Vărăncău – patria de lângă Nistru

 Fiecare dintre noi are o patrie – o palmă de pământ pe care sufletul o poartă mereu cu sine. Și nu pentru că acolo ar fi fost raiul pe pământ, ci pentru că acolo este raiul tău. Acolo îți sunt rădăcinile, strămoșii, mormintele, casele, cărările copilăriei și locurile în care ai învățat să privești lumea. Nu știu dacă aș fi fost astăzi cine sunt fără această dragoste pentru trecut și pentru oamenii care mi-au dat viață, m-au crescut, m-au educat, m-au apărat și m-au îndrumat. Au fost așa cum au fost, cu bucuriile și greutățile lor, cu destinele lor, cu felul lor de a înțelege viața. Datorită lor am ascultat istorii de viață și povești, am stat la șezători, am colindat pe sub ferestrele oamenilor de sărbători și am privit, de nenumărate ori, cum apa Nistrului curge la vale, purtând parcă în undele sale și câte o parte din istoria satului meu.

Când merg undeva și sunt întrebată despre satul în care m-am născut, mă opresc pentru o clipă și mă întreb: ce să vă povestesc? Istoria satului așa cum apare în documente? Istoria mea, așa cum am crescut-o și am trăit-o sau să le îmbin pe amândouă? 

  Pentru mine, istoria satului începe mult înainte de documentele pe care le-am putea deschide astăzi în arhive. Ea începe la șezători, în poveștile pe care le ascultam cu drag în copilărie. Îmi era drag să o ascult pe străbunica mea povestind despre copilăria ei, despre părinții ei – stră-străbunicii mei –, despre lumea în care crescuse și despre oamenii pe care îi cunoscuse.

Un prețios „document” al copilăriei mele a fost străbunica 

            Poate că cel mai important „document” al copilăriei mele a fost chiar străbunica mea, Efimia Bunescu, după soț Furdui, fiica lui Grigore Bunescu și a Marioarei Tălmaci. S-a născut în anul 1895 și, deși nu era o femeie cărturară, avea o înțelepciune a vieții pe care nicio carte nu i-o putea lua. Era deșteaptă, bună la suflet și o mare, mare gospodină. De la ea am învățat multe și, mai ales, am început să înțeleg că istoria unui sat nu stă numai în documente, ci și în memoria oamenilor.

    Străbunica îmi povestea despre copilăria ei, despre rudele din sat, despre oameni și despre întâmplările care se păstraseră în memoria familiei. Îmi plăcea nespus când se întâlnea cu moș Arsenie Tălmaci și își spuneau unul altuia „vărul”. Avea vie lângă moș Costache Tălmaci și îmi spunea că și el îi era văr. Iar Tălmăcioii aceștia, prin încrengăturile de neam, sunt și astăzi rude cu mine, pentru că străbunica mea a avut mulți frați și surori.

   Țin minte că o întrebam ce povești îi spuneau părinții ei despre copilăria lor. Iar ea îmi răspundea, întorcându-se cu gândul și mai mult în urmă: „Părinții mei îmi spuneau că, în copilăria lor, părinții lor, adică bunicii mei, le povesteau că lumea se va schimba. Că pe pământ vor fi păsări de fier, cu clanț și aripi de fier, că vor merge pe drum căruțe fără cai și vor scoate fum și multe alte năzdrăvănii.”

     Eu ascultam și încercam să-mi închipui acele „păsări de fier” și „căruțe fără cai”. Pentru oamenii de atunci, asemenea lucruri trebuie să fi părut de necrezut, aproape niște născociri. Și totuși, lumea chiar s-a schimbat. Păsările de fier au devenit avioane, iar căruțele fără cai au umplut drumurile. Ceea ce pentru strămoșii mei fusese o poveste despre un viitor greu de imaginat, pentru mine devenise realitatea în care crescusem. Astfel de istorii mă făceau să înțeleg, chiar fără să-mi dau seama, că fiecare generație lasă în urma ei câte ceva din felul în care a văzut lumea. Iar ceea ce ni se pare astăzi firesc poate să fi fost, pentru cei de dinaintea noastră, o adevărată minune.

    De la ea am auzit și povestea casei de la Izvor, pe care a luat-o apa. Nu uita să-mi vorbească despre frații ei, fântânari, doi frați gemeni care au făcut multe fântâni prin sat. Îmi povestea că, într-o zi, s-a dus la fântâna de la Odaie să le ducă de mâncare și i-a găsit morți. Ridicaseră colacul fântânii împreună, în doi, dar piatra s-a dovedit a fi mult mai grea decât își închipuiseră. S-au rupt baierele de la inimă și viața lor s-a sfârșit acolo, lângă fântâna pe care, o făcuseră chiar cu mâinile lor. Fântâna și azi este.

    Străbunica nu uita să-mi vorbească nici despre copiii ei, Anicuța, Marioara și Ionică, pieriți în timpul unei epidemii cumplite. Îi rostea numele și, chiar dacă anii trecuseră, simțeam că durerea unei mame nu se învechește niciodată.

     Apoi îmi povestea cum s-a măritat cu străbunicul meu, Mihail Furdui, fiul Irinei Cărăuș și al lui Gherasim Furdui. Străbunicul era pădurar și lemnar, un om voinic și foarte gospodar. Când s-a întors din Primul Război Mondial, mai întâi, împreună cu patru camarazi de război, și-au ridicat unul altuia casele, apoi s-au însurat. Așa începea, într-un fel simplu și firesc, viața lor de familie, într-o lume în care oamenii se ajutau între ei și își clădeau gospodăriile cu propriile mâini.

   Cu străbunica am cutreierat dealurile. Avea pământ la Floarea și, în timp ce ea prășea, eu ascultam poveștile locului. De la ea am auzit legenda după care acel loc și-ar fi luat numele. Îmi povestea despre Floarea, fata frumoasă care, pentru a nu ajunge în robie, a ales să-și curme viața, aruncându-se de pe o stâncă. Iar eu, copil fiind, îmi închipuiam cum arăta acea fată și priveam dealurile cu alți ochi. 

 Avea vii la Râpa Vrăjmașicii, cu nucari viguroși la hotar și cu o colibă sub un pom secular. Îmi vorbea despre soiurile de poamă, despre rostul fiecăruia și despre plantele medicinale pe care le cunoștea. Îmi vorbea despre Cărăuși, despre Furduiești, despre Bunescu și despre multe alte neamuri ale satului. Eu ascultam. Poate că atunci nu înțelegeam cât de prețioase sunt toate aceste povești. Astăzi îmi dau seama că, fără să știe, străbunica Efimia îmi încredința o parte din memoria Vărăncăului.

 Și poate că, atunci când mă plimba prin dealuri și îmi povestea despre oamenii de demult, despre pământ, despre vii, despre fântâni și despre destine frânte, ea nu-mi vorbea doar despre trecutul familiei noastre. Îmi vorbea despre un sat întreg. Iar eu, fără să-mi dau seama, începeam să-l învăț.         

Dar memoria mea și poveștile au nevoie, la rândul lor, de document. Când am început să caut în istoria scrisă a satului, am găsit un Vărăncău care coboară mult mai adânc în timp decât amintirile pe care le-am primit de la cei dinaintea mea. 

O istorie scrisă a satului

Memoria mea și poveștile au nevoie, la rândul lor, de documente. Când am început să caut în istoria scrisă a satului, am găsit un Vărăncău care coboară mult mai adânc în timp decât amintirile pe care le-am primit de la cei dinaintea mea. 

        Satul Vărăncău din raionul Soroca, este atestat documentar la 26 ianuarie 1607, cu denumirea Voroncăuți. Potrivit notei statistice din anul 2016, localitatea este situată pe malul Nistrului, la 20 km de centrul raional Soroca, la 35 km de stația de cale ferată Florești și la 150 km de Chișinău.   

  Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, construită în locul unei alte biserici, din lemn, în anul 1832, este unul dintre reperele importante ale satului. Vărăncăul este situat într-o regiune cu o rețea largă de șosele, într-un spațiu de câmpie și mici coline, cu livezi și legumării bogate. Nistrul face aici o curbă care cuprinde și protejează de vânturile răsăritene Vărăncăul. 

Localitatea dispune de gimnaziu, cămin cultural, oficiu al medicilor de familie, farmacie, grădiniță de copii, bibliotecă publică, asociație de economii și împrumut, trei magazine și un bar, precum și de teren de sport.  În sat există și un monument în memoria celor 32 de consăteni căzuți în Primul Război Mondial. 

Vărăncăul pierdut în adâncul timpului

 Savanții au efectuat în această regiune săpături arheologice repetate, iar cercetările lor au dus la o concluzie importantă privind vechimea și valoarea istorică a acestui spațiu. Istoria Vărăncăului se pierde mult în adâncul timpului, iar pământul pe care s-a așezat satul păstrează urmele unor comunități care au trăit aici cu mii de ani înainte ca numele localității să apară în documente. Cercetările arheologice au scos la lumină vestigii aparținând unor epoci istorice diferite, mărturie că aceste meleaguri au fost dintotdeauna favorabile vieții și așezărilor omenești.

Potrivit informațiilor arheologice, în această zonă au fost descoperite urmele a trei sate aparținând unor epoci istorice diferite. Primul dintre ele s-a format în jurul anilor 3500–3000 î. Hr. Pe vatra sa au fost identificate urme de locuințe arse, grămezi de lut ars cu amprente de lemn, precum și obiecte și unelte confecționate din cremene și din oase de animale, toate aparținând perioadei neolitice, mileniile IV–III î. Hr.                       

       Moșia inițială, numită Voroncăuți, este documentată încă din anul 1504, în perioada domniei lui Bogdan al III-lea, aparținând atunci lui Dumitrașco Fulger și fraților Hrincovici. Totuși, ca așezare de sine stătătoare, localitatea apare în actele oficiale abia un secol mai târziu, la data de 20 ianuarie 1607, sub domnia lui Simion Movilă. De-a lungul timpului, istoricii au propus date diferite pentru prima atestare a satului (anii 1580 sau 1588).

Satul Vărăncău în 1835 număra 83 de familii de țărani. Pe Nistru circulau vaporașe, din portul fluvial Vărăncău în 1862 au fost transportate la Odesa 17.500 de puduri de cereale. După ce moșia mănăstirească a trecut în proprietatea de stat a Imperiului Rus, țăranii de aici au început să cultive tutun.

 Recensământul general din 1897 a constatat în s. Vărăncăul Vechi din jud. Soroca 1.034 de suflete umane. În primul război mondial satul a pierdut 32 de bărbați, înscriși pe o tablă de granit la monumentul din cimitir. În Sfatul Țării băștinașii l-au avut deputat pe Dimitrie Groapă (Groapa), fiul dascălului Gheorghe Groapă, care în 1918 a votat unirea Basarabiei cu neamul.

 Deportările staliniste au ridicat din Vărăncău în reg. siberiană Kurgan 39 de „chiaburi” (adică gospodari de frunte).     

Oameni, nume și faptele lor rămase în istorie

  Din Vărăncăul nistrean a intrat în literatura mare talentata poetă și publicistă Galina Furdui. Din Vărăncău e și actorul de teatru și cinema Gheorghe Pârlea și pictorul Boris Isac, profesor de pictură la Florești, cu pânze expuse la expozițiile din Chișinău și de peste hotare. Vasile Isac, doctor în istorie, fostul director al Serviciului Național de Arhivă, Om Emerit, la fel este un fiu al satului. Ion I. Panici e un inventator talentat în domeniul medicinei. Este medic la Spitalul clinic municipal „Sfânta Treime” din Chișinău, chirurg-endoscopist, autor a peste 20 de lucrări științifice și metodico-didactice. Nume de rezonanță sunt frații Anatol, Ilie, Petru, Valentin și Mihail Cazacu, profesori, interpreți și dirijori. Alți oameni consacrați cu rădăcini din Vărăncău sunt: Ion Talmaci, redactor-șef al ziarului „Realitatea” din Soroca; Ion Leucă, fost șef al Direcției Tehnice a Agenției „Moldpres”; Aliona Zgardan, conferențiar la Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”; Ion Panici, doctor în științe fizico-matematice la UTM.

 Recitind și readucând la lumină aceste rânduri așternute cu ani în urmă, realizez din nou importanța fiecărui nume și a fiecărei date salvate din colbul arhivelor. Scriu despre satul meu din dragoste pentru locurile natale și din respect profund pentru oamenii locului - de la țăranii de frunte numiți pe nedrept „chiaburi”, până la elitele intelectuale ale comunității. Istoria satului Vărăncău continuă să se scrie prin fiecare dintre noi, iar datoria de a nu ne uita rădăcinile rămâne neschimbată în fața timpului.

Autoare: Veronica Pîrlea-Conovali 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 416 

Susține Natura.md: Devino Patron!