PARTIDUL NAȚIONAL ȚĂRĂNESC -- CENTENAR 1926–2026

O misiune națională și istorică

Există partide care apar și dispar odată cu o conjunctură politică. Și există partide a căror istorie se confundă, în momente decisive, cu însăși istoria națională. Partidul Național Țărănesc face parte din această a doua categorie.

În 2026 se împlinesc o sută de ani de la constituirea sa, la 10 octombrie 1926, prin fuziunea Partidului Național Român cu Partidul Țărănesc. Dar rădăcinile sale sunt mult mai vechi. Ele coboară până la generația de la 1848 și la lupta pentru libertatea și drepturile românilor din Transilvania, continuând prin mișcarea națională ardeleană, afirmarea politică a țărănimii și idealul unității naționale.

 

De la Blaj la Marea Unire

Unul dintre izvoarele acestei tradiții politice se află pe Câmpia Libertății de la Blaj, unde Marea Adunare Națională din 1848 a transformat revendicările românilor ardeleni într-un program de libertate, drepturi naționale și afirmare a identității românești. În miezul acestei generații s-au afirmat personalități precum Simion Bărnuțiu, Avram Iancu, Andrei Șaguna și George Barițiu.

Organizarea politică propriu-zisă a românilor ardeleni s-a consolidat în 1869, iar în mai 1881, la Sibiu, formațiunile naționale din Transilvania și Banat s-au unificat în Partidul Național Român.

Au urmat decenii de luptă politică pentru drepturile naționale, încununate de Memorandumul din 1892 și, în cele din urmă, de rolul decisiv pe care fruntașii PNR l-au avut în realizarea Marii Uniri din 1918. În această galerie se înscriu nume precum Ioan Rațiu, Gheorghe Pop de Băsești, Vasile Lucaciu, Ștefan Cicio-Pop și, mai târziu, Iuliu Maniu.

În Vechiul Regat se dezvolta, în paralel, o altă mare tradiție politică: mișcarea țărănistă. Constantin Dobrescu-Argeș a pus bazele organizării politice a țărănimii încă din 1895, iar Ion Mihalache a reînființat Partidul Țărănesc la sfârșitul anului 1918. După război, formațiunea a devenit una dintre principalele forțe politice ale României.

 

Basarabia, parte a drumului spre 1926

Pentru românii de pe ambele maluri ale Prutului, există un reper care merită subliniat în mod deosebit.

După Marea Unire, Iuliu Maniu a urmărit extinderea Partidului Național Român în toate teritoriile României întregite, iar legăturile sale cu fruntașii basarabeni au devenit tot mai strânse. În 1923, aripa condusă de Ion Pelivan, desprinsă din Partidul Țărănesc Basarabean, a decis la Chișinău fuziunea cu PNR. La 20 septembrie 1923, delegațiile județene ale fracțiunii țărăniste Pelivan au hotărât unirea cu partidul lui Maniu, iar Ion Pelivan a devenit președintele organizației basarabene a PNR.

Acest moment este mai mult decât un episod de istorie de partid. El arată că Basarabia participa activ la procesul de construire a unei formațiuni politice naționale în România întregită. Integrarea fracțiunii lui Pelivan în PNR, cu trei ani înaintea fuziunii dintre naționali și țărăniști, poate fi privită ca unul dintre preludiile politice ale construcției național-țărăniste din 1926.

În același timp, o parte importantă a mișcării țărăniste basarabene se apropiase de Partidul Țărănesc al lui Ion Mihalache. Prin urmare, cele două mari direcții politice care aveau să se întâlnească în 1926 își construiseră deja punți în Basarabia.

 

10 octombrie 1926 – nașterea PNȚ

La 10 octombrie 1926, la București, congresele Partidului Național Român și Partidului Țărănesc au ratificat fuziunea. Se năștea Partidul Național Țărănesc, iar Iuliu Maniu devenea președintele noii formațiuni, Ion Mihalache ocupând poziția de vicepreședinte.

Nu era doar nașterea unui partid. Era întâlnirea dintre două mari tradiții: tradiția națională a Transilvaniei și tradiția țărănistă a Vechiului Regat și Basarabiei.

PNȚ își propunea să construiască o Românie democratică, întemeiată pe respectarea libertăților cetățenești, pe descentralizare, pe apărarea țărănimii, pe dreptate socială și pe o concepție morală asupra vieții publice.

După numai doi ani, la alegerile din 1928, PNȚ a obținut o victorie electorală categorică și a preluat guvernarea. Au urmat guvernările național-țărăniste din 1928–1931 și 1932–1933, într-o perioadă extrem de dificilă, marcată și de efectele Marii Crize economice.

 

Un partid care a refuzat dictatura

Istoria PNȚ este însă cu atât mai importantă cu cât partidul nu a renunțat la principiile sale atunci când democrația românească a intrat în cea mai grea perioadă.

PNȚ s-a opus dictaturii regale a lui Carol al II-lea, regimului autoritar al lui Ion Antonescu și, după 1944, instaurării regimului comunist impus cu sprijin sovietic.

În 1944, PNȚ a participat la Blocul Național Democrat, contribuind la schimbarea orientării României și la desprinderea de alianța cu Germania nazistă. În anii următori, partidul a devenit una dintre principalele forțe politice ale rezistenței democratice în fața comunizării țării.

La alegerile din 1946, PNȚ a revendicat victoria, însă rezultatul oficial a fost atribuit Blocului Partidelor Democratice, într-un scrutin considerat de cercetarea istorică drept profund viciat și falsificat.

 

Marionetele staliniste scot PNȚ în afara legii și îi întemnițează pe țărăniști

În 1947, partidul a fost scos în afara legii. A urmat una dintre cele mai tragice pagini din istoria sa: liderii și membrii PNȚ au fost arestați, condamnați și închiși. Iuliu Maniu a ajuns la închisoarea de la Sighet, unde, alături de alți mari făuritori ai României Mari, a împărțit aceeași soartă cu fruntași basarabeni ai Unirii: Ion Pelivan, Pantelimon Halippa și Ioan Rășcanu. Daniel Ciugureanu, unul dintre principalii făuritori ai Unirii Basarabiei cu România, a fost arestat în aceeași noapte și a murit în timpul transportului spre Sighet, potrivit mărturiei istoricului C. C. Giurescu; evidențele Securității consemnează însă moartea sa la Sighet.

La Sighet, istoria României Mari s-a întâlnit din nou, de această dată în suferință: ardeleni, regățeni, bucovineni și basarabeni, oameni care contribuiseră la făurirea Unirii, au fost aruncați în aceeași temniță de regimul comunist instaurat în țară de Rusia sovietică. Ion Pelivan a murit la Sighet în 1954, iar Pantelimon Halippa, arestat în 1950 și întemnițat fără judecată, a fost predat ulterior autorităților sovietice.

Iuliu Maniu a murit în detenție, iar mii de țărăniști au trecut prin închisorile comuniste.

PNȚ a devenit un partid-martir, dar nu a murit.

 

Decembrie 1989 – revenirea la lumină

După prăbușirea regimului comunist, PNȚ și-a reluat activitatea politică. Sub conducerea lui Corneliu Coposu, alături de Ion Diaconescu, Ion Rațiu, Nicolae Ionescu-Galbeni, Ioan Alexandru, Matei Boilă și alți reprezentanți ai generației care cunoscuse închisorile comuniste, partidul a revenit în viața publică.

În decembrie 1989 și începutul lui 1990, prin asumarea identității creștin-democrate, partidul a devenit Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD).

Pentru generația lui Corneliu Coposu, revenirea partidului nu însemna revanșă, ci reconstrucția României pe temelia democrației, libertății, reîntregirii naționale, proprietății, moralei creștine și statului de drept.

Dar pentru Basarabia, renașterea PNȚCD a avut și o semnificație aparte.

 

PNȚCD și cauza Reîntregirii

După 1990, PNȚCD și liderii săi au susținut deschis apropierea dintre România și Republica Moldova și cauza Reîntregirii naționale.

Corneliu Coposu considera problema Basarabiei una dintre marile chestiuni ale viitorului României. În 1995 afirma fără echivoc că Basarabia și Bucovina sunt teritorii românești și că acestea trebuie să redevină românești. În paginile ziarului Dreptatea, vocea politică a PNȚCD, problema teritoriilor românești înstrăinate și necesitatea sprijinirii românilor basarabeni au fost tratate ca probleme majore ale politicii românești de după 1989.

Prin pozițiile sale publice, prin relațiile cu oamenii politici și cu forțele democratice de la Chișinău și prin susținerea legăturilor dintre cele două maluri ale Prutului, PNȚCD a contribuit la menținerea în spațiul public românesc a ideii că despărțirea Basarabiei de România nu poate fi tratată ca o simplă problemă de politică externă, ci și ca o problemă de istorie, identitate și datorie națională.

Această atitudine a dat o dimensiune basarabeană importantă renașterii partidului după 1989 și a intensificat apropierea dintre românii de pe cele două maluri ale Prutului.

În 1996, PNȚCD a devenit principala forță politică a Convenției Democrate din România, iar victoria CDR a produs prima alternanță democratică majoră de după 1989. Guvernarea 1996–2000 a accelerat orientarea României spre structurile euro-atlantice și a contribuit la pregătirea aderării la NATO și Uniunea Europeană.

 

De ce contează Centenarul PNȚ?

Un secol de istorie politică nu poate fi redus la o succesiune de congrese, alegeri și guverne. În cazul PNȚ, centenarul este, înainte de toate, memoria unei misiuni.

De la Blaj la Alba Iulia, de la Memorandum la Marea Unire, de la Maniu și Mihalache la Coposu și generația rezistenței anticomuniste, aceeași idee revine mereu: România trebuie să fie un stat liber, unitar, democratic, demn și întemeiat pe valorile sale naționale și creștine.

Iar pentru românii din Basarabia, această istorie are o rezonanță aparte. În 1923, oamenii politici din jurul lui Ion Pelivan au făcut pasul către PNR al lui Iuliu Maniu. După 1989, PNȚCD a făcut din nou din apropierea dintre cele două maluri ale Prutului o parte a responsabilității sale politice.

Astfel, între 1923, 1926 și 1990 se poate vedea un fir istoric care merită recuperat: unirea politică a energiilor românești, apărarea unității naționale și solidaritatea dintre românii despărțiți de Prut.

PNȚ a cunoscut victoria și înfrângerea, guvernarea și opoziția, libertatea și închisoarea. A fost interzis, persecutat și aproape distrus, dar a supraviețuit prin oamenii care au refuzat să renunțe la principii.

De aceea, Centenarul PNȚ nu trebuie să fie doar o comemorare. El poate deveni un moment de reflecție asupra sensului politicii și asupra responsabilității față de România și față de românii de pretutindeni.

Într-o perioadă în care societatea românească este confruntată cu neîncredere, polarizare, crize morale și politice, redescoperirea unei tradiții politice care a pus în centrul ei integrarea în spațiul euroatlantic, națiunea reîntregită, democrația, patriotismul, credința și dreptatea socială poate avea o semnificație mai largă.

Proclamarea anului 2026 drept Anul PNȚ ar putea fi, în acest sens, nu doar un act de recuperare a memoriei istorice, ci și un prilej de limpezire a vieții publice, de reconciliere națională și de regăsire a unor repere morale și naționale.

Centenarul nu este doar despre trecut.

Este și întrebarea pe care trecutul o adresează prezentului: ce fel de politică fără morală și ce fel de Românie vrem să lăsăm generațiilor care vin?

Autor: Liviu PETRINA
Ex-secretar general al PNȚCD sub Corneliu Coposu
Ex-membru al Parlamentului
Prim-vicepreședinte PNȚMM 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 416

 

Susține Natura.md: Devino Patron!