CALVARUL DEPORTĂRILOR

Nu uită. Nu. Oricât ar vrea să nu-şi mai amintească de acel calvar… Nu uită Filaret Frişcu. Chiar dacă de atunci a trecut o viaţă de om... Viaţa lui.

CALVARUL DEPORTĂRILOR
Foto: www.rfi.ro

Atunci, el, Filaret al lui Sandu al lui Ion Frişcu, zis Americanu, din satul Cotiujeni, raionul Lipcani avea doar patru ani. Dar nu uită nici azi cum într-o noapte, era luna martie a anului 1951, au tăbărât cu naganele «oamenii puterii», nişte fiare antihriste şi i-au încărcat pe toţi ai casei într-un «Studobeker», în «maşina neagră»...

- Ionel, fratele, avea numai şase luni, povesteşte Filaret Frişcu, iar celălalt frate, Pavel, avea doar şapte ani... Bunicul, Ion al lui Pavel Frişcu, împreună cu bunica, ginerele Andrei Surugiu şi fiica Irina au fost deportaţi în 1949 şi duşi la Kurgan... pentru că erau «chiaburi»... Au scăpat de urşii cei albi doar două surori de-ale tatei : Maria şi Atonina. Maria, mititică cum era, s-a făcut nevăzută în noaptea aceea şi a scăpat de urşii cei albi. Antonina, după cum v-am spus, n-a fost inclusă în lista cea neagră a celor ce urmau să fie deportaţi. Pe ea, pe Antonina pusese ochii preşedintele sovietului sătesc « primarul, cum ar veni azi» Ionică Gulimbovschi, zis al lui Iurea. Şi ochise nu rău Ionică al lui Iurea... parşivul satului, coategoale din coate-goale. Când şi-l căutai rupea uşa Americanului – cu treabă şi fără treabă – ba îi mai aducea la înfulecat şi la adăpat şi pe alţii alde dânsul din sat şi pe toţi călăii din raion, în pantaloni galife, adică bufanţi şi cu nagane, care făceau râs din oamenii gospodari. Şi de fiecare dată, după ce-şi umfla nările, nu întârzia să-i spună bunicului meu : «Ai să mi-o dai pe Antonina de soţie că altfel au să te mănânce urşii cei albi!»

- Eu sunt Ion Americanu şi nu dau fata după un Iuzea Cornute! Să-ţi pui pofta-n cui, râsule! i-o tăia de fiecare dată bunicul.

În noaptea ceea de iunie 1949 i-au înconjurat casa mai mulţi călăi înarmaţi. Câţiva au forţat uşa şi au intrat în odaia unde familia Frişcu căzuse ca secerată după o zi grea de muncă. I-au înşfăcat, cum i-au găsit şi – sus, în maşina neagră. Atunci Americanu le-a strigat criminalilor bolşevici :
- Las’ că mă întorc eu!
- Daţi-l jos! răcni cu glas de fiară Iuzea. – Daţi-l că nu-l mai las să vadă soarele!

Dar cei mulţi, grămădiţi în „Studobeker” l-au îngrădit şi nu l-au dat pradă acelor fiare cu nagane. Astfel, fără a mai zăbovi, au fost duşi şi încărcaţi în vagoane pentru vite…

La fel ne-au deportat şi pe noi, în 1951… Drumul de aici până la Tomsk, unde ne-au dus, a fost drumul morţii… cu morţi lăsaţi de-a lungul lui. Mureau oamenii mai ceva ca muştele – de foame, de sete, de boli, de nenorocirea abătută peste noi. Numai morţi şi morţi, şi morţi, cât vedeai cu ochii, cât a ţinut drumul. Iar drumul a fost de mii şi mii de kilometri, parcurşi într-o lună şi jumătate cu trenul de dus vite… Cei care am ajuns cum am ajuns în Siberia, am fost lepădaţi în taiga, într-un cătun din câteva zemlenci, un fel de bordeie făcute din brazde de pământ, săpate cu tot cu iarbă. Cătunul acela se numea Semiluşki, din raionul Tugan, regiunea Tomsk.

Pe bunicul Ion Americanu, împreună cu ginerele lui, Andrei Surugiu şi cu ceilalţi copii ai săi, împreună cu alţi basarabeni, i-au dus şi i-au lăsat tot la tăiat pădure în altă parte a taigalei, în regiunea Kurgan, cătunul Macrousovo. A avut grijă KGB-ul ca toată familia Frişcu să nu fie împreună. Unii – în Kurgan, alţii – în regiunea Tomsk…

Eu 12 ani am păscut vacile prin taiga, tot călare pe cal… Şi părinţii, şi ceilalţi fraţi ai mei – toţi munceau din noapte-n noapte… Adunam avere… Şi în taiga. Ne-am făcut şi acolo casă bună şi gospodărie bună. Muncind. Am ajuns să avem peste 30 de oi, 7 vaci, 3 cai, 4 câini… Asta însă i-a supărat pe unii. Şi, într-o bună zi, ca să vezi, crainicul anunţă la radio:
- Snova culaki podnimaiut golovu… Culaţkaia semia Frişcu… Nado prinimati srocinâie merî! (Din nou chiaburii ridică capul… Familia de chiaburi Frişcu… E necesar de întreprins măsuri urgente! Trad. I.C.)

Când am auzit că printre mulţi alţi basarabeni deportaţi, care s-au căpătuit binişor şi în Siberia, figurăm şi noi, povesteşte şi azi Filaret Frişcu, urgent am vândut totul ce-am agonisit – şi casă, şi vite, şi orătănii – şi ne-am luat tălpăşiţa la Kurgan. Obţinusem învoire… în sfârşit. Murise taman călăul călăilor, Stalin…

Până atunci eram bătuţi în cuie la Semiluşki. Nu puteai face un pas în altă parte. Era ştiut: aveai treabă cu sistemul ucigaş… Dar viaţa ne era dragă. La Kurgan ne-am întâlnit nemurelele… Lacrimi de durere, lacrimi de bucurie… Erau şi ei căpătuiţi bine… În câteva zile părinţii mei au cumpărat o casă bună, cu 5600 ruble… Dar cine nu ştie? Pe vremea ceea aceştia erau bani grei! Şi la Kurgan ne-am înjghebat o gospodărie… în toată legea.

Ei, antihriştii de comunişti, deportându-i pe cei mai gospodari din neamul nostru, au crezut că au să distrugă acest popor. Dar cum să-l distrugă, dacă el aşa-i născut? Nicio putere, niciun partid nu sunt în stare să schimbe genii unui neam. Genii din strămoşi rămân în veci. Nimeni nu-i va distruge. Nimeni.

Cu toate acestea, ocupanţii au reuşit să împestriţeze societatea, să amestece genii, să nu-ţi mai cunoşti neamul. Să nu te mai cunoşti…

În anul 1967, când americanii au ajuns cu toţii la Cotiujeni, Filaret, flăcău de 20 de ani, a venit acasă la volanul unui automobil nou-nouţ, Volga. Nimeni prin părţile locului n-avea aşa ceva, numai el, nepotul Americanului cel bogat. Bătrânul Frişcu, de bucurie, cu ocazia revenirii întregii familii în satul natal, a făcut o masă de sărbătoare, cum n-a mai văzut satul, o masă pentru toată lumea. Şi oamenii veneau, tot veneau cârduri-cârduri – tineri şi bătrâni – să-i vadă pe americani, să le strângă mâna, să se bucure de revenirea lor. Mulţi plângeau, podidiţi de amintiri durute, dar şi de bucuria revederii. N-a putut să se lase păgubaş nici Ionică al lui Iuzea, cel care i-a dus pe consăteni la urşii cei albi… A prins şi el a se gudura ca un câine jigărit – neras, netuns, nespălat, într-o cămaşă zoioasă, parcă rumegată de-o vacă şi în nişte pantaloni bufanţi, rupţi şi jegoşi, şi încălţat în nişte ciubote jimbate… Dar oamenii? Cum l-au zăpsit, la-u huiduit şi l-au alungat, ca pe-o dihanie prizărită. Cel care se credea mare şi tare altădată, a ajuns până la urmă să-şi salveze existenţa la bufetul satului, strângând de pe mese resturi de mâncare şi scurgând ceea ce mai rămânea din băutură în pahare, după alţii. Astfel ducând o viaţă de câine… Şi a murit tot ca un câine. L-au găsit sub o brazdă de plug…

Asta i-a fost şi cununia… Antonina? Fata cea chipeşă a Americanului? Vai de tinereţea ei! De răul lui Ionică al lui Iuzea a fugit din Cotiujeni. A luat-o de nevastă Costache Gheorghiţă, din satul Larga, diaconul bisericii. Era văduv. Avea şi copii… S-a dus Antonina după Costache, numai să n-audă de Iuzea, numai să nu treacă peste cuvântul tatălui…

Când într-o bună zi, călăul numărul unu al raionului Briceni (deja era desfiinţat raionul Lipcani) Anatolii F. Zazimco (fost primsecretar al comitetului raional al partidului comunist), a zărit înaintea ochilor Volga lui Filaret Frişcu, a sărit ca ars în Pobeda lui demodată şi răcni:
- Cto ăti za ruliom? (Cine-s aceştia la volan?)
- Ăto moldovane cotorâe bâli vâslanî v Sibiri, îi spuse însoţitorul. (Aceştea-s nişte moldoveni care-au fost deportaţi în Siberia.)
- Za 24 ceasa citobî ih ne videl v moiom raione! Inace – obratno v Sibiri! (În 24 de ore să nu-i văd în raionul meu! Altminteri – Siberia va şti de ei!)

Noroc bun că în aceeaşi zi Filaret Frişcu a fost anunţat ce „surpriză” îl aşteaptă şi tot atunci, cu toată familia, a luat-o din loc spre Chişinău. Binele ăsta i l-a făcut viitorul  lui socru, Nicolai M. Statnâi, pe atunci preşedinte al sovietului sătesc Ghelaveţi, care-l cunoştea pe logodnicul fiicei sale, pe Filaret. Şi iarăşi s-au apucat de gospodărie, iarăşi de la capăt.

Filaret, la ai săi 20 de ani, a aterizat la Tehnicumul (azi Colegiu) de Planificare şi Economie din Gâsca, pe care l-a absolvit peste trei ani.

- În ziua repartizării în câmpul muncii, printre „cumpărători” s-a prezentat la Gâsca şi Ivan Hvostenco, şeful secţiei personal al Comitetului de Stat al Sovietului Miniştrilor al RSSM pentru Silvicultură, povesteşte Filaret Frişcu. Atunci Hvostenco i-a spus tovarăşului Gumovski, directorul Tehnicumului:
- Mne nujen vâpuscnic otslujivşii armiiu, s horoşimi oţencami i cotorâi umeet ezditi za ruliom maşinî. (Am nevoie de un absolvent cu serviciul militar satisfăcut, cu note bune şi care poate conduce maşina).
- Esti tacoi vâpuscnic! (Avem aşa absolvent!) – fu răspunsul lui Gumovski.
S-a dovedit că eu eram persoana ce o căuta Ivan Hvostenco. Dintre colegi numai eu aveam maşină… Şi am fost chemat la o convorbire. 
-Otcuda tî priehal? Adică mă întreabă de unde am venit?
Şi eu îi răspund:
-Iz Sibiri (Din Siberia.)
-Horoşo. Podhodişi. Liubişi les? (Bine. Te potriveşti. Îţi place pădurea?)
Şi eu îi răspund:
-Da! Moi oteţ valil mnogo lesa v Sibiri. A ia v Moldavii budu sajati ego. (Da! Tata a tăiat multă pădure în Siberia, iar eu voi sădi pădure în Moldova. Trad. I.C.) 

Astfel, „sibireacul” nostru Filaret Frişcu s-a pomenit în aparatul administrativ central al Comitetului de Stat pentru Silvicultură. De fapt, la ora aceea, dintre cei 73 de colaboratori ai acelui aparat administrativ doar el, Filaret Frişcu, era de alt neam, în rest – numai ruşi şi ucraineni. Dar… nu l-au ţinut mult. Până într-o zi – când Ivan Hvostenco, răsfoind dosarul noului venit a observat că Frişcu, îţi închipui? e… moldovean. Şi – glonţ! spre Filaret.
-Iob tvoi boga i hrista mati! Cac tî menea KGB-ista mog abmanuti? Ia tachih cac tî vîslal v Sibiri! A tî umudrilsea proscociti v ţentralinâi apparat rucovodstva? Von seicias otsiuda! (Hătu-ţi Dumnezeul şi Hristosul mă-tii! Cum ai putut să mă minţi pe mine, KGB-istul? Eu de aiştia, alde tine, i-am deportat în Siberia! Dar tu ai îndrăznit să lucrezi în aparatul administrativ central? Să-mi curăţi locul tot acum!)

Şi n-a avut încotro Filaret. S-a mulţumit că l-a buşit în Gospodăria Silvică Chişinău să îndeplinească funcţia de tehnic cronometraj… A revenit în aparatul administrativ central numai după ce a pierit KGB-istul Hvostenco. De aici încolo a reuşit să urce toate treptele de la simplu inginer şi până la şef Direcţie Prelucrarea Lemnului şi Gospodăria Auxiliară. Dar, ironia sorţii! A trebuit să se
abată pacostea comunistă în frunte cu Anatolie Popuşoi, mai-marele peste Agenţia „Moldsilva” şi iarăşi „vino-ncoace, Filaret!” De cum l-a văzut, Popuşoi îl întreabă:
-Faci parte din partidul comuniştilor?
-Eu nu pot să fac parte din partidul care m-a dus în Siberia şi mi-a omorât neamul!
– i-a răspuns franc Filaret Frişcu.
-Dacă nu eşti cu noi, pleacă de la noi! – i-a tăiat-o Popuşoi.

Şi Filaret Frişcu a ajuns din nou acolo unde altădată un alt comunist KGB-ist l-a brâncit – în Gospodăria Silvică Chişinău. Iarăşi simplu inginer. Doar că povara anilor, a nedreptăţilor şi a suferinţelor – rămân neschimbate. Şi el, Filaret Frişcu – neîngenunchiat. Trăieşte totuşi cu gândul că odată şi odată va triumfa adevărul. Dar numai nu ştie când se va întâmpla şi această minune, rară de tot pe la noi.