Devino Patron!

ARCADIE CAPCELEA: NATURA, O VOCAȚIE ȘI O RESPONSABILITATE

ARCADIE CAPCELEA: NATURA, O VOCAȚIE ȘI O RESPONSABILITATE

Interviu despre baștină, instituțiile de mediu și istoria ecologică a Basarabiei

De la copilăria petrecută la Izvoare până la cercetarea științifică, conducerea instituțiilor de mediu și activitatea de peste două decenii la Banca Mondială, parcursul lui Arcadie Capcelea a fost legat de natură. Fost ministru al Mediului și autor al unui tratat în patru volume despre istoria ecologică a Basarabiei și a Republicii Moldova, el vorbește despre formarea sa și responsabilitatea față de patrimoniul natural.

BAȘTINA ȘI FORMAREA UNEI VOCAȚII

Ați copilărit la Izvoare, în preajma văii Căinarului, apoi ați studiat geografia la Moscova. Ce v-a apropiat de natură și ce v-a determinat să reveniți în Moldova?

M-am născut și am copilărit la Izvoare, un sat pitoresc, cu numeroase izvoare și peisaje deosebite în valea Căinarului. Cele mai vii amintiri sunt legate de dealul Țiglău, de unde se deschidea o panoramă impresionantă asupra văii și localităților din jur. Pentru noi, copiii, era un univers al descoperirilor: observam plantele, animalele, pădurile, ravenele și urmele alunecărilor de teren.

Inițial intenționam să urmez istoria, dar alegerea Facultății de Geografie a Universității de Stat „M.V. Lomonosov” din Moscova s-a dovedit o întâmplare fericită. Interesul pentru natură s-a transformat într-o preocupare științifică și apoi într-o vocație.

Îmi doream să cercetez Codrii Moldovei și să revin acasă. Am cunoscut numeroase regiuni ale fostei Uniuni Sovietice, dar niciuna nu mi-a trezit sentimentul de apartenență pe care îl aveam față de Moldova. Revenirea nu a fost un refuz al oportunităților oferite de Moscova, ci alegerea propriului drum și chiar destin: dorința de a valorifica acasă ceea ce învățasem și de a înțelege mai bine ținutul natal.

DE LA CERCETARE LA CONSTRUCȚIA INSTITUȚIILOR DE MEDIU

Ați trecut de la cercetarea științifică la conducerea structurilor de protecție a mediului, devenind primul ministru al Mediului al Republicii Moldova, în 1998. Ce lecții v-au rămas din acea perioadă?

Trecerea de la cercetare la administrație a fost o evoluție firească. Ca geomorfolog, am studiat eroziunea solurilor, ravenarea și alunecările de teren, urmărind nu doar explicarea fenomenelor, ci și identificarea soluțiilor pentru diminuarea efectelor lor asupra agriculturii, localităților și infrastructurii.

Anii 1990–1998 au fost pentru mine o adevărată școală a administrației de mediu. Departamentul Protecției Mediului fusese inițial subordonat Parlamentului, pentru a avea independența necesară controlului și expertizei ecologice. Experiența a arătat însă că o autoritate poate controla respectarea legislației, dar îi este greu să influențeze politicile celorlalte sectoare dacă nu este integrată în mecanismul guvernamental.

Protecția mediului nu se poate realiza numai prin control și interdicții; cerințele ecologice trebuie integrate în politicile economice, agricole, industriale, energetice, educaționale și teritoriale. Crearea Ministerului Mediului în 1998 a fost rezultatul unor eforturi și dezbateri îndelungate. Un rol important l-au avut în Parlament deputații Mircea Snegur, Alecu Reniță, Ion Dediu, Ilya Trombițki și Gheorghe Duca. Transformarea Departamentului în Minister a însemnat recunoașterea mediului ca domeniu distinct al guvernării și a creat condiții mai bune pentru includerea cerințelor ecologice în politicile sectoriale și deciziile statului.

Cum ați trăit trecerea de la sistemul sovietic la construirea instituțiilor unui stat independent, iar apoi activitatea de la Banca Mondială?

În sistemul sovietic, deciziile privind resursele naturale și protecția mediului erau puternic centralizate, iar republicile aveau autonomie foarte limitată. Odată cu independența, a trebuit să construim un sistem național de administrare a mediului: legislație nouă, instituții consolidate, instrumente economice, evaluarea impactului asupra mediului și mecanisme de participare publică. Independența înseamnă nu doar suveranitate politică, ci și capacitatea de a administra responsabil propriile resurse naturale.

Între 2000 și 2023 am activat la Banca Mondială, în domeniul mediului pentru Europa și Asia Centrală. Am lucrat în țări din Europa de Sud-Est și Asia Centrală, precum și în Ucraina, Belarus, Federația Rusă și R. Moldova. Experiența mi-a confirmat că performanța depinde de instituții funcționale, competență profesională și integrarea cerințelor ecologice în proiectele de dezvoltare.

În R. Moldova aș evidenția proiectele de împădurire a terenurilor agricole degradate, susținute de Fondul Prototip de Carbon al Băncii Mondiale. Au fost împădurite aproximativ 30.000 de hectare, cu o sechestrare estimată la 7,5 milioane de tone de carbon. Importante au fost și proiectele de eficiență energetică în instituții medicale și de învățământ, precum și proiectul de eliminare a stocurilor de poluanți organici persistenți: circa 1.500 de tone de substanțe POP și 2.000 de tone de pesticide expirate. Proiectele și asistența tehnică la care am contribuit au adus țării circa 41 de milioane de dolari SUA în resurse nerambursabile.

Care sunt cele mai stringente provocări ecologice ale Republicii Moldova?

Schimbările climatice, reducerea biodiversității și nivelul scăzut de educație ecologică au devenit cele mai grave provocări. Aridizarea, secetele repetate, temperaturile ridicate și diminuarea resurselor de apă afectează agricultura, ecosistemele, biodiversitatea și sănătatea populației. Reducerea debitelor râurilor înseamnă mai puțină apă și diminuarea capacității naturale de autoepurare. Secetele intensifică degradarea solurilor și sporesc vulnerabilitatea pădurilor și biocenozelor. 

Eroziunea, alunecările de teren și pierderea fertilității impun agricultura conservativă, protejarea terenurilor și împădurirea suprafețelor degradate. Pentru resursele de apă sunt necesare modernizarea sistemelor de epurare, reducerea poluării agricole și menajere și protejarea zonelor riverane. În domeniul deșeurilor trebuie să trecem de la simpla depozitare la prevenire, colectare separată, reciclare și valorificare.

Împădurirea trebuie realizată cu specii și tehnologii adaptate condițiilor climatice. Plantațiile noi sunt vulnerabile la secetele tot mai severe, iar rata lor de supraviețuire poate fi redusă dacă nu alegem soluțiile potrivite. Trebuie schimbată paradigma: cerințele ecologice trebuie integrate de la început în politicile sectoriale și în investițiile majore. Prioritatea următorilor 10–15 ani ar trebui să fie trecerea de la o politică reactivă, care repară prejudiciile, la una preventivă. Cea mai eficientă politică de mediu este aceea care previne degradarea. Iar pentru a schimba paradigma e nevoie de educație, cultură și conștiință ecologică.

ISTORIA ECOLOGICĂ ȘI TREZIREA CONȘTIINȚEI CIVICE

În 2024 a apărut tratatul dumneavoastră în patru volume despre istoria ecologică a Basarabiei istorice și a R. Moldova. Ce v-a determinat să-l realizați și ce ne spune despre transformarea naturii de la est de Prut?

Problemele ecologice actuale nu pot fi înțelese pe deplin fără a cunoaște evoluția relației dintre societate și natură. Pentru Basarabia istorică și R. Moldova lipsea o cercetare de ansamblu. Am confruntat literatura științifică și datele statistice cu surse arhivistice, unele puțin valorificate din perspectiva istoriei mediului. Arhivele arată că multe probleme considerate astăzi contemporane au rădăcini istorice, dar și că au existat încercări timpurii de reglementare și conservare.

În ultimele șase secole, intervenția omului a transformat treptat peisajul din Moldova istorică. Extinderea așezărilor și terenurilor agricole a redus pădurile și habitatele naturale. În secolul al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, stepele din sudul Basarabiei au fost transformate aproape integral în terenuri agricole, iar pădurile s-au restrâns drastic. Defrișările și agricultura pe versanți au favorizat eroziunea, ravenarea și alunecările de teren.

Cele mai grave transformări s-au produs în perioada sovietică, prin colectivizare, industrializare și intensificarea agriculturii. Au fost introduse în circuitul agricol versanți, lunci și zone umede; chimizarea a contribuit la contaminarea solurilor și apelor, iar complexele zootehnice au devenit surse de poluare. Amenajările hidrotehnice au modificat regimul natural al râurilor, inclusiv al Nistrului. Totuși, în acea perioadă au început să fie extinse suprafețele împădurite și create perdele forestiere de protecție.

După independență, reducerea activității industriale și a utilizării pesticidelor a diminuat unele forme de poluare. Dar eroziunea solurilor, calitatea apelor, starea pădurilor și pierderea biodiversității au rămas probleme importante. Lecția istoriei este că problemele actuale reprezintă efectul cumulativ al unor transformări succesive, iar refacerea ecosistemelor trebuie gândită pe termen lung.

Ați acordat un loc important publicisticii ecologice din anii 1980. De ce considerați că anii 1985–1987 trebuie integrați în cronologia renașterii naționale?

Publicistica de mediu a scos problemele naturii din cercul specialiștilor și le-a transformat în subiecte de interes public. La mijlocul anilor 1980, articolele au început să analizeze critic politicile care provocau degradarea mediului. Au apărut materiale, pagini tematice și campanii de presă întru salvarea patrimoniului natural în săptămânalul „Literatura și Arta”, cenzura nu a reușit să interzică apariția volumelor explozive „Avertisment ecologic-88” și a filmelor documentare cu impact puternic, între care „Sunt acuzați martorii”, „Ce te legeni, codrule?”, „Avut-am pământ” și „A fost apă”.

Aceste lucrări au contribuit foarte mult la trezirea societății, iar confruntarea publică dintre oamenii de creație și academia lui A. Jucenco a deblocat drumul spre dezbateri largi și încurajatoare. Cererea de adevăr despre calitatea vieții și a mediului a condus la întrebări mai profunde: de ce populația nu are dreptul să participe la deciziile care îi afectează sănătatea și la cele legate de păstrarea ființei naționale?

Evenimentele și documentele de epocă demonstrează că lupta pentru natură a mișcării ecologiste în anii 1985-1988 a deschis poarta spre revendicările legitime ale renașterii naționale. Dacă privim procesul prin prisma deșteptării și a contestării discursului oficial, cronologia trebuie extinsă spre mijlocul anilor 1980. Înainte ca revendicările naționale să fie formulate deschis, confruntările pentru adevăr, transparență și dreptul societății de a participa la decizii creaseră deja un spațiu al exprimării publice și al acțiunii colective.

NATURA – CASA NOASTRĂ COMUNĂ

Aveți peste 180 de lucrări științifice, 15 monografii și 6 manuale universitare. Ce mesaj le transmiteți cititorilor revistei „Natura” despre legătura dintre știință, educație și responsabilitatea față de pământul natal?

Cercetarea științifică și legătura sufletească cu natura nu au fost niciodată separate în activitatea mea. Rigoarea este obligatorie, dar nu exclude educația, emoția și admirația. Natura nu a fost doar un obiect de studiu, ci spațiul în care am crescut și peisajul care mi-a format sensibilitatea. Emoția oferă motivația de a cerceta, iar metoda științifică disciplinează concluziile.

Am ajuns la convingerea că relația omului cu natura nu poate fi reglementată numai prin legi, sancțiuni și instrumente economice. Este necesară și o dimensiune morală și educativă. Natura nu este doar o sumă de resurse, ci sistemul viu din care omul însuși face parte. Dacă ne oferă solul, apa, pădurile, aerul și diversitatea biologică, avem obligația de a transmite generațiilor următoare un patrimoniu nu mai sărac decât cel primit.

Trebuie să înțelegem că natura este Casa noastră comună. Dragostea față de ea trebuie transformată în comportament cotidian: să nu poluăm râurile și izvoarele, să îngrijim arborii, să protejăm habitatele și să reacționăm atunci când natura este degradată. Copiii și tinerii pot participa la plantări, amenajarea izvoarelor, refacerea spațiilor verzi și protejarea florei și faunei. Dar responsabilitatea aparține fiecăruia dintre noi – cetățeanului, comunității, specialistului, întreprinzătorului și factorului de decizie.

Cititorilor revistei „Natura” le-aș spune un mesaj simplu: să privim pământul natal ca pe un patrimoniu excepțional și vital pe care avem obligația morală să-l transmitem întreg mai departe. Patriotismul înseamnă și grijă pentru pământul pe care trăim, pentru apa pe care o bem, pentru pădurile, râurile și viețuitoarele alături de care împărțim această Casă comună. Recunoștința față de pământul matern înseamnă să-l lăsăm generațiilor care vin mai sănătos, mai curat și mai bogat în tot ce înseamnă biodiversitate și viață.

Autor: Alecu Reniță

Articol publicat în revista NATURA, nr. 417

 

Susține Natura.md: Devino Patron!