Cornești - un spațiu infinit al trăirilor

Am citit undeva că satul natal este fericirea și durerea omului. Cred că așa este cu adevărat. Acolo, în localitatea de baștină se întâmplă cele mai importante experiențe din lungul drum de creare a propriei personalități. Toate încep din casa părintească și din primele momente de cunoaștere a acestei lumi pe cât de frumoase, pe atât de complicate. Relația cu părinții care determină mai târziu și relația cu orice autoritate, prima dragoste adolescentină care îți dă aripi sau, dimpotrivă, te face să te cramponezi de suferința crâncenă a lipsei de reciprocitate, natura plină de povești și istorii nespuse pe care le descoperi pe rând cu sete și deschidere ingenuă, dar și fricile nopților în care vin să te trezească balauri și păduri negre... 

Exact așa este și pentru mine orășelul Cornești din Ungheni. Localitatea are acum statut de oraș, dar acest statut nu-i schimbă cu nimic aspectul de ceea ce se numea cândva târg sau centru unde miercurea și duminica se face piață. În copilărie mama mă trimitea „în târg” ca să cumpăr lapte sau pâine. Îmi amintesc bine gerul care mă cuprindea cu brațele-i de gheață atunci când eram nevoită, iarna, să stau ore în șir la coada care începea afară și se încheia fix în fața lui tanti Mida care îmi elibera cele două sticle de lapte de câte un litru doar dacă returnam recipientele goale și spălate în care cumpărasem lapte anterior. 

E frumos orășelul meu, pentru că de aici se vede România 

Cele câteva case cu două-trei etaje nu le conferă Corneștilor alura de oraș, ci doar „răsăresc” un pic localitatea pe fundalul altora. Ceea ce, însă, transformă așezarea într-un loc realmente de vis este anturajul natural – situată pe unul dintre cele mai înalte culmi ale țării noastre, împrejmuită de păduri și codri, cu peisaje de-ți stă inima în loc. Orizonturile se deschid larg, mai ales dacă urci spre cimitirul orășenesc de sub geana pădurii sau spre mănăstirea Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul: de acolo, de sus, se vede România și ai impresia că nu e nicio problemă să-ți iei zborul spre infiniturile Universului. 

A vorbi despre Cornești e ca și cum ai vorbi despre tata

Pădurea aceea, plină de porumbrele, flori și ciuperci, era pe vremurile când părinții mei erau mai plini de viață decât viața însăși, locul unde mergeam săptămână de săptămână, la frigărui. Tata marina meseriaș carnea de „șașlâc”, iar noi, ceilalți, copii și nepoți, ne înarmam cu pături, sacoșe cu merinde (roșii din grădină, brânză, ceapă, pâine proaspătă și multe altele), ca apoi să urcăm cu toții, sporovăind vesel care mai de care, spre pădurea din deal. Acolo aveam deja „locul nostru”, pe care bărbații îl „sfințeau” cu vin roșu rece scos din beci, ca apoi să fie săpată groapa pentru foc. Aveam mare grijă să-l stingem binișor înainte de a ne cotili spre casă, la apusul soarelui, unde mai stăteam o vreme la taclale așezați pe pragul casei, ascultând țiriecii și corul broaștelor care se dădea mare în iazul din apropiere. 

Apropo de tata. Deși a fost ditamai director al Liceului  Teoretic „Dimitrie Cantemir” din oraș, el îi zicea mamei că pe cruce să-i scrie „pedagog”, atât. S-a născut la 5 ianuarie 1940, în satul Popeștii de Sus din raionul Drochia și a absolvit  școala medie din localitate în 1956. Acești 16 ani au fost mereu o sursă inepuizabilă de amintiri pe care tata le înșiruia cu atâta umor, încât izbucneam în hohote cu toții la orice masă de sfârșit de săptămână sau de sărbători. Mai ales, la cea din spatele casei – „cabinetul verde”-  unde, sub răcoarea viei, tata făcuse o masă cu laițe așa ca să încăpem cu toții. Scriu despre multe dintre aventurile sale din copilărie în cartea „Doi ani de UkraMine”, publicată în 2024 la editura „Epigraf”. 

În general, pentru mine, a vorbi despre Cornești este în mare măsură a vorbi despre tata, Vasile Aramă. Tata a făcut Facultatea de fizică-matematică la Institutul Pedagogic „Alecu Russo” din Bălți. Acolo s-au și întâlnit părinții mei (mama era la litere) și tot la maternitatea din Bălți m-am născut eu. El și-a început activitatea pedagogică încă din anul cinci de facultate, când, paralel cu studiile sale, a lucrat în calitate de profesor la școala din satul Isăicani, raionul Nisporeni, unde nu erau suficiente cadre didactice. După absolvirea facultății a urmat serviciul militar la Bacu în trupele de rachete antiaeriene. Tocmai atunci am apărut eu pe lume și știu exact cum a trăit momentul tatăl meu care făcea notițe zilnice într-un blocknote minuscul pe care-l păstrez cu sfințenie. 

În anul în care m-am născut, după ce tata a revenit acasă din Bacu, părinții mei (tata împreună cu tânăra și frumoasa lui soție, Viorica Aramă, profesoară de limbă și literatură română (moldovenească pe atunci), s-au angajat în calitate de profesori la Școala Medie din Cornești, unde au activat toată viața.

Tata a fost un profesor de fizică de nota zece cu plus – și nu mă tem deloc de cuvinte mari aici, pentru că m-a învățat și pe mine. Orele sale au avut întotdeauna un impact extraordinar asupra elevilor, atenția cărora era mereu captivată de experiențe unice, ajustate pentru fiecare subiect în parte. Deși sever în privința temelor nefăcute, tata se bucura de respectul profund al elevilor, cucerindu-i nu doar prin mintea sa enciclopedică și darul său extraordinar de a preda, ci și prin faimosul său simț al umorului de care se slujea în rând cu alte tehnici pedagogice mereu moderne, mereu la ordinea zilei, pentru a le oferi învățăceilor săi dovada supremă a tezei sale de bază: „Toată natura din jurul vostru este fizică, dragii mei!” 

Liceul din orașul Cornești îi datorează lui tata multe, nu mă tem să spun asta și chiar cred că ar trebui să-i poarte numele, dar e o decizie ce ține de competența colectivului pedagogic și nu am cum s-o influențez. Timp de 27 de ani, tatăl meu, acest  munte de dreptate și perseverență, a fost director al liceului din localitate. Acum, de la înălțimea experienței mele de viață, îmi dau seama perfect că el a fost colosul care nu doar a dirijat aici procesul educațional, creând o instituție cu renume temeinic  în raionul Ungheni, gestionând o echipă de profesori respectați și responsabili, diriguind lucrurile cu o energie inepuizabilă, ci a și reușit să cultive în instituție o atmosferă corectă, echitabilă pentru fiecare profesor și elev. Principiile sale au fost mereu nestrămutate și nimeni nu-l putea convinge să renunțe la ele. Îl găseai în biroul său dimineața devreme și tot aici îl găseai și seara târziu. Toate grijile, problemele cu care se confruntau colegii săi de breaslă erau discutate și depășite într-un mod calm, eficient și de comun acord cu toată lumea. 

Pe timpul meu, școala din Cornești zumzăia, forfotea în pauzele dintre ore – eram mulți, tare mulți elevi, inclusiv, copii veniți din satele din preajmă: Bogheni, Izvorăni, Bahmut, Romanovca, Poiana, Sinești etc. Alergam cu ghiozdanele grele dintr-o clasă în alta, sporovăind gălăgioși. Am avut noroc de profesori buni. Mama mi-a fost diriginte și mi-e dor și acum de sala noastră de studii, unde pereții erau împodobiți cu tot felul de materiale literare, în mare parte pictate de ea. Vorba aceea: un om talentat e talentat în toate. Din păcate, azi, aproape niciunul din profesorii mei de școală nu mai sunt în viață, dar cât le datorez! Pe atunci îi numeam după prenume și patronimic, căci așa se obișnuia la sovietici. Varvara Fiodorovna ne învăța botanică, Silvia Gheorghevna Galupa – geografie, Ivan Ivanovici Mocanu ne preda istorie, iar matematica o ungeam pe pâine cu Ivan Ivanovici Popa. Fiecare avea metodele sale și cu fiecare dintre ei am adunat istorii pe care, la rândul nostru, le povestim copiilor noștri. Așa cum făcea tata cu noi.

De fapt, tata a fost o personalitate respectată de corneșteni nu doar datorită funcției sale. Dincolo de rutina școlară, el era mereu interesat de starea de lucruri în edificarea statului de drept - Republica Moldova. Patriotismul său ferm, deosebit de puternic, era cunoscut nu doar prin implicarea sa în procesul renașterii naționale, ci și prin tot ce a făcut pe parcursul activității sale. El a fost în primele rânduri ale apărării tânărului stat în momentele de pericol iminent – a mers în zonele de sud ale țării în anii 90, dar și în avangarda de promovare a limbii române, a grafiei latine, a valorilor naționale autentice. I-a plăcut mereu să citească și fiind un intelectual desăvârșit, cunoștea bine cultura, literatura universală și națională, participa la toate întâlnirile cu scriitori, oameni de creație care vizitau liceul: Ion Vatamanu, Petru Cărare, Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi, Valeriu Matei, Gheorghe Urschi, Vasile Șoimaru, Iulian Filip, Efim Tarlapan și mulți alții. El glumea, printre altele, că nu se teme de hoți - nu ar avea ce-i fura din casă decât… centnere de cărți. 

Oriunde mă duc, sădesc floarea baștinei mele

Îmi dau seama că viziunea mea asupra Corneștilor nu este decât un șir de amintiri subiective, dar altfel nu am cum să vorbesc despre orășelul rădăcinilor mele. Ele trec prin mine și se împlântă adânc în orice tărâmuri aș păși. Peste tot pe unde mă aciuez, sădesc floarea de corn a Corneștilor – ea mă ține dreaptă chiar și atunci când vânturile încearcă să mă prăvale cu tot dinadinsul. Din Cornești și spre Cornești am mers ani la rând cu trenul – vorbesc, în special despre perioada studenției și a primilor ani de după aceasta. Odată cu construcția căii ferate Chișinău – Ungheni în 1872, la Cornești a fost ridicată gara feroviară, pe peronul căreia am așteptat și am petrecut multe trenuri, dar am și călătorit cât să-mi fac din asta un ritual săptămânal pentru ani și ani de zile. 

Mi-a plăcut mult să merg cu trenul. De regulă, citeam și, în pauze, urmăream schimbarea peisajelor, adunând sute de notițe pentru jurnalele mele. Era ca o călătorie în timp, în mine și într-un spațiu infinit al imaginației. Acele bănci de lemn se transformau în iahturi de milioane care mă „pluteau” în lumi miraculoase, mă transpuneau în starea călătorului despre care vorbește și Mircea Eliade. „Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru, către noi înşine. Călătorie ce o facem în singurătate” – ce frumos! De altfel, în calitatea mea de realizator de emisiuni la Compania Teleradio Moldova, am realizat un filmuleț despre Cornești pe muzică de Pink Floyd, dar și un altul despre Ion Puiu, un inventator prolific din orășel care a trăit o viață plină de curiozitate infinită pentru minunile tehnice și de orice alt gen, de căutare permanentă, de zeci de „evrici” stivuite în mape cu desene, descrieri, calcule și multe „drăcovenii” pe care le scotea de prin unghere ca un magician – iepurii din joben. În acest filmuleț am făcut multe paralele cu spusele lui Mircea Eliade pentru că Ion Puiu mi se păruse atunci cel mai metafizic, dacă pot spune așa, om în viață. 

…iar firul amintirilor nu-mi dă pace

Întorcându-mă la adolescența mea, pot să spun că orășelul meu pe timpul acela era mult mai plin de viață. Astăzi stadioanele sale sunt pustii și doar pe la porți se mai tipărește iarba în vacanțele verilor. Noi, însă, făceam sport cu cea mai mare dedicație – bicicletă cât e ziua de mare, voleibol cu domnul Ion Negară care ne suporta cu răbdare și calm redutabil stângăciile și lipsa de seriozitate, iarna – sanie și schi până la starea de microsaune încotoșmănate cu nasuri roșii ca pătlăgica coaptă. 

De altfel, și tata nu era doar primul în profesie, dar și în competiții sportive, dans, cântec sau petrecere. Râsul său homeric la glumele bune pe care le spunea firesc și cu mare talent, îi face pe mulți să zâmbească cu mare drag și nostalgie în momentele de frumoase amintiri legate de acest Om cu literă mare. Era vânjos, puternic și nu se ferea să intre în competiții pentru vreun berbec sau cine știe ce alt premiu autohton. Precum au făcut-o mulți în acele timpuri, tata a construit casa noastră din Cornești cu mâinile proprii, a plantat copaci și vie ca un bun gospodar. A mai adunat în jurul său prieteni, a educat copii de treabă, iar nepoților săi le-a spus mereu un lucru fundamental: „Nu învățați pentru note mari, învățați pentru a cunoaște!”

Multe ar mai fi de spus despre Cornești – odată ce tragi de firul amintirilor ele încep a se răsfira și nu se mai opresc. Probabil, nu am reușit să spun nicio cincime din avalanșa de trăiri legate de Corneștii mei, dar sper să mai am timp. Apropo de timpul care e tic-tac, mi-am amintit că mulți ani am fost sigură că bunicul din partea tatei care ne vizita adesea cu desagii plini, se numea Tuca nu datorită prescurtării cuvântului tătuca, ci pentru că vine la noi cu trenul de la Bălți: tuca-tuca-tuca-tuca, vine trenu-n gară, tuca-tuca-tuca-tuca, ne pornim la țară, tuca-tuca-tuca-tuca, ne oprim la moară, tuca-tuca-tuca-tuca, sacii grei coboară... Apropo, am avut și moară la Cornești, dar despre asta – altădată... 

Autor: Angela Aramă 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 411

Susține Natura.md: Devino Patron!