EROII FĂRĂ STATUI

Ce poate fi mai măreț decât un popor care se ridică pe propriile picioare, își îndreaptă coloana vertebrală și începe să lupte pentru dreptate, adevăr și libertate? Ce forță lăuntrică a făcut ca poporul care stătea cu mâinile încrucișate pe piept să reînvie și să se transforme într-o putere de nestăvilit, să devină o oaste organizată de luptători pentru cauza națională?

Cine și de ce a lăsat uitarea să acopere freamătul mulțimilor deșteptate și imaginile copleșitoare cu zeci și sute de mii de oameni care inundau centrul Chișinăului și cereau în cor — Limbă–Alfabet–Tricolor — de se auzea vocea lor până la Kremlin? Unde a dispărut acel minunat popor al nostru, care părea de neînvins?

Vânturile nepăsării au rupt multe file de glorie din cartea sfântă a Basarabiei românești. Cohorte întregi de mari luptători care au băgat spaima în satrapii comuniști de la putere și au avut contribuții majore la victoriile obținute pe rând ale Mișcării de Eliberare Națională au luat drumul veșniciei, fără ca faptele lor înălțătoare să fie cunoscute și cinstite de generațiile născute în libertate. Ba mai mult, perioada cuprinsă între anii 1985 și 1992, când românii dintre Prut și Nistru au parcurs cu dârzenie, voință și curaj unul dintre cele mai impresionante drumuri din istoria lor, nu a devenit un motiv de legitimă mândrie nici pentru guvernanți, nici pentru societatea aflată în derivă.

A afirma astăzi că, timp de șapte ani, românii basarabeni au luptat în condiții inegale și tiranice nu interesează aproape pe nimeni. Pentru dodoniști, șoriști și șoșocari este „o nimica toată” că românii căzuți sub ocupația rusească nu aveau dreptul să vorbească în limba maternă, să scrie cu alfabetul latin, să spună adevărul despre genocidul comis de regimul stalinist împotriva populației pașnice, genocid manifestat prin teroare roșie, asasinate în masă, deportări și foamete organizată; să înainteze revendicări naționale și democratice, să ceară presă liberă sau justiție corectă. Deși se confruntau cu imperiul despotic și erau conștienți că în orice clipă puteau fi arestați, încarcerați sau striviți, moldovenii sovietici nu au cedat și au mers înainte, reușind să evite băile de sânge puse la cale de trupele speciale trimise de Moscova la Chișinău, inclusiv provocarea josnică din 10 noiembrie 1989.

Tot mai des mă întreb: dincolo de nepăsarea tradițională și resemnarea mioritică, ce instituții și personaje invizibile au „avut grijă”, după anul 1994, să diminueze până la ridicol sau să reducă la tăcere o mișcare populară adevărată, care a sfărâmat porțile închisorii rusești și a ieșit la libertate? Unde, când și cine a schimbat drumul nostru spre ACASĂ, înapoi în GULAG-ul „lumii ruse”?

Prea mulți ani au trecut și prea puține adevăruri s-au spus despre Mișcarea de Renaștere și Eliberare Națională din perioada 1985–1992. 

Până astăzi încă nu se recunoaște oficial că a existat o asemenea mișcare populară, care a cuprins întreaga RSS Moldovenească și a zguduit din temelii societatea de la acea vreme, că fiecare familie și cetățean s-au aflat în fața unei alegeri de destin: să rămână sau să iasă din URSS. Prin decizia Primului Parlament, R. Moldova a renunțat oficial, la 17 martie 1991, să facă parte din noua-veche URSS și a ales libertatea și democrația. Fără o largă susținere populară, ar fi fost imposibil ca Parlamentul să hotărască unilateral ieșirea din URSS.

Când se va spune clar și răspicat: adevăratul erou al libertății R. Moldova nu a fost un om, un partid sau o elită intelectuală?

Eroul a fost însăși Mișcarea de Renaștere și Eliberare Națională. Eroul a fost poporul deșteptat — acea mulțime formidabilă de sute de mii de oameni anonimi care au sfidat tancurile, au băgat în spaimă de moarte nomenclatura comunistă, au adus acasă Limba–Alfabetul–Tricolorul și au forțat ieșirea din imperiul ruso-sovietic. Conștientă de misiunea ei istorică, elita națională s-a dizolvat în popor, formând o singură ființă.

Atunci, în acel scurt și incandescent interval dintre 1985 și 1992, a reînviat demnitatea românească și umană. Nenumărați oameni fără funcții înalte veneau după serviciu la adunări, discutau între ei articolele despre natura otrăvită și adevărurile istorice apărute în săptămânalul „Literatura și Arta”, distribuiau manifeste, organizau întâlniri, strângeau semnături, suportau presiuni la locul de muncă, erau urmăriți, intimidați și amenințați. Mulți și-au compromis cariera, alții și-au pierdut serviciul, unii și-au pus în pericol libertatea, nu puțini și-au sacrificat liniștea familiei. Niciunul nu știa dacă va apuca ziua victoriei. Dar au mers înainte!

 Oamenii aceia nu cereau nimic pentru ei; au cerut doar un viitor liber pentru copiii și nepoții lor, pe care îi voiau stăpâni pe pământul Moldovei. Ei sunt eroii fără statui: intelectualitatea rurală, studenții, învățătorii din sate și orășele, care scriau lozinci cu cerneală pe cartoane, tinerii încrezători în victorie, care scandau „Unire!”, țăranii care își împărțeau ultima bucățică de pâine în Piața Marii Adunări Naționale. Și bătrânelele care plângeau de bucurie când auzeau, pentru prima dată după zeci de ani, limba română răsunând pretutindeni. 

Acolo, în mijlocul poporului, acei mulți intelectuali și nu prea, care am luat povara crucii Basarabiei, a vocii și reprezentării fraților de pe baricade, conștientizam cu toții că doar împreună, uniți într-o singură suflare și ființă, puteam învinge monstrul roșu, făcându-ne, în sfârșit, dreptate. Ce timpuri înălțătoare, ce oameni frumoși la suflet și chip am descoperit în anii de luptă și renaștere națională!

Dar în 1994, nomenclatura comunistă, reîntoarsă la putere sub masca agrarienilor, a atacat în mod perfid mulțimile deșteptate și a declanșat românofobia împotriva Idealului de Reîntregire a Țării. Prin minciună și dezbinare, noua-vechea putere a prăbușit peste demnitatea recâștigată lespedea grea a disprețului, tăcerii și uitării.

Dacă treci prin sate și orașe, nu vei găsi nicăieri plăci comemorative închinate militanților locali pentru Limbă–Alfabet–Tricolor; în centrul Chișinăului nu există nici măcar un monument modest în cinstea sutelor de mii de luptători care au purtat pe umerii lor Idealul și speranța unei generații. Deși avem pe cap de locuitor cei mai mulți membri ai Uniunilor de creație, academicieni, doctori în științe din lume, nici după patru decenii, nu a apărut un ghid elementar pentru generațiile tinere și pentru vizitatorii străini ce a însemnat pentru destinul R. Moldova Mișcarea de Renaștere și Eliberare Națională. Despre o carte-sinteză, broșuri de popularizare sau filme pentru publicul larg nici nu mai are rost să aduc vorba.  

Eroii fără statui nu așteaptă fanfare, aplauze și recunoștință. Îmbătrâniți, adesea singuratici și cu pensii umilitoare, ei privesc cu nedumerire la omizile ghiftuite care devorează pomii roditori plantați de Mișcarea de Renaștere și Eliberare Națională. Se feresc să caute răspuns la întrebarea care îi urmărește de ani de zile... A meritat lupta și jertfa lor?

Totuși, dacă printr-o minune li s-ar întoarce tinerețea, ar alege din nou să-și apere Neamul și Țara, nu să devină asemenea profitorilor care au confiscat rodul luptei lor. Pentru că libertatea și demnitatea nu se moștenesc pe veci. Ele se cer apărate mereu. Iar prima statuie pe care le-o datorăm eroilor fără statui este chiar memoria și recunoștința noastră.

Să luăm aminte: un popor începe să piară nu atunci când își pierde eroii pe câmpul de luptă, ci atunci când îi neagă sau îi uită.

Autor: Alecu Reniță

Articol publicat în revista NATURA, nr. 414 

Susține Natura.md: Devino Patron!