Acolo unde stâncile au devenit casă

 În Țâra, raionul Florești, mai există niște case cum nu prea mai vezi în alte sate. Se numesc băști și sunt vechi de sute de ani, unele păstrându-se de pe vremea când satul abia se așeza aici. Sunt construcții care ne duc cu gândul la cei peste 500 de ani de istorie ai Țârii și la oamenii care au locuit în aceste pământuri fără să fi trecut prin facultăți de arhitectură, fără proiecte, calcule complicate sau materiale de construcție aduse de cine știe unde.

Țăranul de atunci își făcea singur casa. Lua piatra, lemnul, lutul și țărâna de acasă și, cu mâinile lui, ridica o construcție în care trebuia să poată trăi și iarna, și vara. Nu avea materiale termoizolante, nu avea instalații moderne de încălzire și nici protecție în timpul muncii. Avea priceperea transmisă din om în om și ceea ce-i dădea pământul din jur.

Privite astăzi, băștile din Țâra ne pot aminti de vechile peșteri, locuri care, în tradiția biblică, au fost spații ale retragerii, ale rugăciunii și ale întâlnirii omului cu Dumnezeu. Erau locuri în care omul se rupea de lume și rămânea singur cu sine. Bașca nu a fost făcută pentru rugăciune, dar are ceva din această așezare sub pământ, din liniștea și răcoarea ei. În vremuri grele, când oamenii nu aveau cu ce să-și încălzească bine casa iarna și nici cum să se apere de arșița verii, moldoveanul a găsit o soluție simplă și ingenioasă: a intrat în pământ și și-a făcut acolo o casă. Astăzi, aceste construcții ni se par adevărate bijuterii ale satului.

La Țâra, băștile sunt sărbătorite și printr-un festival dedicat lor, organizat ca un gest de recunoștință pentru cei care au grijă ca această parte a patrimoniului local și național să nu dispară.

Una dintre aceste băști este păstrată de Grigore Popovschi. El a moștenit-o de la moșul său, Efim Popovschi, zis în sat Filea. În bașca lui încă se păstrează cuptorul, oalele vechi, țolurile și măsuța. Și, din când în când, aici se mai aprinde focul. 

În bașca lui Filea     

În ograda lui Grigore Popovschi, din satul Țâra, Florești, bașca nu pare să fi aflat că lumea s-a schimbat. Are cuptorul la locul lui, oalele vechi, țolurile, măsuța și lucrurile pe care, odinioară, gospodina le folosea zi de zi. E curat și îngrijit. Nu e muzeu, deși, dacă intri aici, ai senzația că ai coborât într-o casă rămasă undeva în urmă cu câteva generații.

Grigore Popovschi e trecut de 60 de ani și spune că bașca a moștenit-o de la moșul său, Efim Popovschi. În sat îi spuneau Filea.

„De la moșul”, spune Grigore, simplu. Și, după o clipă, completează numele: „Efim Popovschi. Filea, adică Efim.” În familia sa, de sărbători, neamurile se strângeau grămăjoară în bordeie. Fiind gospodari, și-au făcut case și au plecat. Moșul lui a trăit aici. Și înaintea lui au trăit ai lui. În povestea familiei Popovschi, bașca nu începe cu un an precis și nici nu se termină cu un moștenitor. A trecut dintr-o generație în alta, odată cu ograda și cu felul de a trăi al oamenilor din Țâra.

„Toate neamurile erau așa grămăjoară”, își amintește Grigore. „Toți, generație după generație, întâi au trăit în bordeie. Pe urmă și-au făcut casă toți. Case mari, frumoase. Și pe urmă și-au făcut un sarai, care se cheamă un fel de casă mai mică.”

Bașca era, de fapt, o parte a gospodăriei. Nu o construcție făcută pentru a fi admirată, ci una în care gospodăreau. Acolo se putea locui, se putea găti, se păstrau lucruri, se muncea. În gospodăriile unde erau animale, încăperea avea și rosturi legate de acestea. Și bașca lui Grigore mai este folosită nu în fiecare zi, ca odinioară, dar nici nu a fost lăsată să devină doar o amintire. De sărbători, bașca se umple de bunătățuri, în cuptor se coc pâine și plăcinte, sarmale și toate minunățiile gastronomice moldovenești. În timpul sărbătorilor de iarnă, bașca își recapătă pentru câteva ore rostul de odinioară. Când se taie porcul, aici se lucrează, se pregătește mâncarea. Grigore îi spune „un fel de cuhnișoară”. Când e cald, ea devine o bucătărie pentru treburile gospodărești de vară. E un loc în care anotimpul se simte altfel decât afară. Vara, pereții și pământul țin răcoarea. Iarna, cuptorul încălzește încăperea. „Aici vara îi răcoare, spune Grigore, și iarna nu este nevoie să faci mult foc, încăperea se încălzește repede”.

Îl întreb cum se poate ca o asemenea construcție să reziste atât de mult. Grigore se uită la pereți și începe să explice ca un om care a văzut de mic cum se face și cum se repară. Bașca este clădită din piatră, dar nu se termină acolo. Deasupra pietrei vine pământul, iar lutul are și el rostul lui. „Aici e din piatră clădit, dar deasupra, undeva la 70 de centimetri, e pământ. Și nu numai pământ - au pus lut. Lutul nu dă drumul la apă.”

Despre vârsta băștii lui nu poate spune o cifră exactă. Crede că asemenea construcții pot avea câteva sute de ani. În sat, spune el, se vorbește despre aproximativ 300 de ani pentru unele dintre ele. Iar vechimea se vede nu doar în pereți, ci și în felul în care au fost făcuți. Băștile au rezistat în timp, datorită metodei de construcție. Care este această metodă, știe doar Dumnezeu. Aici e secretul meșterilor. Apoi adaugă ceva ce nu ține de nicio măsurătoare și de nicio tehnică.

„Aici și-au pus și sufletul”

Poate tocmai de aceea îi este greu să vorbească despre bașcă doar ca despre o construcție. Pentru el, ea este și o bucată din familia Popovschi. Aici au stat oameni pe care i-a cunoscut și oameni despre care a aflat din poveștile celor mai bătrâni. Dar bașca nu se ridica ușor. Nici atunci, nici acum. Avea nevoie de oameni care să știe meserie. Lemnul, piatra, lutul și felul în care acestea trebuiau așezate nu erau lucruri pe care să le poată face oricine.

„Acum, în zilele noastre, trebuie să fii și oleacă de meșter ca să faci o bașcă. Trebuie să ai și pricepere.” Grigore vorbește despre carcasa din lemn, despre scânduri, despre pietre și despre „clini”. Explică din mers, cu mâinile, cum se așezau elementele. Nu e o construcție făcută după o schemă simplă. „Se făcea din lemn carcasa și, apăsându-le, trebuie să clădești. Să le pui pe clini. Totul depinde de clini”, spune urmașul lui nea Filea. De aceea, spune el, nu este suficient să iei o bașcă veche și să încerci să o refaci cu materiale și metode moderne. Poți să-i refaci fața, să-i repari ceea ce se vede. Dar să o construiești din nou, după metoda veche, este cu totul altceva. Este greu să crezi că astăzi s-ar încumeta cineva să construiască din talpă o bașcă. Poate că s-ar apuca cineva, i-ar restabili fața, dar e greu să crezi că va face-o să reziste altor sute de ani.

Diferența dintre o bașcă și o construcție modernă

Băștile nu sunt beton. Nu sunt monolit, cum tradițional cunoaștem noi. E ca să închegi piatră în piatră. În copilăria lui, Grigore a văzut oameni lucrând la asemenea construcții. Uneori, pereții nu ieșeau perfect drepți, iar asta nu însemna că erau făcuți prost. Dimpotrivă, era nevoie de experiență pentru a ști cum să așezi lemnul și piatra, cum să folosești înclinarea și cum să întărești construcția. „Greu, greu”, spune el, când ajunge la partea aceasta.

În Țâra, asemenea bașcă nu era o raritate. Grigore își amintește că în sat au fost aproximativ 30-36. Astăzi, numărul lor s-a micșorat. Unele au fost lăsate în paragină, altele au fost distruse, iar din altele au dispărut ușile și ferestrele. „Omul le-a distrus fără milă”, spune Grigore. Astăzi datorită Festivalului „La bășcuțile din Țâra”, aceste bijuterii se mai păstrează.

Unele gospodării s-au golit. Oamenii au plecat, casele au rămas, iar bașca, fără cineva care să aibă grijă de ea, începe încet să dispară. Nu se prăbușește dintr-odată. Se duce câte puțin: o ușă scoasă, o fereastră luată, o piatră desprinsă. Și totuși, mai sunt gospodari care încearcă să le păstreze. Unele au fost reparate, altele amenajate pentru oaspeți, iar în sat bașca a început să fie privită și ca o parte din ceea ce poate arăta Țâra unui om venit de departe.

Pentru Grigore, însă, important este ca bașca să rămână ceea ce a fost. Nu doar o fațadă veche, ci o construcție care poate fi folosită. De aceea, în bașca lui încă se gătește. La sărbători, cuptorul se aprinde. Se fac bucate. Se adună oamenii. În încăpere au rămas și lucrurile vechi: oalele, țolurile, măsuța. Nu sunt puse acolo pentru ca cineva să le privească printr-o vitrină. Sunt lucrurile care au aparținut unei gospodării și care încă spun, fără explicații lungi, cum arăta viața de altădată.

Când vorbește despre asemenea construcții, Grigore nu vorbește numai despre Țâra. Își amintește și de alte sate în care oamenii au folosit piatra și stânca pentru a-și face adăposturi. Pomenește localități din nord - Gordinești, Brânzeni, Terebna - și spune că acolo stâncile au permis asemenea construcții. Dar Țâra are multe. Și tocmai aici vede el o legătură între sat și bașcă. 

Țâra este, într-adevăr, una dintre vechile așezări din zonă, iar în sat au rămas numeroase urme ale felului în care oamenii au lucrat piatra și au folosit relieful. 

Când casele moderne au luat locul vechilor gospodării, bașca a rămas

 Grigore nu pare preocupat să dea o definiție savantă băștii. Pentru el, explicația este mai simplă. Așa au știut oamenii să trăiască. Așa și-au făcut loc în piatră și pământ. Așa și-au crescut copiii. Iar acum, când copiii și nepoții sunt plecați sau când casele moderne au luat locul vechilor gospodării, bașca a rămas. A lui Grigore Popovschi încă are foc. Încă miroase a mâncare la sărbători. Încă păstrează țolurile și oalele, cuptorul și măsuța. Și, mai ales, încă poartă numele celui de la care a venit în familie: Filea, moșul Efim.

„Aici strămoșii și-au îngropat sufletul”, repetă Grigore. Băștile au rezistat în timp. Cea mai durabilă bașcă este a lui Nicolai Feodorovici. În stâncile din apropierea satului se poate vedea cum în unele locuri piatra e boltită. Chiar se știe că cineva își făcuse un atelier de cusătorie. Băștile, spun și alți localnici, ne mai fac unici, pentru că prin ele ne mai păstrăm istoria într-un anume fel.

Grigore se uită la construcția pe care a primit-o de la cei dinaintea lui. Poate că asta este, până la urmă, ceea ce ține bașca în picioare: nu doar piatra, lemnul, lutul și pământul, ci faptul că cineva, din fiecare generație, a avut grijă să nu se piardă. 

Autoare: Silvia Strătilă 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 416

Susține Natura.md: Devino Patron!