În rândul oamenilor

Când vreau sau trebuie să scriu despre școală, despre colegii mei, despre tinerii generației de azi, îmi vin în minte subiecte tenebre, văd în față imaginea deznădăjduită a profesorului, față în față cu mutricica de poznaș a copilului. Acum, din ce în ce mai mult, pe rețelele de socializare, profesorii își exprimă deschis ofurile. Cele mai multe, fără să fie regizate, pot intra direct într-o coloană de filme cu impact emoțional.

Dar e toamnă, iar acest anotimp, care-și numără roadele, dintre toți meseriașii, l-a ales pe profesor să-l omagieze. La începutul lui octombrie se sărbătorește Ziua Profesorului sau Ziua Educației și nu se cuvine decât să-i aduc crizanteme, considerate florile recunoștinței celui care trage societatea înainte, spre lumină.

Îl las pe elev cu toată meritocrația drepturilor sale în umbra celui cu înălțimea minții trecută prin facultate, chemat să lucreze în școală, singur în fața greutăților, când nu este apărat nici de director, nici de colegi, plătit de stat din cel mai sărac buget. Profesor bun înseamnă educație. Azi, însă, profesorului i s-a luat autoritatea. 

Și totuși mai există Domnul Trandafir, citesc și mă bucur, ca de fiecare dată, de articolele lui Florin Negruțiu. Scrie despre învățătorul Octavian Horia Minda, absolvent de Litere, dar pasionat de astronomie. A venit dintr-un sat de lângă Timișoara la o școală din oraș. Elevii, „astronauții” cărora le preda, îl urmau, nu-l urau pentru efortul și grija sa ca ei să învețe și să fie educați. Unui copil dintr-o familie săracă îi aducea în fiecare zi un sendviș, „convins fiind că orice „astronaut” trebuie să se hrănească înainte să cucerească științele și spațiul”. După mai mulți ani, „astronautul”, care lucra la NASA, l-a întâlnit în aeroport. Nu i-a strâns mâna bărbătește, ci l-a luat în brațe. NASA ori familia, sau poate amândouă, l-au învățat că valoarea la care s-a ridicat îi revine învățătorului Octavian Horia Minda, a cărui pricepere și efort au miros de trandafir și după ce trec anii. Pentru acel sendviș, probabil, părinții l-au învățat să mulțumească. 

Cândva, copilul era condus până la poartă de mama și i se spunea: „Bagă de seamă, Fănuță, acum intri în rândul oamenilor”. E personajul lui Ionel Teodoreanu din romanul „Prăvale-Baba”, dar acest roman nu-l mai citesc elevii. Și dintre profesori sunt puțini care mai recomandă această operă elevilor. Atunci când în familie se vorbește că datorită școlii „intri în rândul oamenilor” numele, gestul, lecțiile profesorului nu se pot uita. Nu am uitat niciun nume ale profesorilor din școală și ale profesorilor universitari. Sunt mulți, adunați în cei 15 ani de studii. Fiecare și-a lăsat un loc în memoria mea. Unii printr-o lecție, alții printr-un gest, printr-un cuvânt spus la timpul potrivit. Școala nu înseamnă doar materii, manuale și note. Înseamnă și oameni pe care îi porți cu tine mult timp după ce ai ieșit pe poarta ei. Trebuie să fii măcar odată profesor ca să știi să-i apreciezi valoarea și munca. Dacă s-ar înțelege că o societate care-și respectă valorile, apreciază profesorii, educația nu ar fi dezorganizată și nici ispitele tinerilor nu ar mai fi atât de mari. 

 Poate că o societate care își respectă profesorii își respectă, de fapt, propria șansă de a merge înainte. Pentru că educația nu se face doar cu programe, manuale și reguli. Se face cu oameni care știu să fie profesori și cu oameni care știu să le recunoască munca. Iar dacă, peste ani, copilul își amintește numele celui care l-a învățat, o lecție, un gest sau chiar un simplu sendviș, înseamnă că profesorul și-a făcut datoria. Și poate că atunci înțelegem ce înseamnă cu adevărat să „intri în rândul oamenilor”.   

Autoare: Silvia Strătilă 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 416

Susține Natura.md: Devino Patron!