Devino Patron!

Acasă la fabulistul Donici

Pe la mijloc de iulie, după luni de amânări și tărăgăneli, după ce am răscolit prin promisiunile cu care îmi potolesc creierul mereu dornic de drumeții, am decis să las în urmă fi erbințeala de beton a orașului și să mă pierd prin desișul pădurii răcoroase. Nu orice pădure – dar mijloc de codru, lângă baștina celui mai cunoscut fabulist moldovean: Alecu Donici. Una dintre fabulele lui hazlii „Antereul lui Arvinte”, am auzit-o de la mama când aveam 10 ani.

Acasă la fabulistul Donici

Am ajuns la Donici direct din pădure, după o drumeție de 8 km de la Mănăstirea Curchi. Poteca pe care am venit s-a transformat pe nesimțite într-un drum de țară, apoi de-a dreptul întro stradă asfaltată care ne-a dus exact în mijlocul satului, în fața frumoasei biserici ctitorită de vechea familie boierească Donici. Înainte să intru în acest edificiu, i-am tot dat târcoale, minunându-mă de frumusețea și complexitatea arhitecturii, de elementele de construcție care îi sporesc originalitatea și de gustul fin al celor care au ridicat biserica. Dacă aveam pălărie, mi-o dădeam jos de admirație. De la preotul din sat am aflat că micuța biserică a fost construită de familia Donici pe post de capelă familială, ca o modestă sală de rugăciune potrivită intimității acestor intelectuali de neam boieresc. Bazele frumosului edificiu au fost puse de către Dimitrache și Elena Donici, părinții viitorului fabulist Alecu Donici.

biserica donici

Biserica cu Hramul Adormirea Maicii Domnului din satul Donici. Foto: Silvia Ursul

 

Însă construcția în sine a fost ridicată de copiii acestora, după modelul unei catedrale din Sankt- Petersburg proiectată de arhitectul Francesco Bartolomeo Rastrelli. La acest capitol totuși există un pic de haos informațional, căci se spune că, de fapt, mănăstirea Curchi ar fi fost construită respectând modelul lui Rastrelli. Cum-necum, bisericuța Donici a fost ridicată și a primit hramul Adormirii Maicii Domnului, iar în aceeași curte a răsărit și clopotnița sub care s-a săpat un cavou ce astăzi adăpostește mormintele celor care au ridicat biserica și au făcut parte din această familie. Aici își duc somnul de veci clucerul Dimitrache Donici și Elena Donici (Lambrino) – părinții lui Alecu, și un fiu de-al lor pe nume Andrei, împreună cu soția și fiul. 

cavou

Cavoul familiei Donici aflat sub biserică. Foto: Silvia Ursul

 

Biserica și clopotnița se află pe un loc înalt, un fel de pisc care așa și se numește – Piscul Bisericii – de pe care se deschide privirii o panoramă pitorească asupra întregului sat și a pădurilor care continuă dincolo de salba de lacuri întemeiate pe râulețul Bezin. De lângă clopotniță se văd în depărtare frumoasele păduri în trei direcții: est, sud și vest, doar nordul rămânând acoperit de sat. În coasta bisericii se află casa boierilor Donici și locul în care s-a născut însuși fabulistul. Este un pic mai impunătoare decât casele țăranilor din acea vreme, însă destul de modestă în comparație cu conacele aristocrației de la noi. Această casă a devenit muzeu în anul 1976, la 170 de ani de la nașterea fabulistului, și a fost numită „Alexandru Donici» – o mică pată pe memoria dragă a acestui om care toată viața a răspuns la numele de „Alecu”. El a fost primul din cei patru băieți ai clucerului (dregător care se ocupa cu aprovizionarea Curții domnești), și probabil în copilăria lui a alergat desculț pe străduța care-i lega casa de biserică, așa cum am făcut și eu 200 de ani mai târziu. Din păcate, Alecu Donici nu a zăbovit prea mult în casa de la țară a părinților săi. A plecat în 1819 la studii în orașul Sankt Petersburg, iar în același an tatăl lui a murit de tuberculoză. În 1825 Alecu Donici a fost trimis ca sublocotenent în regimentul Ekaterinburg în Sudul Basarabiei. Un an mai târziu a cerut să fie eliberat din serviciul militar, stabilindu-se la Chișinău alături de familia lui, mutată aici cu 4 ani mai devreme, investindu-și energia în cauze sociale (combaterea epidemiei de ciumă in Basarabia, fiind membru al comisiei de la Ciuciuleni). În perioada în care a activat în calitate de asesor din partea nobilimii în judecătoria regională a conștiinței din Chișinău, s-a evidențiat și ca traducător al fabulelor lui I. Krâlov și al poemului „Țiganii” de A. Pușkin (A. Hajdeu îl menționează în articolul „Literați basarabeni” publicat în revista „Teleskop”. Anul 1836 l-a găsit mutat la Iași și căsătorit cu Maria, fiica lui Costache Rosseti-Balanescu. Din 1839 începe să scrie și să publice fabule până la sfârșitul vieții, ducându-și în paralel activitatea de jurist și magistrat.

 

bust donici

Bustul lui Alecu Donici din fața casei memoriale. Foto: Silvia Ursul


Casa memorială din satul Donici îi păstrează operele, culegerile, scrierile și toate dovezile ce atestă măreața activitate literară a fabulistului, care s-a stins la Piatra-Neamț, la 20 octombrie  1865. Eu nu am reușit să intru înăuntru și să iau la puricat exponatele, căci muzeul era închis atunci când am poposit pe acolo. În schimb, am admirat bustul fabulistului, parcul din fața casei, micul lac și nuferii. Unii menționează și existența unui beci spațios, distrus în perioada sovietică, și prezența unei grădini de zarzavaturi care aparținea boierului Donici a cărei irigare se făcea prin intermediul unui izvor numit Stânca. Sub acest nume era cunoscut locul în care se afla casa boierilor Donici în trecut, fiind menționat și în sursele vremii ca una din moșiile nobilului Dumitrache. Ceva mai târziu așezarea a primit numele de Bezin, apoi redenumit Donici, în cinstea marelui fabulist. Izvoarele istorice atestă faptul că în jur mai erau moșii care aparțineau acestei familii: satul Teleșeu, care la 1774 aparținea spătarului Constantin Donici, probabil bunelul lui Alecu. Moșia a trecut în anii 1789-1862 în stăpânirea boierului Vasile Cristi, al cărui ultim moștenitor, Vladimir Cristi, a fost un ilustru om politic și mare viticultor, fiind primul care a adus în Basarabia viţa de vie „sauvignion” și primul care a produs vinul spumant pe aceste meleaguri. Familia Cristi a lăsat în urmă un conac, dar care acum este în stare de degradare.

O altă moșie pe care o stăpânea familia Donici este localitatea  Camencea, despre care Nicolae Iorga menționa în „Studii și documente cu privire la Istoria Românilor” (Vol. XVI. București, 1909) că aparținea la 1803 Catrinei Donicioae. La 1821 în documente apare mențiunea despre un anumit Andrei Donici, care pe cheltuiala lui ridică o biserică din piatră. Un alt Andrei Donici, probabil fiul, este menționat în 1861 ca având pământ și la Camencea, și la Stânca. Generația următoare, reprezentată de nobilul Nicolae Donici, vinde o parte din moșie unui anumit Teodor Șerban. Nicolae Donici împrumutase de la o bancă din Herson 29.000 rub. și, nerambursând suma la timp, a fost nevoit să pună în vânzare 1.196 deseatine de pământ, inclusiv 483 desetine de pădure. Din păcate, astăzi nu se cunoaște mai nimic despre descendenții acestui neam de intelectuali și boieri basarabeni. Cei doi fii ai fabulistului, duși la Paris de către tatăl lor, și-au  întemeiat, probabil, familii pe acolo. Se zice că la Piatra Neamț ar trăi o stră-stră-nepoată de-a lui Alecu Donici, însă restul nobilei vițe care a pornit din ținutul Orheiului n-a rezistat tăvălugului istoriei, s-a măcinat undeva în trecut, lăsându-ne moștenire o frumoasă casă cu cerdac în mijlocul satului Donici. Și multe fabule a căror satiră este oglindită și de realitatea de astăzi.

 

Fără titlu

Intrarea în curtea Casei Memoriale „Alecu Donici”. Foto: Silvia Ursul

Susține Natura.md: Devino Patron!