbă fragedă, cu miros de pește, de porumb, cu miros de lemn pus la uscat de bunelul ca să facă o portiță sau o ușă, un fundișor pentu măligă sau niște linguroaie pentru povidlă. Totul avea rostul lui în gospodăria Liubei și a lui Feghea Gorincioi a lui Gheorghe a lui Miron de la Grozasca. 

... și trecutul îl ținem minte

Când coborai din deal de la Florițoaia Veche în vale la Grozasca, mirosul de fragă albă, teie neagră te învelea ca într-o păpușă de fluture metamorfozat. Asemenea miros nu am mai simțit în alt sat. Fondat în anul 1910 din câteva familii venite din satul Grozești, Nisporeni, satul Grozasca s-a gospodărit foarte repede, așa că în anul 1925 Majestatea Sa, regele Ferdinand a mai împroprietărit cu pământ mănos alte câteva familii. Babușka Călina Cozari a venit în Grozasca din regiunea Hotin, satul Hîjdău în perioada în care Basarabia era mai puțin populată. Odată cu familia Cozari, au coborât din munți bambulecii, gavriliucii, nicoriucii, nichiforucii și alții. 

Cea mai frumoasă limbă e limba după dinți

Pentru mine bunelul Feghea a fost portretul bărbatului ideal. Frumos. Înalt. Totdeauna îmbrăcat curat. Om cu mâini de aur, un autodidact. A făcut armata la Măria Sa Regele Ferdinand, fiind caporal la grăniceri „cu inimă de general" în slujba coroanei. A păzit Dobrogea, unde locuiau foarte mulți turci și tătari. De acolo bunelul a învățat turca și bunicii îi zicea cadână, iar copiilor „ciugiuc și iavrum". El vorbea trei limbi: româna din naștere, turca din respect și rusa de nevoie. Când moș Mișa Bulgaru, om șugubăț și mucalit îl întreba: 

- Cumetre Feghea, care e cea mai frumoasă limbă pe care o vorbești? - bunelul îi răspundea:

 - Cea mai frumoasă limbă e limba după dinți.  

Toamna la Grozasca 

Toamna era vremea când se spălau poloboacele, iar din vinul rămas se făcea țuică. Deoarece sovieticii nu permiteau „самогоноваренue", femeile se ascundeau prin popușoi, prin locuri ferite, dar rachiul cel de prima clasă curgea de unde nu te așteptai. Toamna la Grozasca era frumos. Septembrie începea cu ploi nesfârșite. Soseau oaspeți de peste deal, venea la noi, mama Natașa Drăgan. Ea era fiică de preoți din Valea Mare, măritată la Grozasca cu mos Toadere Drăgan. Era încălțată în caloși de gumă. Caloșii începeau sezonul toamna-iarnă  

Prin noiembrie, se aduceau acasă oile de la stână. Ce brânză mai făcea bunelul, dar ce urdă dulce fierbea bunica în cazane mari. Acum s-au pierdut ciobanii buni. Eu, când aud că cineva vorbește urât despre ciobani, mă supăr rău. Moș Alisandru, fratele lui bunelul, avea stâna lui, în fundul grădinii lui moș Mișa Bulgaru. Cunoștea fiecare oiță, fiecare iarbă și floare de pe imaș, cunoștea când să le adape, când să le hodinească. Vă amintiți de Paolo Coelo în „Alchimistul" cu câtă dragoste vorbește autorul despre ciobănașul Santiago, care a pornit în lumea mare să își urmeze visul său împreună cu turmușoara de oițe? Vreau să zic că pe lângă vinuri, tâmplărie, agronomie, zootehnie bunelul meu autodidact, ca toți țăranii la acea vreme, avea timp să ne citească din cărțile românești povesti populare sau versuri de George Coșbuc și Octavian Goga. 

Din Deal de la Florițoaia Veche coborau studenții, care veneau la ajutor. Fiecare plantație de viță-de-vie avea lucrătorii ei. Seniorii culegeau, juniorii cărau coșurile enorme până la cadă și le răsturnau în golul negru, mirosind a frunze de nuc. Venea și prânzul. Bunica trecea pârleazul și ne aducea fripturică, brânză, pâine, pătlăgele, sare și un șip de rachiu. Să ne rodească via și la anul, să ajungem sănătoși și să bem vinișorul! Se mânca cu poftă. Sarea, într-o cutie de sârnici, era pusă pe masă. Bunelul nu dădea niciodată sarea în mâna cuiva. El considera că vei trăda omul căruia îi transmiți astfel sarea și asta era păcat.

 - Să nu trădezi ca să nu fii trădat, așa zicea bunelul. 

Într-o zi strugurii erau puși la mustuială. Uneori, special pentru această sărbătoare dionisiacă, când se strângea toată familia grămăjoară, bunelul sacrifica un cârlănaș. Sâmbătă era pus în saramură ca să nu miroase a său de oaie și a doua zi era pus în proțap sau dat în cuptorul încins, care era lipit cu lut și ținut la jar pufnit vreo cinci sau șase ore. Bunica punea masă și desigur, mămăliguța învârtită de bunelul Feghea, care era profesionist în ale mămăligii. El putea să scoată soarele acesta galben din ceaunul imens doar cu melesteul. Iaca ce bunel am avut eu, ai lui să fie poienile Paradisului. Dumnezeu să-l aibă în dreapta sa.

 Noi mergeam la culcare, pe atunci stăteam la bunici eu și verișoarele mele, Sveta și Olea, de la Dănuțeni. Pe urmă au apărut alți nepoți, dar erau mai mici ca noi. Cheful ținea până târziu, spre marea noastră decepție, căci adormeam cu nasul în ursul de mămăliguță cu brânză de oi. A doua zi aflam că noaptea au mai venit și alți musafiri, iar în ogradă, moș Mișa Bulgaru bătea cu o lingură de lemn în masă, improvizând nu știu care dans popular. Bunicul dansa cu mătușa Marusea, regățeanca. Strigăturile și chiutul cuplului Bulgaru se auzeau peste deal, poate la Valea Roșca, poate la Buzdugana de Sus, poate la Brătuleni. Bunelul bătea la pinteni, iar mătușa Marusea era cu strigăturile. - Hopa, hopa! - Iuhahai! - Tzura, tzura, nucile/ Să se așeze bucile!/ Și găina pe cucos/ Ca sa iasă puii roși! - Dă-i la cayarlâc, la cayarlâc! - striga bunelul și o învârtea ca pe un titirez pe mătușa Marusea cu zece fuste ca la Valea Mare! 

Pe lângă struguri, toamna la Grozasca era bogată în mere, prăsade, dar mai ales, gutui. Gutuile din poezia lui Păunescu. Le culegeam cu atenție și bunica le învelea în ziare ca să fie păstrate bine iarna. Unele erau puse în zestre, altele duse în beci, iar cele mai mici erau tăiate cubulețe, înecate în zahăr, lăsate câteva zile în acest sirop, după care bunicuța mea făcea dulceață din gutuie. Cu această minunăție dulce erau înfruptați la nunți mirii și miresele! Desigur, toamnele erau lunile nunților. Vinul era pus în butoaie, rachiul tras din tescovină, purcelul îngrășat cu păpușoi erau gata. Ce altceva își dorea un copil ca mine de la lume? Să trăiască veșnic mama, tata, bunelul și bunicile, iar cu ei și toate neamurile cu Grozasca împreună. 

Autor: Lilia Țîcu 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 412 

Susține Natura.md: Devino Patron!