Glasul monumentelor naturii: o voce insuficient auzită

Ascultă chemarea naturii

În această zi frumoasă de început de mai, natura părea să se trezească odată cu răsăritul soarelui. Din vârful dealului de la staţia pentru combaterea grindinei de la Talmaza, se deschide o panoramă plină de farmec: satul de la poalele dealului, înecat de pomii în floare; ceva mai încolo, oglinda şerpuită a apei încremenite a Nistrului Chior; iar mai departe, peste păduri, lacuri mici şi mlăştina desecată, cu cerul gurii negru de solul arat, încât de-abia de se întrevede fluviul cel mare, pornit de mai sus de Carpaţi spre Marea Neagră. Mii de păsărele, prin cântecele lor, prevesteau o zi bună şi întregeau chemarea naturii.

Cele două doarnne s-au pornit la drum înarmate până în dinţi cu o carneră de luat vederi, cu aparate de fotografiat şi cu magnetofoane, domnul care reprezenta statul avea cu el o mapă pentru procese verbale, în caz că va da peste eventuali răufăcători, iar eu — penița şi carnetul din totdeauna. De aici începe şi raidul nostru de prospectare ecologică.

Talmaza: un punct de referinţă pe harta Nistrului de Jos

Suntem într-o pădure tânără, care desparte mahalalele de sus ale Talmazei de viile gospodarilor. E o dumbravă cu rol de protecţie contra alunecărilor de teren. Vegetaţia forestieră e în creştere, şi nu numai aici, ci pe toată suprafaţa de mai bine de 300 ha. În primăvara curentă ocolul silvic din localitate a plantat suplimentar puieţi de arbori pe 30 ha, la care primăria a mai adăugat 2,5 ha. E de notat că exemplul personal contează mult. Primarul satului cle aici, domnul Nicolae Grosu, este un adevărat iubitor al naturii şi al plaiului natal, fiind preocupat de dezvoltarea ecoturismului rural şi de crearea unui Parc Naţional în lunca Nistrului. Printre copaci se interzice cu strictete păşunatul animalelor. Deasupra ierbii, ici-colea, se înalţă mănunchiuri graţioase de albăstrele, se îndesesc cimbrul, corovatica şi alte plante rare din arealul florei autohtone.

Conacul-parc de la Leuntea

Parcul "Leuntea", monumentul de arhitectură peisagistică de la Grădiniţa (comuna Plop Ştiubei) având o suprafaţă de 21,4 ha, era pe cale de dispariţie. Începuseră tăierile ilicite ale arborilor şi arbuştilor, păşunatul caprelor, iar ţăranii ce îşi aveau gospodăriile în apropiere începuseră să transforme această comoară a naturii într-o urnă de gunoi. Şi, ca să ne înţelegeţi mai bine, pare-mi-se că aici se cere un mic recurs în istorie.

Potrivit afirmaţiilor reprezentantei primăriei — doamnaa Iulia Alxeiciuc — pe la 1838, aici sau aciuat doi moșieri, care au decis să creeze pentru fiica unuia dintre ei un parc fără de seamăn în sud-estul Basarabiei, distingându-se printr-o diversitate uluitoare a speciilor de arbori şi arbuşti, printr-o gamă largă a florei. Astfel, s-au plantat tei, castani, tufari de trandafiri dintre cele mai graţioase soiuri, au fost sădiţi o mulţime de arbori şi arbuşti din spaţiul Extremului Orient, Coreea, Altai, din arealul carpatic, balcanic, mediteraneean ş.a. Parcul a trecut prin tirul ucigător al diverselor calamităţi, dar a reuşit să supravieţuiască, în ciuda tuturor relelor. In anii postbelici, şi mai târziu, prin anii `60-'70, nişte proiectanţi de la Sankt Peterburg au făcut diverse încercări pentru a-i restitui forma iniţială. El urma să fie valorificat din interese pur ecologice, ştiinţifice, culturale, istorice şi estetice. Intenţiile au rămas doar intenţii, căci în punga statului nu s-au găsit bani pentru executarea lucrărilor de restaurare şi amenajare. Nu-i vorbă, că bani nu-s nici azi.

Dar avem, în schimb, buna credinţă şi dorinţa unora de a-l păstra și conserva măcar, în primă etapă. Parcul a fost inclus în teritoriul grupei de pădure al cantonului N8, din ocolul silvic Talmaza. Numai într-o lună-două, tânărul pădurar Vasile Caragia a reuşit să facă întâi de toate căsuţa şi gospodăria cantonului un colţişor de basm: s-au reparat fântana, gardurile din nuiele, prin ramurile plopilor şi stejarilor s-au instalat zeci de căsuțe artificiale pentru ademenirea și statornicirea păsărilor, a fost adusă într-o ordine exemplară pădurea de pini. Până la toamnă Vasile năzuiește să cureţe şi una dintre cele mai impunătoare fântâni din parcul "Leuntea", construită de moșieri și a cărei adâncime este de peste 20 m iar diametrul de 6 m. Am fost martori oculari ai unor discuţii cu cetăţeni din preajma pădurii de brazi falnici — ei continuă să facă ordine, caută să ducă animalele la păscut în locuri special rezervate pentru acest scop. Pe viitor pădurarul speră că fi susţinut de specialişti şi va instala tăbliţe-ghid la speciile rare de plante.

"Grădina Turcească: un colţ de rai încă viu”

0 admiraţie deosebită ne-a trezit şi un stejar pedunculat din "Grădina Turcească", care, încătuşat cu lanţuri grele, se zice că ar fi al lui Ștefan-Vodă. Dacă printre aceşti copaci - plopi viguroşi, de o înălţime surprinzătoare, arţari, salcii plângătoare ş.a. - n-ar fi fost şi reţeaua haotică de drumuri desfundate, starea acestei rezervaţii s-ar fi putut considera ireproşabilă. De altfel, căi de acces neordonat se înregistrează şi la complexul de soluri aluvionare, carbonatate, cernozomice, de fâneaţă, mlăştinoase şi înnămolite ale zonei basarabene de stepă din parcelele 9, 10, 13 - păduri inundate de luncă tot din ocolul silvic Talmaza.

Deocamdată rămâne o enigmă faptui de ce, totuşi, organele de stat, ONG-urile şi savanţii bat cu insistenţă clopotele, dar nu se aude nici un răsunet la nivel central, privitor la starea deplorabilă a mediului în albia veche a Nistrului Mort, ori Chior, cum i se mai spune prin părţile locului. Oamenii de ştiinţă consideră că această sursă acvatică poate fi inclusă în categoria lacurilor naturale, fiind vorba de fapt de un cot rupt acum câteva secole din corpul fluviului curgător. Albia s-a format pe o lungime de circa 30 km, lăţimea variind între 20-25 m, iar adâncimea între 0,5-4 m. Se alimentează din izvoare, din apele zăpezilor topite şi ale ploilor torenţiale ce se scurg pe mulţimea de râpi din satele Copanca, Leuntea, Talmaza. După ce se aşterne la poalele acestor trei localităţi, Nistrul Chior formează apoi spre Nistrul Mare trei coturi bruşte, având configuraţia unei potcoave care păstrează în sânul ei pitoreasca "Grădină turcească". În apele sale mai vieţuiesc încă zeci de specii rare de plante acvatice, peşti şi reptile. La Copanca, Nistrul Chior are porţiuni secate pe sute de metri, unde răufăcătorii aruncă tot felul de gunoi. Doar la Leuntea, ca prin minune, a mai rămas apă în "potcoavă". Acolo, chiar am putut admira pe oglinda apei un cârd de 16 lebede. Un grup de ţărănci ne-au vorbit cu dragoste despre aceste păsări, spunând că, în drum spre ogoare, nu uită să le hrănească.

Comparând situaţia de aici cu cea de la Talmaza, unde braconierii au nimicit cu undițe electrice o bună parte din diversitatea faunistică, rezultă o concluzie: există apă şi viaţă numai acolo unde albia se află în teritoriul gospodăriilor silvice, sau în rezervaţii naturale. Mişcarea Ecologistă din Moldova, ONG-urile de mediu nistrene tind să includă Nistrul Chior în Parcul Naţional "Lunca Nistrului de Jos", dar pentru materializarea ideii, se cer eforturi comune, insistență şi desigur ... bani.

Cui nu trebuie monumentele paleontologice?

Câţiva ani în urmă, un demnitar de la primăria Cioburciu îşi etala fălos nivelul de cultură și de înţelegere: "De unde s-a mai Iuat pe capul nostru această Râpă a lui Albu? Cine a mai născocit legenda despre importanţa unei văgăuni cu maluri abrupte ca fiind de mare valoare pentru stiinţă. Ne trebuie oare nouă râpa?".

Realitatea este că acest obiectiv natural unic, care face parte din clasa monumentelor paleontologice, a fost descoperit încă în anul 1914. Astăzi însă, vecinii de pe ambele maluri o consideră drept gunoiştea neautorizată a satului. Se taie salcâmii, se distrug tufarii, iar pământul de pe pantele mai netede este folosit pentru cultivarea plantelor agricole. Un comportament absolut iresponsabil, ale cărui consecinţe nu vor întârzia să apară: o bătrânică ne-a indicat de pe acum semnele unor crăpături adânci de sol. În mod cert, casele de mai sus sunt supuse pericolului alunecărilor de teren. Cine va putea stăvili marea tragedie care-i paşte pe cioburcenii din mahalaua monumentului? Uneori propria ignoranţă faţă de mediu, ale cărui legi nu vrem să le cunoaștem, este plătită destul de scump.

Sâmbătă de dimineaţă, de la Purcari, din valea Nistrului, la revărsatul zorilor, strecuraţi printr-o pâclă de ceaţă ce se destramă încet sub bătaia razelor de soare, ţăranii îşi adună cirezile la margine de şosea şi de prundiş. Oprim ca să întrebăm pe câţiva: unde se află râpa - monument? Absolut toţi au strâns elocvent din umeri.

Râpa cu pricina se află de fapt la nord de sat; creând un peisaj deosebit. Firul de apă ce o străbate pare a fi un râu de munte în miniatură. Un izvoraş dă cheia apei de sub o colină învelită de stejari, tocmai din vârf, de la Viişoara, de unde începe stepa Bugeacului. Apoi apa gălbuie se revarsă la vale, spre Nistru, formând în cale cascade de un metru. Afluentul fluviului se strecoară printre povârnișuri, cotind în jurul rocilor și coborând vertiginos distanţa de 60-80 de m, cât măsoară diferenţa de sus şi până la albie. Straturile de sol aduc un colorit divers peisajului, de la galben și roşu, la cenuşiu, roz sau suriu... Savanţii le-au calificat drept depuneri ale substraturiIor de tip hersorean, teotis, ponta, lut de Etulia, cernoziom. Se pare că natura a "colectat" aici cea mai preţioasă avere a ei din arealul câmpiilor fertile din jurul Mării Negre. Intuiesc că n-a fost Intâmplătoare soarta vinurilor negru, roşu şi purpuriu de Purcari, că viţa de vie din soiurile Merlot și Cabernet s-a înrădăcinat pe aceste pante, cu faţa spre nord-est, cu microclimă potrivită anume pentru a face vinuri de valoarea aurului, ce ne-au purtat faima pe tot globul. Stejarii, arţarii şi teii alcătuiesc pentru râpa-monument, dar şi în restul povârnişului, adevărate perdele de protecţie contra vântului, eroziunii solului şi alunecărilor.

Dar dăm din nefericire şi peste cioturi. Cuiva i-a trebuit lemn pentru butoaie, sau de foc. Mai încoIo se încrucişează potecile cirezilor de vite. Altcuiva îi convine să-şi pască aici animalele. Via a fost defrişată, pământul devenind în mod criminal o simplă păşune. În trilurile dulci şi melodioase aIe orchestrei de păsări părăsim trista gură de rai de la Purcari...

Casa-canton a pădurarului Gheorghe Râmbu din Olăneşti pare să cheme în ograda ei o părticică din ocolul silvic, stăpânit încă de la începutul secolului trecut de strămoşii soţiei dumisale, Nadejda: tufe mereu doldora de flori cu iz imbătător, patria cărora este China, pini, brazi, mesteceni în care s-au cuibărit chiar şi ciorile, plopi viguroşi. În rezervaţia naturală silvică s-a păstrat viţa-de-vie sălbatică, loc în care pisica sălbatică mai are ce vâna.

Tot în 1914, în zonă a mai fost descoperit un alt monument paleontologic de importanţă - "Râpa de piatră", ori „Cârnăcarii” cum i s-a mai spus din bătrâni. Din nefericire, fauna şi flora ei de azi o constituie cârdurile de raţe şi gaşte domestice, caprele, grămezile de gunoi de grajd sau de construcţii.

Ecologia între politizare și șansele reale de promovare

Limanul Nistrului de la Palanca este supus unor grele încercări, nu numai de mediu, dar şi politice. Cu ajutorul Olandei, naturaliştii moldoveni au construit un pod ecologic, ca peştii din Nistru să aibă acces în apa limanului pentru a depune icre. Ucraina construieşte şi ea un pod direct peste liman. Ne-am întâlnit cu doctorul în stiinţe Ivan Rusev şi cu soţia dumnealui, Tamara - ambii activiși consacrați ai mişcării verzilor din Odesa. S-au iscat probleme, au apărut ambiţii... Dar de ce trebuie să sufere mediul ambiant? Pentru soluţionarea acestora se vor pronunţa demnitarii statului, aleşi ai poporului. Să nu amestecăm ecologia în periclitarea intereselor noastre naţionale.

Dacă monumenteIe naturii ar da glas tare, ecoul lui s-ar răspândi în toată Europa, în lumea întreagă. Ele ar boci de starea în care le-am adus din mai multe cauze. Fiindcă nu ne preţuim valoarea plaiului nataI, fiindcă nu-I cunoaştem pentru a-l păstra celor ce au să vină după noi, aşa cum l-am moştenit. Fiindcă nu întotdeauna sărăcia este de vină. Cine ne-a făcut să trăim în mizerie? Probabil că încă nu ştim să ne onorăm pe noi, în calitate de stăpâni acasă.

Din păcate educaţia ecologică a populaţiei încă nu începe în familie, ca să continuie la grădiniţe, la şcoală, şi, aşa cum este firesc, la biserică? Nicăieri pe malul Nistrului n-am dat de o placardă care ar fi un fel de carte de vizită a parcului, a râpei, sau a rezervației. Se sfinţesc, azi tot felul de clădiri. Și nu e rău! Dar ar fi bine ca şi în preajma "Râpei de piatră", bunăoară, trecătorul creştin să-şi scoată căciula şi, făcându-şi semnul crucii, în faţa unei troiţe, să citească: "Monument al naturii, creat şi păzit de Dumnezeu".

Pentru dezvoltarea durabilă a eco-turismului din lunca Nistrului de Jos, însuşi Dumnezeu a creat mediul cel mai favorabil pentru pescuit şi vânat, pentru băi de soare şi de apă, pentru excursii la monumentele geologice şi paleontologice, hidrologice şi botanice. În această parte se cresc din abundenţă legume, fructe, struguri, sunt amplasate trei întreprinderi pentru conservare, tot atâtea de vinificaţie. Există chiar şi elementele unei infrastructuri minim necesare: şosea, instituţii medicale, zeci de brutării, o microfabrică pentru produse lactate la Olăneşti. Multe clădiri s-ar putea transforma în hoteluri. La Palanca se şi crează de altfel un astfel de complex luxos. Succesul turismului rural ţine, desigur, de competenţa specialiștilor în materie, de conducerea locală şi de vârf, el se cere studiat, analizat, programat. Dar până la urmă se ajunge tot la nivelul de înţelegere al omului simplu, la gradul de informare al gospodarului care îşi va administra propria afacere. Şi aici depinde de noi cât de mult vom şti să pregătim terenul incă de pe acum.

Articol publicat în Revista NATURA în numărul 

Susține Natura.md: Devino Patron!