„A trebui”, deci „ a fi”

...  trebuie...

„De ce eu să mă duc după buruian la gâște? Să se ducă fratele sau sora? Eu am adus apă, lemne pentru foc. Numai eu și eu! Doar că sunt mai mare, de aceea trebuie să le fac pe toate?” E refrenul- replică la rugămintea mamei de a o ajuta în gospodărie. 

„În ei nu am nădejde. Sunt mici încă. Le va veni timpul și lor să muncească. Tu ești mai mare și trebuie să mă ajuți”, vorbe cu care mama mă mângâia și-mi înmuia indignarea. 

Cu imaginea acelor vremi când vom împărți sarcinile în gospodărie, în trei, îmi luam secera și sacul și porneam după buruian pentru gălăgioasele găște și rațe, și pentru a astâmpăra covițăitul porcului care asurzea toată mahala. 

Când pleca la muncă la colhoz, pe lângă a face ordine în casă, a spăla vasele și a da mâncare orătănilor din coteț, mama îmi amintea „Să ai grijă de cei mai mici ca de ochii din cap!”, asta însemnând să-i hrănesc la timp, să-i culc, să-i  păzesc să nu se zgârie, să nu se urce în pom și- Doamne ferește!- să cadă și să-și luxeze vreun picior sau mână! 

...  trebuie...

La școală, trebuia să citim cărțile care ni se cereau și nu pe cele pe care le doream. Nu e vorba că ne-ar fi interzis cineva să le citim și pe acestea din urmă, dar, fiind la sat,  nu prea aveam timp și pentru ele. „Trebuie, dragi elevi, ne spunea doamna profesoară,  ca să susțineți cu bine examenele și apoi să mergeți și voi în lume, căutându-vă rostul!”

Nu e rău că l-am citit pe Creangă, pe Eminescu, pe Alecsandri, pe Hașdeu, dar trebuia și literatură proletcultistă, dat fiind timpurile. Atunci am învățat nu numai a scrie și a citi, ci și a gândi, a-mi expune părerea într-o românească corectă, încât să nu ne numească orășenii „țărani”, un cuvânt insultător pe atunci. Când aveam de învățat poezii pe de rost, abia așteptam să vină ziua ca s-o recit în fața clasei. Cu o seara înainte, în camera unde era garderobul  cu o oglindă mare, departe de ochii celor din familie, recitam poezia, privindu-mă dintr-o parte. E o deprindere care mi-a rămas și azi. Atunci când am de prezentat ceva, repet discursul în fața oglinzii. Ulterior aveam să aflu că face parte din algoritmul prezentărilor în fața ascultătorului.

...  trebuie...

Când venea tatăl de la ședințele cu părinții, îi ascultam, supusă, discursul: „De ce ai nota patru la geografie? De ce nu ai numai note de cinci la matematică? De ce copila lui X poate să învețe bine? De lucru nu ai atât de mult! Ai câteva păsări cărora trebuie să le dai mâncare și să ai grijă de frații mai mici, în rest, fă-ți temele, pregătește-te de lecții!” și încheia cu îndemnul: „Draga tatei, învață și să fugi de sapă că taaare-i greu să muncești pământul! Numai cartea o să te  scape de ea!” Eu am început școala cu sistemul de notare de le 1 la 5 și am finalizat-o cu cel de la 1 la 10. 

Perspectiva din final mă ambiționa și mai tare, luăm cartea de geografie și de istorie și citeam înainte temele că, dacă doamna profesoară pune o întrebare când ne predă, eu să răspund. Nu-mi pare rău, desigur, doar regret că nu prea am avut timp de năzbâtii precum fratele și sora. Azi, când ne adunăm la mama, doar pe ea - Slavă Domnului!- o mai avem și, când intrăm pe firul amintirilor din copilărie, la rugămintea nepoților, mai mult ei povestesc decât mine! Rămânem  fără cuvinte câte le treceau prin cap, iar mama evaluează fiecare escapadă a lor cu „Voi erați copii nebuni! Cum nu vă temeați c-o puteți sfârși rău”  și încheie cu „Dumnezeu tare v-a iubit și-I mulțumesc că v-a ocrotit!”

... trebuie...

Studentă fiind, locuiam la cămin. Vesel și interesant! Trebuia să facem, pe rând, ordine în cameră, și mâncare. Lucru necesar pentru păstrarea sfintei rânduieli, existentă de la Facere! În timpul sesiunii, dacă-i venea uneia dintre colege gustul de plăcinte ori de colțunași, puneam cărțile pe pat ori sub pat, că doar n-o plânge, și ne apucăm de lucru. Când erau gata- cum, Doamne, să mâncăm singure!? Mai ales că mirosul lor intrase fără viză în toate odăile! Numaidecât le invitam și pe vecinele noastre și aici, la masa cu plăcinte, dăm frâu liber amintirilor din copilărie. Râdeam în gura mare. Încheiem întâlnirea cu câteva dansuri sub muzica unui magnetofon care, dacă se încăpățina și nu cânta, prietena mea punea mâna pe șurubelniță, scotea cutia de la spate, îl bocănea de câteva ori, mai aranja niște fire și zaiafetul continua! Ei, nu chiar de cel cum scrie la carte, dar pentru noi era mare chef. Într-un sfârșit, o voce a unei dintre noi ne amintea: „Fetelor, peste două zile avem examene! Trebuie să ne despărțim” Atunci strângeam masa, făceam ordine și apoi ne retrăgeam în spațiile noastre, continuând pregătirea pentru examen. De notă depindea dacă aveam ori ba, bursă pentru jumătate de an și trebuia să depunem toate puterile fizice și intelectuale ca s-o merităm. A nu avea bursă era echivalent cu „e o studentă slabă la învățătură”, și, nu mint, mă retrăgeam în sala de pregătire din cămin și învățam până mă dobora somnul.  

…trebuie…

În fața elevilor, un profesor trebuie să arate bine și aspectual, și comportamental, căci, volens-nolens, devine un reper moral pentru cei pe care trebuie să-i dea pregătiți vieții. În primii ani de muncă, repetăm lecția acasă, înainte s-o aduc în fața elevilor. 

Gândul meu era să predau așa cum mi-au predat profesorii mei.

Am făcut multe gafe. Ca și orice om, am și eu hibele mele. Eram ironică, încăpățânată, nu aveam răbdare să ascult până la capăt. Nu e vorba că am dat uitării aceste cusururi. Mă servesc din ele cu îngăduință, doar atunci când intoleranța celuilalt calcă hotarul bunului simț. Lupt continuu cu lipsa de răbdare în fața interlocutorului, mai ales când acesta ca să-mi explice ceva o ia pe centură și nu pe scurtătură. 

Cert e că metehnele date îmi aduceau liniște, la propriu, la lecție, și activitatea derula sub bagheta tihnei, dar nu și pe cea sufletească. De la serviciu până acasă mă mustram destul de crud și-mi îmi repetam că un profesor trebuie să fie iubitor și să dojenească cu blândețe. A doua zi, când ieșeam din casă, îmi spuneam în gând „Azi am să fiu mai bună decât ieri” și taman în acea zi se făcea că ironiile la adresa  celor din fața mea curgeau cu nemiluita. Orice încercare, în acest sens, rămânea în fază de proiect. Totuși, îmi doream să fac o schimbare de atitudine și simțeam că va veni și ziua aceea! Cât de bine că Dumnezeu rânduiește în fișa-post a fiecăruia dintre noi o zi pentru a pune început faptelor mari, pentru noi, pământenii, însă firești pentru Dumnezeu!

Verificând tema pentru acasă, care prevedea doar să copieze un text și să scrie din dicționar, sensul cuvintelor neînțelese, o întreb pe Irina și ea-mi spune că nu a făcut-o. Atunci îmi vărs huștea față de toată clasa, la final, spun un „Iartă-mă că am ridicat vocea la tine” și continui lecția. La pauză, Irina plânge. Mă apropii de ea, continuând cu „îmi pare rău... iartă-mă...”.  Între timpt, colega de bancă a ei, îmi face semn să ies în coridor și-mi spune că Irina plânge, deoarece părinții sunt în proces de divorț și tatăl, aducând-o la liceu, a întrebat-o: „Cu cine vrei să rămâi, cu mine sau cu mama ta?” Ni se face pielea de găină numai când auzim, darmite și s-o trăim. 

O altă situație, de asemenea, cu efect curativ, sufletește, a fost și cazul destăinuirii sincere a unui elev. Fiind la evaluarea testelor la examenul din treapta gimnazială, în unul din seturile de evaluări, îmi nimerește testul elevului sus-pomenit, care la itemul cu referire la descrierea unui car, își povestește viața lui, că este cel mai mare dintre cei cinci frați, că mama e bolnavă, iar tatăl e plecat la lucru peste hotare și că el are grijă de gospodărie. Mărturisește că-i place să citească, dar n-are timp pentru atare lux. Încheie textul cu rugămintea de a fi notat cu cinci, dacă se poate! Recunoaștem că e un aspect de viață care ne face să dăm într-o parte baremul de evaluare, iar factorul uman se așază ca un nod în gât, eliberat printr-un oftat adânc. 

Am avut parte de situații de viață, menite să-mi desfunde canalele interioare. Lupta de golire a sinelui de orgoliu e una permanentă! Nu renunț, căci simt că-mi toarnă, ce-i drept, cu picul, și ascultarea aproapelui, și cutezanța de a ajuta acum și aici, și sensibilitate, și blândețe, și smerenie ...

Au fost și momente când mă gândeam că poate deja nu mai sunt bună de profesoară. Atunci taman se întâmpla să se apropie un elev și să-mi mulțumească că azi, la lecție, în sfârșit, a înțeles cum să realizeze sarcina dată. Îmi spuneam că pentru acest elev, trebuie să rămân la catedră. Nu încetez să mă minunez de pedagogia lui Dumnezeu, Care știe să intervină  și atunci când suntem gata să renunțăm, dar și când ne pare că am atins Everestul! 

Dumnezeu nu ne vrea proști și ne ajută să învățăm lecția îmblânzirii, mai întâi, a sinelui, care, odată însușită, ne face responsabili de sinele îmblânzit. Nu mereu îmi reușește, sunt și furtuni, și căderi, și lacrimi, și nemulțumiri! Știu însă că EL îmi numără ridicările și nu căderile, fapt destul de motivațional! 

… trebuie…

Eu, care „nu credeam să învăț a muri vreodată”, trebuie m-a învățat să-mi asum meseria cu tot pachetul ei, a întărit în mine voința să continui a semăna învățătură, chiar și atunci când văd chipurile unor discipoli, obosite și lehămetite. „Tu spune-le, căci nici nu știi ce se prinde de mintișoara lor”, mă povățuiește părintele duhovnic. Până și enunțul  „Eu n-am înțeles nimic” prin care-i mulți elevi se dau după pomi din fața temei pentru acasă, mă face s-o iau de la capăt, explicându-le cu nădejdea că, poate, în acel moment, mai aduc pe câțiva dintre ei la lumină. 

A fi, pentru mine, sunt  vocile interioare ale lui fac ce pot mai bine, îmi construiesc scenariul lecției, având în fața ochilor elevii, predau cu sinceritate, Îl așez pe Dumnezeu între mine și elevi, și atunci mă tem să-i judec, scriu când simt că am ceva de spus, citesc și ce trebuie, dar și ce-mi place, nu pot spune încă: „Nu!”. Sunt voci mereu treze! Dacă le ignor, nu mă ignoră ele și taaare mă mai dor consecințele!   

Autor: Ludmila Motricală 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 406

Susține Natura.md: Devino Patron!