SOCIETATEA ESTE OGLINDA NOASTRĂ
natura.md
Iun 20, 2026 01:30
124
0
Când oamenii stau încremeniți ani în șir în așteptarea unui salvator, între ei apare un pustiu care crește pe nevăzute, secătuindu-le și uscându-le grădina în care ei s-au născut, au crescut și au înflorit. Iluzia că vine regele, țarul sau Făt-Frumos și aduce raiul în țara ta, vindecându-i pe conaționali de nepăsare, răutate, invidie și ură, dăruindu-le tuturor belșug, omenie, bunătate și iubire, nu-i altceva decât o înșelătorie colectivă, neîncredere în forțele proprii și decădere morală.
Nu știu cum e prin alte părți, vorba lui Ion Creangă, dar în Abaclia mea natală sătenii nu își pierdeau zilele și anii în așteptarea salvatorilor sau „eliberatorilor”, ci aveau grijă să muncească, din zori și până în noapte, să-și ridice o casă, să-și întemeieze o familie, să-și crească și să-și educe copiii. Acei oameni, care trecuseră prin teroare, deportări, război, foamete și desproprietăriri, nu dădeau semne că ar fi fost striviți de o soartă nedreaptă, ci, dimpotrivă, aveau poftă de viață și încredere în propriile forțe. În urma bombardamentelor sălbatice ale aviației sovietice, din vara anului 1944, asupra nodului de cale ferată Basarabeasca–Abaclia, multor săteni le-au fost deteriorate casele sau le-au fost distruse definitiv. Nu i-am văzut niciodată disperați sau înfuriați când își reluau viața de la început. O făceau cu îndârjire și cu încrederea că vor izbândi. Din acele timpuri, pe care le-am prins în copilărie, pot aduce diferite exemple impresionante, greu de imaginat în prezent, însă evoc doar unul, probabil caracteristic pentru majoritatea localităților din Moldova.
Sat mare și cu foarte mulți copii, Abaclia avea nevoie de o școală încăpătoare și modernă. Tatăl meu, Dumitru al lui Toma Reniță, director în acei ani, obținuse acordul „de sus” să înalțe școala cu resurse locale, statul sovietic dându-le dreptul să plece la muncă în pădurile din regiunea Arhanghelsk și, acolo, singuri, să taie arborii și să-i aducă în sat. Două brigăzi numeroase, formate din abaclieni, inclusiv învățători tineri, au tăiat, au adunat și au încărcat în vagoane, o vară întreagă, buștenii necesari pentru construcție. Fără să piardă timpul și să aștepte salvatori, abaclienii au ridicat singuri, în câteva săptămâni, o frumusețe de școală pentru sute de elevi. Ce bucurie pentru copii, părinți și săteni! Cum să nu rostești cuvinte de recunoștință și mulțumire pentru acei oameni care nu așteptau regi sau regine să le lumineze viața, ci și-o luminau singuri, pentru ei, pentru copiii, nepoții și urmașii lor?!
Unde s-a retras acea impresionantă solidaritate comunitară și voință colectivă de a construi bunuri publice și de a transforma localitatea de baștină într-o grădină înfloritoare? În ce locuri necunoscute stau ascunse cumsecădenia, bunătatea și lumina din ochii sătenilor, graba lor de a întinde o mână de ajutor vecinilor, rudelor și nevoiașilor? Ce epidemie neidentificată bântuie și lasă pustii sufletele moldovenilor?
Ceva grav, fără un diagnostic definit, macină de ani buni din interior societatea moldovenească. Cârduri de trântori și mercenari plătiți din miliardul furat de banda șoristă au defilat prin sate și orașe cu lozinca mârșavă: să fure, dar să ne dea și nouă! Nu puțini, peste 135 de mii, au susținut hoția, au schimbat cinstea pe 30 de arginți și au nimerit în belea. Alții, care se dădeau mari pacifiști și „pravoslavnici”, s-au făcut că nu văd crimele monstruoase comise de agresorii ruși împotriva populației pașnice din Ucraina și au încuviințat uciderea copiilor, a femeilor gravide și a bătrânilor bolnavi. Nu putem neglija sau trece cu vederea faptul că rețelele de socializare au deschis ușile unei mulțimi de cuști ținute în ascunzișuri sau tăinuite în dosul caselor. Ce a ieșit de acolo te apucă groaza! Specimene cu cruzimi de fiară și indivizi ratați, îmbuibați cu venin și răutate, au pus stăpânire pe rețele și cultivă în sufletul rătăciților agresivitate, dispreț, nemulțumire și ură împotriva tuturor. Scăpați la libertate, ei devin total iresponsabili în mesaje, atacă pe oricine nu le împărtășește sălbăticia și mojicia, defăimează profesioniștii valoroși și își răzbună frustrările și eșecurile, denigrând personalitățile din trecut și din prezent.
Din an în an îmi vine tot mai greu să-i înțeleg pe cetățenii noștri. Mă chinui să aflu ce vor ei de la viață, însă ceea ce aud mă întristează. Și nu este vorba doar de contingentul otrăvit de ideologia mucegăită și criminală din anii ocupației ruso-sovietice. Mulți conaționali născuți în libertate, cu posibilități nelimitate de a studia în marile centre universitare occidentale, cu oportunități reale de a intra în competiții profesionale europene, aleg să capituleze de tineri, să caute țapi ispășitori în afara lor și să-și ducă zilele pe valiză, departe de orice idealuri caracteristice vârstei. Uimește și nedumerește cerința lor de bază: „Dacă vreți să rămânem sau să venim acasă – creați-ne condiții!” Cine să le creeze? Cei peste jumătate de milion de pensionari fără bani pentru medicamente și pâine? Banda de corupți, de populiști și ratați? Lepădăturile șor-vor-dodoniste? Instituțiile statului, neputincioase, golite de profesioniști și ticsite cu membri de partid? Dacă voi, cei tineri, nu apucați taurul de coarne, nimeni nu o va face în locul vostru!
Avem nevoie, ca de aer, de cetățeni responsabili și de o societate matură. Semnarea unor documente europene nu te transformă automat în om bun sau în european civilizat. Schimbările profunde nu se fac prin decrete prezidențiale, ci prin voința individuală de a începe schimbarea de la tine însuți înainte de a o cere de la alții. Dacă aștepți respect, bun-simț și omenie, în timp ce livrezi dispreț, înjosire și vrajbă, totul rămâne pe vechi. Să ținem cont întotdeauna: societatea în care trăim este oglinda fiecăruia dintre noi și a noastră, împreună.
Autor: Alecu Reniță
Articol publicat în revista NATURA, nr. 412
Susține Natura.md: Devino Patron!
