Se ține baștina de mine

Țâra, muzeu al pietrei sub cerul liber 

Oricât aș rătăci prin lume, revin la satul copilăriei unde mă așteaptă tăcută și înstrăinată căsuța părintească. O așezare mică, ascunsă într-o vale abruptă pe malul stâng al Răutului, pe o întindere de aproape 2 km, departe de ochii iscoditori ai civilizației. Cu o populație de nici două sute de locuitori, pare destul de obosită, dar care se stăruie din răsputeri să se țină de ritmul vieții. Născută și crescută din piatră, localitatea Țâra e un adevărat muzeu al pietrei cub cerul liber, o capodoperă, care își are adânc sfredelite rădăcinile în trecutul neguros al neamului răzășesc. Unicul drum al satului, care șerpuiește de-a lungul Răutului, te întâmpină cu cele două rânduri de case împrejmuite cu garduri zidite din piatră, străjuit de fântâni cu uluce impunătoare, dăltuite din scăli (pietre mari). Fiecare fântână poartă un nume: a lui moș Grigore, a lui moș Penea, a lui moș Vladimir, în total, vreo douăzeci și ceva la număr. Prin curțile sătenilor, pe lângă casă și tot felul de acareturi, mai poți vedea tupilate băștile vechi, beciurile cu cotloane adânci, coștirețele pentru porci boltite în piatră, râșnițele pentru măcinat crupe la păsări, piua de curățat grâul pentru colivă. În cimitirul satului crucile celor plecați pe veci la fel sunt din piatră. Cioplitorii în piatră își transmiteau tainele meseriei din tată-n fiu. Ți se creează impresia că ai nimerit în tărâmul pietrei și că timpul s-a oprit în loc să mai iei o gură de aer pentru a da frâu amintirilor. 

Răutul copilăriei 

Plecat printre străini, țâreanul poartă cu el în cămara sufletului dorul de mamă și de tată, de frați și de surori, de pragul casei părintești, de prietenii din copilărie și, desigur, dorul de bătrânul Răut. Văzând lumina zilei într-un sat mic, unde tainele naturii sunt la ea acasă, cu casele presărate de-a lungul unui râu, îți dai seama, că apa lui e unul din martorii oculari la soarta fiecăruia și că, în oglinda lui, și-au privit chipul atât zilele senine, cât și cele cu nori negri și grei. Revenind acasă, îți arunci bagajele pe prispă și o iei la vale, pe malul Răutului care își duce apele la vale chiar prin capătul grădinii. Valurile unduioase, zărindu-te, ți se închină în semn de recunoștință că nu le-ai dat uitării, de parcă ai putea să-l trădezi știind că face parte din viața ta. Îmi amintesc de iernile geroase când malurile de sub stânci se încleștau cuprinse de pânza groasă și străvezie a apei înghețate, care își aștepta cu răbdare copiii satului să se întoarcă de la școală pentru a o încerca cu patinele meșterite neîndemânatic de ei.

 Spre sfârșitul iernii, gheața ceda treptat, iar Răutul își umfla apele mărindu-și considerabil albia. Liniștea nopții era întreruptă de niște trosnete stranii, căci se rupea gheața, iar sloiurile luau cu ele tot ce găseau în cale: rădăcini de copaci, bucăți de lemn, păsări, animalele înecate, o avalanșă de lucruri spulberate de prin grădinile și curțile oamenilor. Sătenii își aminteau cu regret de multe vieți omenești înghițite de apa Răutului, primăveri la rând, căci se topeau zăpezile și râpile umflate se sufocau vărsându-și licoarea țepoasă spre râu. Primăvara, pe la mijlocul lui martie, pescarii își scoteau fătcile, le reparau bețele, mai completau mlădițele de la coboace ca pe la sărbătoarea sfântului Alexie, zis și Teplea Alexei, să poată ademeni norocul la pescuit pentru anul întreg. La Țâra prindeau pește toți, cui nu-i era lene, de la copii, până la bătrâni. Cât de obosit ar fi fost țâreanul, dar când îl frământa ceva pe suflet, cobora la râu și inmuia fatca în apă pentru a sta în deplină armonie cu propria persoană. Noi prindeam peștele cu cobocul, un coș rotund, împletit din mlădițe de lozie uscată, de care era responsabilă bunica Catinca. Îl scufunda în apa râului decuseară, la un loc mai adânc, lăsându-l până dimineața în apă, aproape de răsăritul soarelui. Peștele încă somnoros, se lăsa ademenit ușor de curentul apei, astfel, rătăcindu-se, se pomenea capturat. Se prindea coblicul, o specie de pește rotund, de forma unei râme groase, de formă lunguiață. Îl prăjeam în ulei cu făină de porumb până prindea o crustă rumenă, servindu-l cu mămăligă și mujdei. Îmi amintesc de duminicile de vară, când se organiza goană. Malul râului părea o sală lungă de spectacole, cu locuitorii satului în calitate de spectatori. După liturghie, pe la amiază, toți pescarii se adunau la capătul de sus al satului. Își puneau pe umăr câte o traistă din pânză rară, în care să pună peștele prins și începea adevărata aventură. Înșirați de-a latul râului, la un semnal, înmuiau și scoteau în același timp fătcile din apă. Răsuna întreaga luncă de glumele și râsetele pescarilor până hăt departe. Norocoșii care reușeau să prindă mai mult pește împărțeau binevoitori captura cu tovarășii participanți la goană. Eram sătui de zeamă și de pește prăjit până în gât. Sătenilor nu le stătea în obraz să propună musafirilor la mesele de sărbătoare bucate din pește. Își închipuiau că lumea e sătulă de pește, având propriul argument: ,,Pește mâncați și acasă”… 

În zilele de vară cu soare fierbinte drumul satului rămânea pustiu. Tot tămbălăul se muta la Raut, la Gârlă, unde apa era mai adâncă pentru a înota și puteam sări de pe punte de la înălțime. Ieșeam din apă când simțeam că ne doboară foamea. De mustățile colorate cu mâl și de puișorii de pe picioare scăpăm abia spre toamnă. Spre seară, când satul se tupila moțăind sub cupola cerului înstelat și puiul de somn prindea la curaj, un cor de broaște, orăcăind răgușit, își ocupa locul de cinste la pupitru, având în repertoriu cele mai frumoase melodii pe care le-a creat vreodată omenirea. O silabă din trei litere, repetată de zeci și sute de ori la rând, dar cu o altă linie melodică îți răscolea sufletul lăsându-te fără cuvinte. Urâte și respingătoare, aceste vietăți te vrăjesc și te fac să capitulezi, convingându-te de faptul că anume ele sunt adevăratele stăpâne ale unei nopți feerice de vară și că concertul lor e demn de premiul mare al celui mai prestigios festival din lume. 

Legenda unui sat răzășesc

 Așezarea a fost atestată prima dată documentar ca localitate în anul 1437, într-un act întocmit la Suceava, pe vremea lui Alexandru cel Bun cu denumirea de Țârvici. Din motivul, că bordeiele erau împrăștiate de-a lungul râului, satul mai era cunoscut cu denumirea de Lungeni. Ademeniți de văgăuna ascunsă de ochii lumii, primii locuitori ai satului s-au stabilit sub stâncile dealului, de partea stângă a râului. Departe de ochii dușmanilor, de bătaia vânturilor năprasnice. Răutul bogat în pește le oferea o sursă sigură de existență. Oamenii aveau de toate pentru un trai liniștit în sânul naturii. Una din legendele satului ne spune că trei bravi ostași din oastea lui Ștefan cel Mare și Sfânt, Artemi, Popovschi și Tocan, ar fi primit în dar de la domnitor aceste locuri minunate ca recompensă pentru devotamentul și eroismul manifestat în lupte. C-or fi fost descendenți din rândul ostașilor marelui Voievod, sau, poate, chiar vreunul dintre ciobanii din balada „Miorița”, și-au săpat în stâncă bordeie, și-au întemeiat familii și s-au lăsat striviți de tăvălugul istoriei. Oamenii poartă cu mândrie numele de răzeși. Au fost tot timpul apreciați de către cei din satele megieșe pentru spiritul lor gospodăresc, dar nu li se trecea cu vederea nici caracterul prea ambițios pe alocuri. 

În perioada sovietică, majoritatea sătenilor munceau cu râvnă pe lanurile colhozului din primăvară până toamna târziu. Fiind în vecinătate cu fabrica de zahăr din Ghindesti, cele mai multe lanuri erau cultivate cu sfeclă de zahăr. Rădăcinile acelei culturi se strângeau greu, căci, de multe ori, pământul era înghețat. După lecții, lucram cot la cot cu părinții. Mama avea sertarul plin cu diplome de laudă pentru stăruință. Nu putea dormi nopțile văicărându-se de durerea mâinilor. Într-un an, a fost decorată cu ordinul Drapelul roșu de muncă, care stă și azi în cutie pe servantul din Casa Mare. 

Țâra era cunoscută prin împrejurimi pentru varietatea de modele de covoare, izvoduri. Cum terminau cu strânsul roadei, toate femeile din sat puneau războaiele de țesut. Țeseau câte două-trei în perioada rece a anului, ajutându-se între ele reciproc. O parte erau puse în lada cu zestre, celelalte erau vândute la talciocul din Bălți. Ca să mai facă un ban pentru a-și procura strictul necesar, oamenii duceau la piață pielicele de miel, creșteau porci pentru comercializare. 

Ierusalimul de la Țâra, în miniatură 

 Biserica cu Hramul Adormirii Maicii Domnului din sat a fost și ea încercată de cumpăna istoriei. Cu câteva sute de ani în urmă, primul lăcaș sfânt avea mărimea unei chilii cioplite în piatră, abia mai târziu, s-a ridicat o bisericuță din lemn. Generații întregi de săteni i-au trecut cu evlavie pragul rugându-se de bunăstare și de spălarea păcatelor, până când un fulger supărat a transformat-o în scrum. Au construit alta tot din lemn, dar gândul, că nenorocirea poate într-o zi să se repete, nu putea să-i liniștească pe săteni și pe la 1898 au zidit din piatră, alături de cea veche, biserica care funcționează până în prezent. Prin anii șaizeci ai secolului trecut, liderii comuniști au hotărât s-o închidă. Vestea îi zăpăci cu totul pe săteni. Mai ales că bisericile din satele megieșe Cenușa, Ghindești, Hârtop și Pohoarna erau de acum închise, unele din ele rămânând fără turnuri. Nu-și puteau imagina viața satului fără lăcașul sfânt. S-a adunat tot satul în curtea bisericii, încercând să stopeze accesul autorităților de atunci ca să se apropie de poarta bisericii. Pericolul nu venea de undeva, de departe, ci din rândurile unor băștinași din sat, activiști înflăcărați, loiali noii conduceri. Cu ajutorul Celui de sus, biserica a trecut acea ,,vamă” grea, rămânând să activeze în continuare. Duminica și în zilele de sărbătoare, drumul satului era plin de lume străină. La sfârșit de săptămână, mai spre seară, vedeai oameni în grupuri, fie pe jos, fie cu căruța sau alt mijloc de transport cum se îndreptau spre biserică ca să-și boteze pruncii sau să primească taina sfintei cununii. Copiii din mahala, ieșeau cu cănile cu apă și le stropeau calea alaiurilor cu miri și mirese, însoțiți de nași, de câțiva vornicei și druște. Aruncând din mers câteva copeici, ei își vedeau de drum, iar noi, bucuroși, le strangeam din colb, netezându-le ca pe o mică avere. În acea perioadă, părintele Mihail Orghian deveni un nume cunoscut de multă lume, căci a încreștinat pruncii și a cununat în mica noastră bisericuță de sub stâncă aproape jumătate de țară. Noaptea Învierii Mântuitorului, zeci de ani în șir, aduna credincioși de pretutinteni. Coborau din tren la gara din Ghindești și mergeau pe drumul ce duce spre sat. O mulțime de oameni cu trăistuțe și coșulețe în mâini formau o coloană întinsă. Biserica îi aștepta cuminte sub stânca dealului, pentru a le fi binecuvântată pasca și ouăle roșii aduse pentru a fi sfințite. În acea noapte divină, curtea bisericii devenea neîncăpătoare, căci oamenii stăteau îngrămădiți, iar sutele de lumânări aprinse lăsau impresia că stelele de pe boltă au coborât în micul nostru Ierusalim. 

Pan Halippa a fost la noi în sat

Ne mândream cu faptul că Pan Halippa a fost în satul nostru. Tata, foarte tânăr pe atunci, îl cunoscuse de pe vremea când venea la rudele sale din Țâra. Vizitându-și părinții la Cubolta, se repezea și pe la mătușa sa Ana, o soră mai mică de-a mamei sale, căsătorită cu Ștefan Constantinovici, nașii de cununie ai bunicilor noștri după mamă, Nina și Gavril. Din spusele lui, venea fie iarna, de Crăciun, fie la hramul satului, de Sântămărie. De Crăciun, se alătura cetelor de colindători. Cei ,,Trei crai de la Răsărit”, din magnificul colind al țârenilor, păreau că se desprind din text, mândri de vestea ce o purtau prin vocea musafirului. La hramul satului, venea în ajun cu trenul până la gara Târa. Cum cobora trăsura în sat, vestea se răspândea fulgerător. A doua zi, oamenii ieșeau pe la porți. El se apropia de fiecare și-i saluta strângându-le mâna. Însoțit de un alai de admiratori, se îndrepta încet spre bătătura de la pod, unde era în toi Jocul, Hora satului, care aduna de peste tot lumea dornică de petrecere. Aflat în mijlocul țăranilor dogorâți de soare și vânt, domnul Halippa părea desprins din altă lume. Ținuta perfectă în costumul cu pantaloni largi la dungă, cravata de la gât (samoveaza), pălăria verde de catifea îi turnau în chip o aură încântătoare. Răsucindu-și mustața, vorbea încet, dar convingător, răspundea cumpătat la întrebări, asculta cu interes vădit părerile oamenilor cu care discuta. Moș Petrea nu trecea cu vederea nicio știre. Era prezent la toate petrecerile. Bătrân, slăbănog, sprijinit în nelipsita-i cârjă roasă, se ținea cât mai aproape de grupul lor ca să nu-i scape vreo noutate, ca mai apoi, după plecarea oaspetelui să-și exprime satisfacția trăită repetând cu voce răspicată: „Ce mai om! Ce mai om! De la el miroase a sfânt, domnilor! Mai rar așa om deștept! Dacă-i boier umblat prin lume, ați văzut câte lucruri cunoaște!!! Păcat că vine mereu de unul singur, iaca cucoana nu-l însoțește niciodată…” Istoria nu se repetă. Istoria continuă. 

Schimbul neștiut. Scripca de la Stradivarius pentru o pâine 

 Tata era un țăran căruțaș cu suflet de artist. Cânta la fluier, la muzicuță, la chitară, din frunză, dar marea lui dragoste a fost scripca. Ne-a povestit istoria viorii cu inscripția ,,Firma Stradivarius”, care ne-a rămas ca o relicvă. În ultimul an de război, fiind la reparația unui pod din apropierea Sorocii, în una din zile, au zărit cum de după o cotitură de drum, se apropia agale o coloană de prizonieri nemți. La ordinul superiorilor, soldații au fost lăsați să-și tragă sufletul, așezându-se la întâmplare pe marginea drumului. Starea lor era jalnică. Flămânzi și istoviți de puteri, au început să le facă semne cu mâinile, arătând spre gură, ca să le dea ceva de-ale gurii. Printre ei, era un soldat foarte tânăr, care avea prinsă de umăr o cutie cu o vioară. Tata a scos din traistă o pâine, o bucată de slănină și feliile de brânză, puse de bunica pentru o săptămână, și s-a apropiat de el, rugandu-l să-i arate scripca. Pricepând ce-l întreabă, soldatul i-a întins cutia cu vioara, făcându-i semn ca s-o ia de tot. S-o fi gândit în sinea lui, că n-ar fi fost rău, ca să ofere o șansă la viață măcar viorii. Drumul lui înapoi spre casă era prea lung. Tata se fâstâci, nu-i veni a crede că ține în mână o vioară adevărată, nou-nouță, de care nu s-a mai despărțit niciodată. 

Satul e un cufăr cu tradiții și obiceiuri

 La târeni, tradițiile și obiceiurile erau adevărate ritualuri. Superstițioși de felul lor și cu frica de păcate, duceau cu strictețe contul sărbătorilor. În primul rând, se eschivau de la munca fizică, mai bine zis, nu ridicau un pai de jos. Țineau cu strictețe posturile. Gospodinele aveau meniuri speciale de bucate pentru Lăsatul secului și pentru tot restul postului. Sâmbăta, cum scoteau copturile din cuptor, mergeau pe la vecini sau rude și dădeau pomană de sufletul celor răposați. De Crăciun, cântau sub geam colindul „Trei crai de la răsărit” fără să omită o strofă, ca gospodarului să-i meargă bine întregul an, după care erau poftiți în casă la masă. De Bobotează, veneau toți vânătorii satului în curtea bisericii și trăgeau focuri de armă ca să sperie duhurile rele și lupilor să nu le mai vină pofta de oi. În ajunul Bunei Vestiri pescuiau pește că în această zi e dezlegare la pește. De Florii, rupeau crenguțe de sălcioară pentru a le sfinți. În ziua de Paște, după masă, se adunau în curtea bisericii și ciocneau ouă roșii, apoi se strângeau în cete pentru a merge în ospeție. De Duminica Mare, agățau frunzari din crengi de nuc la poartă și la colțul casei. În odăi așterneau corovatică. Cel mai răsunător hram de prin împrejurimi era cel din Țâra, de Sfânta Maria. Lume de pe lume se aduna la Joc în centrul satului. Era o tradiție veche, ca fetele să fie scoase la horă de către flăcăii satului, căci ar fi fost rușinos să meargă singure. Străinii se duceau mai întâi la horă, la joc, de unde erau poftiți pe la case de către gospodari. 

Gastronomia 

Gospodinele coceau pâini împletite, jămne li se spune, mari și rumene că abia de le scoteau din gura cuptorului. Copturile lor, cozonacii, învârtitele, varzarele, plăcintele, alivencile, turtele, băiețeii, cucoșeii erau inedite. La petreceri toată mâncarea caldă o țineau fierbinte la cuptor. 

 Porcii se plimbau nestingheriți pe drumuri

 Satul era renumit pentru un fenomen specific cunoscut prin împrejurimi, porcii care se plimbau nestingheriți pe drumuri. Dimineața, gospodarii îi mânau din curte și închideau poarta după ei. Scroafe cu purcei, godaci în turme mici râmau prin hudițe, pe sub gardurile din piatră. De se întâmpla să intre prin grădini și ogrăzi străine, lăsau urme greu de imaginat și conflicte între săteni. Când porcii lui Fedea Tocan au intrat a doua oară în grădina lui Gheorghe Artene și i-au râmat cartofii, acesta de ciudă, a hotărât să-și facă dreptate. S-a plâns la redacția ziarului ,,Moldova Socialistă”. Venind în sat, corespondentul, vorbitor de limbă rusă, a rămas surprins de peisajul fabulos. Nu-i venea a crede că e posibil așa ceva. Porcii pășteau prin pietre, pe lângă fântâni, dormeau unde găseau vreo umbră: 

• Nu vă supărați, aș putea să vă achit eu despăgubirile materiale provocate de acea întâmplare, numai ca să lăsați porcii în pace. Așa ceva n-am mai întâlnit nicăieri în țară, a rugat el încântat, îndemnat de curiozitate. 

Vara, când soarele își vărsa pe pământ lava fierbinte, porcii se răcoreau ziua întreagă în nămolul râului. Încărcați de mâl, negri ca niște draci, se întorceau pe la casele stăpânilor abia spre seară, când se mai potolea arșița.

 Festivalul bășcuțelor

 Băștinașii se mândresc cu simbolul localității, băștile, niște bordeie vechi, fiind primele locuințe tradiționale ale strămoșilor. Adevărate perle arhitecturale, zidite în stâncă de mai bine de trei sute de ani, o bună parte din ele au rezistat timpului datorită stăruinței lor. Autoritățile locale au luat decizia de a le scoate din anonimat prin organizarea unui festival, „Festivalul bășcuțelor”. Înșirate de-a lungul râului, pe o întindere de aproape 2 km, cele treizeci de bășcuțe, până azi, își îmbie vizitatorii să le treacă pragul. Stăpânii lor sunt de o amabilitate și bunăvoință rară. Interiorul băștii conține o singură încăpere cu bolta rotundă, în fundul căreia e zidită o vatră cu plită, de care e lipit un cuptor. Între cuptor și perete, e o lejancă încăpătoare care menținea căldura de la focul din vatră. Pe cuptor, se adunau copiii, pe lejancă dormeau părinții, iar pe laița de lângă ușă, era adăpostit, câte vreun oaspete rătăcit de pe undeva. Avantajele încăperii sunt că vara e răcoare, iar iarna se menține constant căldura. Relieful așezării satului Țâra e asemeni Orheiului Vechi. Al șaselea an consecutiv, primarul satului, Gheorghe Falcă, împreună cu localnicii, organizează festivalul pentru a promova patrimoniul istoric inedit al localității. Turiștii rămân încântați de autenticitatea evenimentului cu tradițiile locului, desfășurat pe malul Răutuli în ultima sâmbătă din luna mai. Bordeiele săpate în stâncă de-a lungul râului, cu acoperișul rotund, ascuns în pământ, cu o ușă la mijloc și două ferestre mici prin părți, acoperite cu coronițe rotunde de iarbă verde, asemeni unor aure, par niște chilii modeste, în care și-ar fi găsit liniștea însuși Mântuitorul. 

Autor: Maria Brumă  

Articol publicat în revista NATURA, nr. 414 

Susține Natura.md: Devino Patron!