Satele copilăriei mele

„Doamne, ce fântână fără fund, plină de apă limpede, clară, mai e și cea a amintirilor copilăriei”.

  (Constantin Bobeică)

 Cornova

După cum îmi arată actele mele, m-am născut în Cornova Unghenilor. Sat, pe care l-am cunoscut hăt târziu, pe când rotunjeam cam vreo jumătate de veac. E satul cornoveanului get-beget Vasile Șoimaru, doctor în economie, deputat în Parlamentul Republicii Moldova în câteva rânduri, maestru fotograf și prieten al subsemnatului.

Cornova, pe când eram eu prunc, era, din spusele mamei, o localitate frumoasă, călcată, nu de puține ori, de cei cu fruntea lată, cu durda în spate (ori haiduci, ori simpli hoți). Oricum, satul era frumos, fiindcă mama era tânără, fiindcă venisem pe lume eu, primul ei prunc. Fiindcă se căsătorise cu tata, fost ostaș în Armata Română, apoi prizonier de război, după care deportat într-un lagăr de pe versantul de est al Munților Ural, pe râul Neiva (regiunea Sverdlov, altfel zis: Ecaterinburg). A avut noroc: s-a întors acasă și s-a însurat.

Cam târzior, avea la 34 de ani. Revenit în Basarabia, și-a reluat profesia de felcer, ocupația sa de până la război. (Nu voi reproduce amintirile tatei despre război și „bucatele” din turneps pe care le-a îmbucat în lagăr).

Voi accentua: Cornova, așa cum și-o amintea mama, sau cum o vedeam eu, din istorisirile ei, era ceva mirific, o grădină a raiului... Am ieșit prunc din acest eden, fără a-i fi gustat fructele...

Poveste

Și, vasăzică, eram împărat

Și într-o zi m-am dus la vânătoare.

M-am rătăcit și-am colindat

Prin codri deși, prin ponoare,

Până am găsit țara mea de copil,

Țesută din alb și vernil.

Am intrat la mama în ogradă

Hipnotizat de miros de prăsadă.

Am zărit gleznele mamei prin troscot și nalbă,

Iar peste Ciohârnic, Coșcodan și Poiana-

Barba lui Dumnezeu, mare și albă,

Revărsată peste sat în șuvoaie,

Barba lui Dumnezeu cea de ploaie.

Și pentru că Dumnezeu era blând și răbdător,

M-am cățărat pe barba Lui până la nor,

Chiteam de-acum s-ajung la soare,

Dar am revenit pe pământ,

Căci de jos m-a chemat miros de vărzare

Din cireșe amare.

Seara țărani cu călcâie crăpate

Se-ntorceau de la prășit, de la coasă

Și huma de la ei din călcâie

Mirosea a sfânta tămâie...

Țara mea de copil

Era împotmolită-n flori ca o prisacă, vara;

Balansau mereu între august și aprilie

Satul prunciei și țara.

N-am mai vrut să fiu împărat.

Și Dumnezeu s-a îndurat:

- De azi înainte rămâi copil

În Cornova lui Paul Mihail.

 Tatăl meu fusese transferat cu serviciul în Neculaevca (Neculaievca) raionul Orhei

 Răutul meu

Îmi amintesc chiar foarte bine, cum, fiind copil, de patru-cinci ani, coboram cu tata la pescuit chișcari în Răut.

Atunci nu știam, dar nici nu mă interesa, că acest râu se varsă în Nistru. Eram copilul Neculăevcii..., sat, care îmi părea extraordinar de mare, și al Răutului, cel mai lung râu de pe pământ. La care ajungeam și eu, uneori, mai ales duminicile, cu tata. Deci, Răutul, și peștii lui. Nu-mi amintesc cum se numeau ceilalți pești, cum îi boteza tata. Îmi aduc aminte doar de chișcari. (Mai târziu am învățat și denumirea lor literară: țipari). Acești chișcari-țipari erau frumoși. Lungi, de formă cilindrică, fără solzi, îmi aminteau de niște șerpi. Dar nu mușcau. Când tata scotea vreunul din apele limpezi ale Răutului, răsărea nu știu prin ce minune, în memoria mea niște frânturi dintr-o rugăciune (?) spusă de bunica: ai vânat pești cuvântători, apostole Andrei... Nu știu cum vorbeau peștii lui Andrei, apostolul, dar acești din Răut nu spuneau nimic. Doar atunci când tata îi aducea acasă și îi arunca în apa clocotită, ei țipau, își aduceau aminte că-s țipari.

Șesul de lângă râu era ticsit de flori. Cu mii de albine pe petale. (La maturitate am aflat că unul sau mai mulți fermieri din Moldova cumpără bondari din Spania ca să polenizeze florile de căpșuni). În lunca Răutului nu era nevoie de ei, albinele noastre se descurcau de minune fără bondari spanioli.

Îmi era bine. Bătea un vântișor dinspre miază-zi, deasupra cântau ciocârliile... Când se abătea câte un șuvoi de ploaie tămâioasă, simțeam cum cresc... Soarele îmi încălzea bostănelul chilug. De câte ori l-am rugat pe tata să mă tundă și pe mine boierește, adică să-mi lase un cuib/ciubcic deasupra frunții, el mă tundea chilug, brebănel. Îmi părea că și mașina de tuns nu mă va pișca așa de tare, dacă tata m-ar fi tuns „ciubcic”.

Tata lucra felcer, dar eu, ca să mă mândresc cu părintele meu, când eram ispitit ce lucrează tat-to, răspundeam vajnic: prinde chișcari!

Scăpat de război și de prizonierat, își exercita meseria într-un sac sărac, cum erau toate satele din Basarabia de după război. Cu un salariu mai mult simbolic. Era plătit de săteni cu niște ouă, câte un pui (mai rar) sau cu un ulcior cu lapte acru, lângă care mă aflam eu și pocneam hoațele insecte cu pliciul de muște. Lucram!

Mult mai târziu, după ce sărisem gardul alfabetului, dar și gardurile multor altor cărți de istorie, de geografie, după ce citisem înfometat volume cu peripeții și cu tâlhari strașnici (eu fiind în centru), am oblicit că undeva, prin Insulele Maldive, există o sumedenie de insulițe nelocuite. Fantezia mea mă făcea proprietarul unei insule de acestea, unde, alături de alți insulari (și ei proprietari de pământuri coraliere), reușeam să prind la undiță un coșcogeamite pește bonito. De ce anume bonito? Fiindcă pe acolo erau mulți (de jumătate de metru și chiar mai lungi, fiindcă aveau zece kilograme și chiar mai mult) și fiindcă erau exotici. Bo-ni-to...

Dar să zăbovim la Răut și la apele sale. Precum un mare scriitor moldovean și-a cântat Câmpia Sorocii, precum Serghei Esenin spunea că el își are Reazanul său, ceea ce-l face poet, să mă iertați dacă voi insista la râul Răut și, cum ziceam, la apele sale. Totodată să-mi fie iertate anumite filoane lirice.

       Așadar, revenon ... la chișcarii noștri. Care nu se plodesc oriunde, ci doar în apele cele mai curate, precum era Răutul copilăriei mele. Spuneam că nu-mi aminteam de ceilalți pești, pe care-i scotea tata din râu. În schimb, știam că există în apele Răutului pești cuvântători, de care spunea bunica în rugăciunile ei, adresate apostolului Andrei. Nu putea să nu existe vreun pește-minune, vreun pește-balenă în apele Răutului. Și eu mi-l închipuiam cum arată. Mai întâi, era, firește, în apele râului. Eu mă apucam să-l scot și nu puteam. Apoi îl vedeam pe tata cum depunea efort, cum icnește din adâncul ființei să-l scoată din ape, dar nu izbutea nici el. Cred că era uriaș, aidoma Levitanului ce l-a înghițit pe Iov, cum îmi spunea bunica. Îl „vedeam” cu niște măsele uriașe, altă dată cu colți ascuțiți ca niște pumnale. Dar așa și nu l-am scos din ape. A rămas în Răut peștele-minune al copilăriei mele...

În schimb, Răutul, dragul meu hidronim, l-am văzut de mai multe ori, cu intermitențe. Nici pe departe nu era cel de odinioară. Plictisit, foarte tulbure, murdar... Îmi era milă de el. Și mă adresam savanților: faceți ceva! Ieșiți din realitatea voastră virtuală! Lăsați dracului tezele voastre de doctor cu teme de felul „Reproducerea naturală a dosarelor cu stilourile de masă” sau „Mașini utile de tocat apa ori aerul”! Salvați Răutul care moare. Și la Neculaevca din copilăria mea, și de lângă Bolohanii colegului meu Vlad Parpauț!

Murdar, tulbure, secat, fără pești, râul Răut mai curge prin venele mele, prin inima mea: curat, limpede, cu chișcari zglobii...

 Cobâlca (Codreanca)

E satul mamei și al tatei, în care am venit și eu prin 1956, în preajma intrării în școală...

Îmi amintesc de el (cel de atunci) multe-multe-multe... Și de prima mea învățătoare, care avea un nume atât de ciudat: Gra-di-sla-va Vasilievna, și, firește, de bunicile mele (pierdute devreme), și de bunelul meu, care, chiar de părea scos de la naftalină, îi plăcea să fie preamărit căpitanul Grigore Jianu, mai ales la un pahar de vin. Și de colburile mătăsoase, prin care pășeam pe drumurile satului și care ne oblojeau rănile de la picioarele zgâriate prin hățișuri.

Dar să le luăm pe toate (vorbă să fie!), pe unele, la rând. Una din obligațiile mele era păscutul caprelor bunelului (locuiam în casa și gospodăria sa).

Nu voiesc să înșir toată căprăria mea, voi spune doar atât: caprele (erau, de la un an la altul, între trei și șase), până la urmă mi-au devenit dragi. (Citește mai jos).

Noi, copiii, ne maturizam repede. Grijile și nevoile celor vârstnici ne maturizau. Îmi amintesc cum, iarna, ne duceam în pădure, la furat lemne. Dar ca să nu-l dăm de gol pe pădurar, căci avea și el șefii lui, sau ca să nu ne dăm de gol pe noi înșine, mergeam la pădure pe înserate, luam cu noi o bărdiță ascuțită și, de dorit, scurtă în coadă, pe care o utilizam ca hârleț. Mai pe scurt, alegeam un copac nu prea mare, pe care îl puteam duce, săpam în pământul din jurul rădăcinii, adică tăiam pământul și rădăcinile cu toporișca, după care ne cățăram în vârful copacului și de acolo „ne dădeam huța”, adică legănam copacul în dreapta și în stânga, până ce copacului i se rupeau rădăcinile cu totul și el cădea odată cu noi. În felul acesta, copacul (nu alegeam stejari!) era doborât, fără a lăsa ciotcă. După care groapa rămasă o astupam cu țărână, frunze căzute.

Astfel, îl protejam și pe pădurar, mascând furtul

Cam pe atunci ne-a sosit și mitul comunismului. Îl așteptam cu multă nerăbdare și neîncredere. Îl așteptam tot așa ca pe o minune. Să zicem, cum aștepți ca o roabă (cotigă) să se mulgă lapte sau chiar smântână. Pe pământurile noastre colhoznice a pășit și „făuritorul” comunismului, Nichita Hrusciov. Vai și amar de steaua noastră! Rânduri și bătăi la magazinele de pâine... Mi-aduc aminte un așa episod. Mama și tata lucrau la „mănăstire”. Așa îi spunea fostului lăcaș de călugări, ce adăpostea de curând un spital psihic. Părinților - amândurora - li se vindea câte o pâine în ziua când veneau la lucru, la „smenă”. O pâine de aur, chiar dacă era și cleioasă, și făcută din „macuh”, turte de floarea soarelui, plus alte rămășițe. Deci, tata și mama veneau seara de la lucru. Pe la râpa Prunei (dintre Cobâlca și Țigănești) le iese în cale un om necăjit, de vârsta tatei. Probabil știa că părinții mei aveau cu ei două pâini. A început a lăcrima (Ciornei îi spunea) și a-l ruga pe tata să-i dea o jumătate de pâine, pentru că avea acasă copii flămânzi. Tata era în nehotărâre. Atunci Ciornei a căzut în genunchi și a început să hohotească precum un copil. Tata a scos o pâine, a tăiat-o grijuliu cu un briceag și i-a dat o jumătate de „chirpici”.

Bietul tata! Până acasă mama l-a ocărât cum îi venea la gură, pentru că „ai uitat de copiii tăi, care te așteaptă flămânzi acasă”.

... Da, n-am spus totul despre capre

Meseria de căprar am deprins-o de timpuriu. În Fundul Cobâlcii, lângă agutul lui Holban, ne adunam mulți ciobănei. Cu mieii, caprele, vițeii și vițicele noastre. Le pășteam acolo. Eu, cum v-am spus, eram căprar. Animalele mele erau nu zbânțuite, ci foarte zbânțuite. Nu se mulțumeau cu bozul din râpă, ci doreau numaidecât să guste și lăstarii din vie, care, ziceau ele, sunt poama raiului în gura caprelor. Eu mă chinuiam, le alungam din vii, ba chiar le suduiam (pe câmp, la ciobănie deprinzi rapid acest obicei), dar ele nu se lăsau supuse. Și aceste neînțelegeri dintre mine și capre a durat. Până când le-am obișnuit cu fluieratul meu și ele nu cutezau să se ducă prea departe. Atunci le-am îndrăgit.

Zilele și nopțile veneau, veneau, veneau... unele cu descoperiri uluitoare. Pe atunci în școli nu se vorbea de educația sexuală. În Uniunea Sovietică nu exista sex. Era scris câte ceva în manualul de biologie și profesoară (pudibundă, cum altfel?!) ne punea să citim capitolul respectiv acasă. Apoi trecea la capitolul despre schelet și sistemul vascular la broaște.

Într-o vară eram cu alți ciobănei la păscut vacile, caprele, cârlanii într-o vâlcea a satului Cobâlca. Copii de vârste diferite, de la nouă ani până la „flăcăi” de doisprezece-treisprezece ani. Cunoșteam alfabetul cuvintelor porcoase și ale injuriilor la perfecție. În copilărie, cuvintele porcoase se prindeau de noi, precum curnuții de cozile oilor. Așa că expresiile indecente nu șocau pe nimeni. Ziceam că pășteam animalele, când am văzut pe o cărare un țigan și o țigancă. Beți turtă. El, care se ținea cum se ținea, a pășit mai departe. Ea s-a adăpostit la umbra unui nuc și a adormit pe dată. Noi, victime ale curiozității diavolești, ne-am adunat lângă femeia beată și cineva a încercat să ridice fusta țigăncii. Era o operație nu ușoară, chiranda fiind înfustată în mai multe jupe țigănești. În sfârșit, am zărit ceea ce ne interesa. Un mic petic, care abia-abia se zărea dintre picioarele femeii adormite. Dar priveliștea ne-a fost de scurtă durată, căci a apărut de undeva paznicul colhozului și ne-a amenințat cu pușca s-o ștergem cât mai departe de locul unde se odihnea „frumoasa adormită”, el rămânând să-i păzească somnul...

Noi, ciobăneii, am reacționat în mod diferit. Unora li s-a făcut dor de fructul interzis, altora, celor mai mici, le era rușine că, au văzut ...

Să mă ierte Paul Goma (cel Din calidor) că am spus-o și pe aceasta.   

Autor: Ion Iachim 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 410 

Susține Natura.md: Devino Patron!