Peștera Surprizelor

Peștera Surprizelor
Fotografie preluată de pe www.facebook.com/Pestera.surprizelor

De aproape un an de zile port dorința de a colinda peșterile, născută pe când admiram galeriile subterane din Jewel Cave, SUA, a 3-a cea mai lungă peșteră din lume. De fapt, fiind la etapa de începător, nu mă impresionează recordurile de lungime, înălțime sau capacitate. Deocamdată, îmi este destul să știu că-i peșteră, că se află sub pământ și că se poate merge pe acolo.

Am zis să încep cu ceva aproape, pe lângă casă – iar cea mai „la îndemână” este Peștera Surprizelor de lângă Criuleni. Curiozitatea m-a scos din casă într-o frumoasă zi de aprilie, când Soarele strălucea darnic și mă privea un pic disprețuitor pentru faptul că tocmai mă pregăteam să caut potcoave de cai morți pe sub pământ. Totuși, la final, când am ieșit de sub pietre și am auzit din nou trilul păsărilor, am văzut razele soarelui, am încercat un sentiment imens de recunoștință pentru uriașul spațiu care se întindea deasupra mea, plin cu aer de respirat și cu vizibilitate până-n înalturi. Prin urmare, acesta e motivul numărul unu pentru care merită să intri în peșteri: te bucuri enorm atunci când ieși.

Am mers în Peștera Surprizelor cu ghidul de turism Nicolai Chirnev, care nu era prima dată aici. Pentru că știa traseul peșterii, Nicolai mă anunța din timp despre orice loc mai delicat, mai periculos sau mai greu de răzbătut. Am uitat să vă spun - peștera e îngustă și destul de joasă. Rareori încap doi oameni alături, și, cu excepția Sălii Mari de la intrare, nu prea ai ocazia să stai în poziție verticală cât ești de lung. Că tot veni vorba: e foarte important să mergem cu cineva care a mai fost acolo și știe foarte bine cum trebuie să te porți în peșteră. Dorința de a fi singur și de a medita iese din discuție.

Întregul traseu al peșterii este de peste 1700 metri, fiind a doua ca mărime din Republica Moldova, după Peștera „Emil Racoviță” de la Criva. O găsim pe malul drept al Nistrului, în pădurea Zolonceni, la o distanță de 2 km nord-est de orașul Criuleni și la circa 40 km depărtare de Chișinău. A fost descoperită de speologii amatori prin anii ’70 ai secolului XX și se zice că numele i se datorează faptului că speologii nici nu s-au așteptat să găsească aici o peșteră. Eu aș zice că se numește așa din cauza surprizelor imprevizibile de dificultate la care te supune traseul: abia scapi de o încercare și te așteaptă alta, mai surprinzătoare. 

Nistrul la Criuleni. Foto: Alecu Reniță

 

Peștera are trei intrări și o ieșire; eu am testat o singură intrare, cea folosită de toată lumea – se zice că celelalte două ar fi mai dificile. Este cea mai mare peșteră formată în roci de calcar de pe  eritoriul R. Moldova, creată în urma mișcărilor tectonice ale scoarței terestre (de ex. cutremure), și reprezintă o rețea de crăpături și goluri care pe alocuri s-au lărgit, formând numeroase săli și tuneluri. Acestea au fost și „botezate”: „Sala Mare”, prima cum intri, cu o înălțime de 7 m și o lungime de 25 m, „Sala II”, „Cinematograful”, „Canionul”, „Balconul” și „Funia”. Cineva cu mult simț al umorului a denumit un tronson „Metrou” – are nici 0,9 m înălțime și 6 m lungime și trebuie, pur și simplu, să te târăști ca o râmă.

Întreaga peșteră e structurată pe 3 nivele, dar eu nu am înțeles pe care anume am mers. Traseul coboară, urcă, se menține pe același nivel, după care o ia de la capăt. În Peștera Surprizelor temperatura medie e între 12 și 14 grade Celsius, iar umiditatea ajunge la 75 și 80%. Din loc în loc am dat de lilieci, care încă dormeau. Deranjarea acestora este interzisă. O altă interdicție care figurează pe un panou informativ spune că nu e permisă intrarea în peșteră în stare de ebrietate (vorba ceea: în spatele fiecărui semn există o poveste). De asemenea, parcurgerea traseului nu este recomandabilă celor care nu au o condiție fizică bună, claustrofobilor, celor care suferă de astm, probleme cardiace sau locomotorii, sau nu-și pot controla emoțiile în condiții de stres. 

Întreg traseul subteran este destul de dificil de parcurs, căci necesită un efort fizic considerabil, mai ales în sectoarele unde trebuie să îți încordezi toți mușchii ca să te ridici, să te târăști pe spate ori pe burtă sau să îți dai drumul în pantă fără nici un pic de suport. Cei mărunței trec mai ușor prin anumite porțiuni ale traseului. M-am convins de asta personal, când Nicolai cu umerii săi lați își cam blestema decizia de a intra iar în peșteră, iar eu treceam după el fără să-mi frec pielea de pietre. Bine, faptul că ești mărunțel și n-ai picioare lungi ar putea constitui un dezavantaj atunci când trebuie să te cațeri pe niște pereți verticali sau să cobori cu grijă în niște hăuri folosind o funie lăsată acolo de speologii care au grijă de peșteră. Oamenii aceștia, amatori și profesioniști, vin cu regularitate în peșteră, verifică dacă marcajele care indică traseul sunt intacte, caută dacă drumul nu e obstrucționat de pietre căzute și se uită pe pereți să vadă ce inscripții au mai apărut în urma vizitelor. Fac și poze sau filmulețe pe care le urcă pe pagina de facebook „Peștera Suprizelor”, unde îi ceartă pe turiștii vandali, postează noutăți turistice sau sfaturi legate de siguranță și, în general, răspund la orice întrebări legate de peștera pe care o au în grijă.

Una din galeriile peșterii unde scara e de foarte mare ajutor. Sursă foto: www.facebook.com/Pestera.surprizelor

Am parcurs întregul traseu repede, în exact două ore. Grupurile mari care intră în peșteră ar putea avea nevoie de patru sau chiar cinci ore, dar orice reținere mai lungă ar constitui un motiv de îngrijorare și de intervenție în peșteră. Din acest motiv trebuie să anunțăm că intrăm în peșteră – putem scrie o postare pe pagina de facebook a peșterii -, sau alege o altă modalitate. Cert este că uneori se întâmplă să găsești în subteran și alți turiști, cum a fost cazul nostru - am dat de un grup gălăgios de vreo 10 persoane din Transnistria. Am încercat atunci o senzație foarte ciudată și deloc comodă: nu e chiar de vis să te înghesui sub pământ, în tunelul îngust, cu alți 10 oameni pe care nu-i cunoști. Ambuteiajele sunt enervante afară, la suprafață, dar în peșteră senzația de iritare capătă proporții uriașe. Noroc că cei 10 s-au lipit de pereți în Sala Cinematografului, lăsându-ne să trecem. Noi, mai puțini și mai iuți de picior, i-am lăsat în spate și în curând nu le-am mai auzit nici vocea.

O altă concluzie la care am ajuns a fost indispensabilitatea lanternei. Altfel, pur și simplu, nu ai șanse să înaintezi. Precum sfătuiesc speologii pe pagina de facebook a peșterii, e important să avem o lanternă fixată pe cap: „iluminarea, mai ales în Peștera Surprizelor, trebuie să fie doar fixată de cască, fiindcă te poți trezi cu toate cele patru membre ocupate de menținerea echilibrului deasupra unei prăpastii. Se admite doar lumina frontală, cea de mână fiind doar de rezervă. Un turist responsabil are lumină și baterii de rezervă”. Profesioniștii vorbesc și despre folosirea unei căști de protecție (eu am intrat fără așa ceva), încălțămintei bune (eu am fost cu bocanci) și îmbrăcămintei adecvate (rezistentă, și mai presus de toate, confortabilă): categoric interzis mersul în blugi în condițiile în care trebuie să fii „Tarzan” pe alocuri. Rucsacul, pungile, traistele cu mâncare trebuie lăsate la suprafață: în peșteră e atât de îngust, că efectiv nu putem trece cu nimic în brațe sau în spate, nici măcar cu o cameră de fotografiat. Echipa emisiunii „Asfalt de Moldova” a fost acolo vreo șase ani în urmă și a filmat tot traseul (puteți găsi filmarea pe youtube), iar eu nici azi nu pot să înțeleg cum au dus ei în spate camera de filmat.

Peștera Surprizelor este un monument al naturii, protejat de stat. Din păcate, în afară de plăcuța care indică acest lucru, nimic altceva din jur nu comunică impresia de protecție: drumul prin pădure nu este marcat (intrarea o cunosc doar unii localnici și cei care au mai fost pe aici), nu există vreun panou informativ cu informație cuprinzătoare, nici vorbă de ghid oficial sau custode care să fie la curent cu cine intră și iese.

Cu toate astea, Peștera Surprizelor e un obiectiv turistic foarte interesant. Adrenalina și spiritul de aventură nu lipsesc din ecuație. Parcurgerea traseului poate fi un foarte bun exercițiu psihologic: mergi înainte și tot înainte, pentru că nu ai încotro – nu există scurtături, nu există oameni care să te care în spate când ai obosit – există doar o ieșire spre care te îndrepți, bazându-te doar pe forțele proprii. 

 

Silvia Ursul

Articol publicat în numărul 315