Iuliu Maniu – omul care a apărat România întreagă

Pentru românii din Basarabia, numele lui Iuliu Maniu are o încărcătură aparte. În zilele de mari căutări și frământări din noiembrie 1918, când se decidea destinul Transilvaniei, Iuliu Maniu i-a contactat pe Ion Pelivan, Pantelimon Halippa și Ion Inculeț pentru a cunoaște modelul democratic gândit și pus în practică de Sfatul Țării, care votase primul Unirea cu România, la 27 martie 1918. O cercetare mai profundă a programului politic anunțat de românii ardeleni la 1 decembrie 1918, când au votat Unirea cu țara-mamă, ar evidenția mai multe elemente comune cu modelul basarabean. La Conferința de Pace de la Paris (1919–1920), cauza Basarabiei și cea a Transilvaniei s-au regăsit în aceeași mare misiune diplomatică a României întregite. Iuliu Maniu a sprijinit activ efortul delegației române, punând la dispoziție oameni, documente și expertiză, în timp ce Ion Pelivan a apărat cu energie, la Paris, recunoașterea internațională a Unirii Basarabiei cu România. Reprezentanți ai celor două provincii și-au adus contribuția la aceeași operă de consolidare internațională a României Mari, într-un moment în care Unirea trebuia nu doar înfăptuită, ci și recunoscută și apărată în fața marilor puteri. Parisul a fost astfel unul dintre locurile în care energiile naționale ale Transilvaniei și Basarabiei s-au întâlnit în slujba aceleiași Românii: libere, unite și recunoscute în Europa.

Iuliu Maniu s-a numărat printre puținii politicieni care au conștientizat că trăinicia Unirii din 1918 depindea nu numai de crearea statului unitar român, ci, mai ales, de integrarea firească și unificarea poporului român din Basarabia, Bucovina, Transilvania și Vechiul Regat. Apropierea lui Iuliu Maniu de fruntașii basarabeni, în primul rând de Ion Pelivan și de ceilalți făuritori ai Unirii, a avut o profundă semnificație politică și națională. În 1923, gruparea țărănistă a lui Pelivan s-a alăturat PNR condus de Maniu, iar această apropiere a precedat cu trei ani constituirea PNȚ. Pentru basarabeni, moștenirea lui Maniu și a PNȚ înseamnă, astfel, nu doar memoria unui mare om politic român, ci memoria unei Românii în care Basarabia și românii ei își aveau locul firesc, cu demnitate și drepturi, în aceeași construcție națională. De aceea, peste Prut, numele lui Maniu rămâne legat de idealul Unirii, al libertății și al unei Românii în care românii să poată trăi împreună, în bună înțelegere.

În fine, Iuliu Maniu a avut viziunea românului și politicianului adevărat: unitatea neamului românesc mai presus de orice furtuni ale epocii, interese de partid sau pofte dictatoriale. În timpuri dominate de camarila coruptă și de dezinteresul pentru poporul adunat sub același tricolor, el a îndrăznit să aducă dimensiunea morală în actul guvernării și chiar în palatul regal. Pentru cutezanța de a fi și de a rămâne de partea adevărului și a poporului român, a cunoscut dragostea și încrederea mulțimilor nedreptățite, dar și marginalizarea și ostracizarea, pe care le-a dus cu demnitate și în tăcere, fiind numit „sfinxul de la Bădăcin.” Iuliu Maniu este românul care a trăit extazul împlinirii idealului național la 1 decembrie 1918, dar și catastrofa prăbușirii României Mari în vara anului 1940. A căutat să pună națiunea română sub protecția Occidentului și a sperat până în ultimele sale zile că marile democrații occidentale nu vor abandona România; în cele din urmă, a plătit cu propria libertate și cu propria viață tragedia sfâșierii țării și a națiunii române. Martiriul generației făuritorilor României de la 1 decembrie 1918 este crucea pe care au dus-o după 1944, până la ultima suflare, cei mai buni fii ai națiunii române. Ei au creat România unită în 1918, au construit și consolidat România în perioada interbelică, au trăit catastrofa prăbușirii frontierelor României în vara anului 1940 și au devenit jertfe ale instalării dictaturii comuniste după 23 august 1944, ducându-și dragostea de țară și crucea cu demnitate până în închisorile comuniste și în gropile comune. Astăzi le cinstim opera și jertfa cu înțelegerea deplină că generația Unirii de la 1918, transformată după 1944 în generația închisorilor comuniste, ne-a lăsat nu doar memoria lor, ci și testamentul neschimbat al tuturor generațiilor de români: păstrați ca lumina ochilor unitatea națională și România întreagă! 

Autor: Alecu Reniță 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 416

Susține Natura.md: Devino Patron!