Dacă lupți, ai șanse să birui

Gheorghe Ciubuc este regizor și documentarist din Republica Moldova, autor al unor filme dedicate memoriei istorice, identității naționale și realităților sociale din ultimele decenii ale perioadei sovietice. Activ încă din anii ’80, el a surprins, prin documentarele sale, momentele de tensiune ale epocii – de la nedreptăți sociale până la mișcarea de renaștere națională. Astăzi, după decenii, imaginile filmate atunci rămân nu doar opere cinematografice, ci și fragmente vii ale memoriei noastre istorice.

Un film documentar, un document secret și confruntarea cu cenzura sovietică. Regizorul Gheorghe Ciubuc își amintește cum o peliculă realizată la „Moldova-Film” a fost interzisă după ce a dezvăluit un plan al Moscovei privind rusificarea orașelor din RSS Moldovenească. În interviul de mai jos, cineastul vorbește despre presiunile epocii, despre curajul de a spune adevărul și despre rolul documentarului ca martor al istoriei.

Participant activ la Mișcarea de Eliberare Națională

■ Domnule Gheorghe Ciubuc, cum ați perceput și cum ați trăit, în calitate de artist și regizor, începuturile Mișcării de Eliberare Națională, având în vedere că ați fost printre puținii creatori care au avut curajul și forța de a reda pe ecran realitatea acelor vremuri, prin documentare demne, profund ancorate în adevăr?

■ Ați formulat foarte bine întrebarea – era, într-adevăr, o Mișcare de Eliberare Națională. Pentru mine, nu exista niciun miting la care să nu particip. Dacă nu eram la filmări, eram în stradă, pe baricade. Au fost momente tensionate – miliția sovietică ne urmărea, noi săream peste gardurile instalate de autoritățile comuniste, ne dispersam și ne adunam din nou.

Mereu mă aflam în Piața Marii Adunări Naționale, iar când ne fugăreau din centru, ne duceam la Teatrul de Vară, ca să „nu stricăm aerul” în inima orașului – așa ni se spunea. Cenaclul „Mateevici”, de la sfârșitul anilor ’80, care ne aduna și ne dădea curaj, a fost, din păcate, deturnat ulterior, lucru pe care l-am resimțit cu tristețe. Atmosfera era complexă și confuză: erau mulți oameni animați de idealul renașterii naționale, dar și grupuri rusofone, susținătoare ale Moscovei, pentru care păstrarea imperiului devenise vitală.

Pentru mine, acea perioadă a fost o probă de conștiință. Nu trăiam istoria doar din spatele camerei, ci în mijlocul ei. Filmam tot ceea ce se întâmpla, iar imaginile aveau să devină, peste ani, documente ale unei epoci.

În acea perioadă, și la studioul „Moldova-Film” începeau să apară teme care fuseseră tabu: filme despre credință, despre dezastrul ecologic sau despre dramele oamenilor obișnuiți. După decenii de propagandă rigidă, cinematografia începea, timid, să respire.

Pentru mine, ca artist, acele momente au fost o probă de conștiință și de curaj – trăiam istoria nu doar din spatele camerei de luat vederi, ci în epicentrul ei.

■ Ce v-a motivat să vă implicați în această mișcare, iar mai târziu filmele realizate de dumneavoastră să reflecte problemele și nedreptățile prin care trecea națiunea română din Basarabia?

■ Familia, școala și mediul, de obicei, sunt factorii care influențează și educă. Pentru mine, mediul de acasă, familia și părinții m-au învățat să fiu demn, patriot, să-mi iubesc valorile. Un model de patriotism a fost fratele meu, Vasile.

Școala nu respira cu aerul libertății, iar despre valorile naționale profesorii se temeau să vorbească. Tinerii de atunci învățau adevărata istorie mai mult de la părinți. Am urmat studiile la Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice (Institutul de Arte, pe atunci), Facultatea de Regie și Teatru. Mediul de aici, viitoarea meserie – sau, mai curând, misiune –, că arta trebuie să reflecte adevărul, m-a orientat spre un drum frumos al vieții.

Încă din anii studenției am început să cochetez cu filmul, fiind interesat să aduc la lumina rampei lucruri adevărate despre viață, despre problemele semenilor și despre suferința populației băștinașe în perioada ocupației sovietice, să văd mai bine și fără retușuri procesele de comunizare, rusificare și deznaționalizare.

Filmul documentar ca martor al istoriei

■ În acea perioadă, dumneavoastră filmați și înregistrați direct ceea ce se desfășura pe viu în stradă; putem spune că documentarele realizate atunci au devenit, de fapt, adevărate filme-document ale renașterii naționale?

■ Da, exact – eu nu eram doar participant, ci filmam și înregistram tot ceea ce se desfășura în fața ochilor noștri, pe viu. Imaginile filmate, documentarele au rămas mărturii ale unei epoci zbuciumate – dovezi ale luptei pentru identitate și demnitate națională.

■ De la primele filmări ați început să realizați pelicule care ulterior au devenit reprezentative?

■ Este foarte important pentru un cineast să poată identifica cele mai actuale și arzătoare subiecte. Migrația și imigrația făceau ravagii în RSSM și URSS. În urma unui plan diabolic al ideologilor de la Kremlin, națiunile neruse și grupurile etnice din imperiu erau amestecate între ele pentru a-și pierde caracteristicile naționale, fiind dizolvate în poporul rus.

În Chișinău, Bălți, Tiraspol, Râbnița și Tighina, băștinașii nu aveau acces din cauza interdicțiilor legate de viza de reședință, iar rușii, sub falsa mască a „specialiștilor”, veneau pe un cap. Țin foarte bine minte anii când te trezeai insultat pe stradă sau în transportul public, cu reproșul șovin: „govorite na celoveceskom iazîke” („vorbiți în limba oamenilor”) – de parcă celelalte limbi, în afară de rusă, ar fi aparținut animalelor.

Să abordezi în spațiul public invazia pașnică a rușilor în RSSM – nici vorbă. Atunci m-am aprins și mi-am spus că trebuie să fac ceva serios, să sparg șablonul tradițional impus ideologic. Simțeam că subiectul cerea mare curaj, risc enorm pe cont propriu și onestitate. Desigur, imboldul de a spune adevărul venea de la mișcarea națională – din dorința de libertate, de schimbare.

— Cum a reușit un tânăr, într-un sistem ostil valorilor naționale, să realizeze asemenea pelicule?

■ Mi-am propus să fac un film despre problema reală a locuințelor din Chișinău. Exista o uriașă nedreptate: băștinașii așteptau 45–50 de ani la rând pentru un apartament, deși aveau studii, serviciu și merite deosebite în muncă, iar „specialiștii” cu patru clase din Rusia sau Kazahstan, care invadau cu zecile de mii RSSM, primeau apartamente în 7–10 luni, peste orice rând.

Moscova dirija procesul rusificării prin exportul tinerilor moldoveni la șantierele siberiene, iar de acolo aducea așa-zișii „specialiști”, de care era plină Moldova.

În film, băștinașii și-au povestit viața distrusă, inclusiv cazul unei doamne ajunsă deja la pensie, care stătuse o viață întreagă pe listele de așteptare, într-o cămăruță de câțiva metri pătrați dintr-un cămin muncitoresc. Mi-a arătat medaliile ei pentru merite deosebite în muncă, distincții acordate de statul sovietic. Le-a așezat pe masă, în fața camerei, și mi-a spus, cu o voce stinsă, sfâșietoare: „Am obosit să mai sper. Nu mai vreau nimic. Mi-am îngropat viața în cămăruța asta.”

Ea întruchipa soarta Moldovei sovietice și nu mai dorea nimic în afară de un duș la etajul căminului. Atât.

După finalizarea filmului au început amenințările. În peliculă apăreau și mărturii despre corupția din sistemul de repartizare a locuințelor. Mă chemau aproape zilnic la miliție și la procuratură. Mă întrebau cine stă în spatele meu și cine mă susține.

Le răspundeam mereu același lucru: în spatele filmului meu se află doar adevărul.

Documentul secret și interzicerea filmului

■ Filmele „Prezentați scenariul” și „Trecând Rubiconul” v-au adus o sumedenie de neplăceri, dar și afirmarea profesională. Ați avut regrete că ați intrat în bârlogul urșilor?

■ Dincolo de neplăceri, aveam bucuria că lucrez la un film care va aduce pe ecrane adevărul și încrederea că putem birui nedreptatea și deznaționalizarea. În acea perioadă, instituțiile unionale din republici erau supravegheate strict de Moscova. Filmele trebuiau mai întâi prezentate unui consiliu, iar abia după aprobare erau difuzate în cinematografe.

Unul dintre filme a fost oprit din cauza unui document clasificat „strict secret”, pe care îl obținusem pe ascuns de la Alecu Reniță, șeful secției publicistice de la săptămânalul „Literatura și Arta”, consultantul și scenaristul celor două filme ale mele.

Documentul confirma adevărul că Moscova planifica, prin crearea de întreprinderi unionale și industrializarea republicii, rusificarea deplină a orașelor, moldovenilor rezervându-le rolul de a locui la sate și a lucra din zori până în noapte pe plantațiile agricole și la tutun.

Mi se cerea, cu amenințări dure, să divulg sursa documentului. Am refuzat categoric. În RSSM, filmul a fost interzis pentru difuzare.

Abia atunci am aflat că există „GlavLitul”, instituția de cenzură care controla presa și cinematografia, fără aprobarea căreia nimic nu putea fi publicat, proiectat sau difuzat.

Dacă lupți, ai șanse să birui

■ Cum ați reușit totuși să salvați filmul?

■ Am luat bobinele și am plecat la Moscova. Nu era ușor: rolele de film erau grele și voluminoase. Un prieten estonian m-a ajutat să ajung la instituția de cenzură, la „GlavLit”-ul unional. Acolo, mai întâi, securiștii de la pază m-au trântit la podea, m-au ținut pe betonul rece, apoi m-au dus la șeful lor pentru discuții „pașnice”.

Au urmat zile de așteptare, interogatorii și umilințe. În cele din urmă, filmul a fost aprobat. Pentru mine a fost o lecție importantă: dacă lupți, ai șanse să birui. Dacă stai cu capul plecat, fiecare își șterge picioarele de tine.

Filmul a fost difuzat în cinematografe și a stârnit un mare interes. Însă, după câteva luni, a început să dispară treptat din program, pentru că demasca realitățile regimului.

Arta cinematografică și inspirația personală

■ Ce înseamnă pentru dumneavoastră adevărata artă a filmului documentar și cum se reflectă aceasta în proiectele mai recente?

■ Cinematografia din anii ’80–’90 cred că ar trebui astăzi revigorată și redescoperită. În arhivă există documentare extraordinare, mai ales dacă ținem cont că ele au fost făcute în timpul URSS.

Cât privește activitățile ceva mai recente, ultimul meu film l-am realizat la o stână de oi (documentarul „Vor veni curați și documentați”). Povestea ascunde multe lucruri interesante; imaginile vorbesc mai mult decât cuvintele. În filmul acesta, care durează 45 de minute, textul autorului este minim: doar câteva informații despre locul și contextul acțiunii. În rest, totul este construit prin imagini, acțiune, metaforă, muzică și sunet. Pentru mine, aceasta este adevărata artă a documentarului.

■ Pentru Gheorghe Ciubuc, filmul documentar nu este doar artă, ci și o formă de a apăra adevărul atunci când istoria încearcă să fie uitată. Ce v-a inspirat și v-a dat puterea să mergeți înainte în viață și în carieră, chiar în fața dificultăților?

■ În ceea ce privește puterea de a continua, sincer, nu aveam timp să mă gândesc la frică sau la incertitudine. Mergeam înainte. Probabil că această atitudine vine și din experiențele familiei mele. Tatăl meu a studiat matematica la Iași și, când s-a întors acasă după război, a fost arestat împreună cu alți tineri. Astfel de istorii te marchează. Probabil că ele m-au făcut să nu accept nedreptatea și să nu pot rămâne indiferent.

■ Care e sensul vieții și al artei?

■ Sensul vieții și al artei, pentru mine, este să-ți servești poporul cu onestitate și demnitate. Am încercat întotdeauna să creez filme despre lucrurile care mă dor și care privesc societatea. Chiar dacă, după închiderea studioului, a devenit mult mai greu să fac filme, cred că arta trebuie făcută din dragoste, devotament și convingere, uneori chiar cu sacrificii personale.

Când creezi, nu o faci doar pentru tine, ci pentru oameni și pentru țară. Iar la un moment dat înțelegi că ceea ce ai realizat nu îți mai aparține doar ție, ci devine parte din memoria și istoria neamului tău. 

Autori: Alecu Reniță/Silvia Strătilă 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 409 

Susține Natura.md: Devino Patron!