PÂINEA DE ACASĂ

PÂINEA DE ACASĂ

În copilărie am avut  norocul să prind câteva dintre ritualurile sacre ale satului românesc din Basarabia, ritualuri răvășitoare și dragi care luminează din depărtarea anilor chipul de înger al mamei, purtând în ele licărul icoanelor vechi și rare din timpurile apuse pentru totdeauna. Sufletu-mi și memoria le mai reînvie din când în când, le dau viață și le îmbracă în cuvinte răscolitoare pentru a dăinui peste secolul roboților ruginiți și a sărbătorilor fără de taine și magie.

Deși ispita e mare de a aduce cât mai multe fărâme de aur dintr-o lume aproape dispărută, mă voi referi doar la imaginea-simbol – coacerea pâinii acasă, la țară, în vatra casei părintești – de către generațiile trecute prin război, foametea cumplită organizată de cotropitori, colectivizarea forțată și deportările barbare. Chiar dacă soarta m-a ferit, fiind născut la câțiva pași de la acele nenorociri înfiorătoare, rudele noastre și sătenii încă aveau traume puternice și evocau adeseori episoade îngrozitoare despre oamenii morți sau umflați de foame. Pentru ei pâinea însemna viață, familie salvată de la chinuri, garanția că neamurile și comunitatea nu mor pe drumuri, ci își prelungesc traiul împreună. La fel, ei toți aveau un cult puternic al pâinii, care se transmitea cu multă evlavie de la părinți la copii, iar ritualul de pregătire și coacere derula ca o rugăciune dominată de rândurile  sfinte – „Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi”...  

Mama, ca toată Abaclia, vorbea de pâine ca de darul milostiv al lui Dumnezeu. Fața ei blândă și surâzătoare radia când se apuca să binecuvânteze întreaga rânduială. Ca să iasă pâinea rumenă și plăcintele să se topească în gură, se cerea – știam pe de rost – nici unul din casă să nu fie supărat pe cineva sau să poartă ciudă cuiva. „Canonul” ne făcea să uităm, de ziua pâinii (sâmbătă), eventualele ciorovăieli dintre frați și copiii din mahala, adunate pe parcursul săptămânii. Vorba liniștită și blândă a mamei nu conținea porunci sau indicații, iar ascultarea firească și buna dispoziție învăluiau întreaga familie și casă.

Având statutul de „frate  mai mare”, îmi reveneau câteva misiuni importante: să cobor făina din pod, să am grijă să întrețin focul și să adulmec cu nasul și să ciulesc urechile lângă gurarul de la cuptor. Uneori, mama îmi încredința un colț de covată și, alături de ea, frământam aluatul, care îmi luneca de sub pumni ca țiparii din Cogâlnic. Când plămada lua forma și tăria cuvenită, venea timpul dospitului. Covata se acoperea cu un prosop gros și lăsam aluatul să crească, la călduț. E o poveste aparte, să vezi și să nu crezi, cum de la o oră la alta, covata nici pe jumătate, se umple de la sine și vrea să alunece peste margini. Mama, în acele clipe de uimire pentru copii, dădea puțin prosopul alb la o parte, atingea aluatul și îmi făcea semn cu mâna – „e gata, adă tăvălile”. Urma un ritual încântător, când neobositele mâni ale mamei făceau minuni, tăind rapid și cu exactitate aluatul, boț după boț, până completa cele 12 tăvi. Între timp, cât se făceau plăcintele, mie îmi revenea sarcina să potolesc și să trag jăratecul din cuptor, în vatră. Operația îmi plăcea și o făceam cu drag și acuratețe (nu-mi amintesc să mă fi fript de la cociorvă sau de la fărașul de metal cu coadă lungă). Învățasem să determin cu mâna, de la gura cuptorului, temperatura dinăuntru. Eram verificat și mi se spunea pe loc, cu blândețe, în ce măsură sunt corect.

Veneau momentele decisive – ca la comandă, pâinile și  plăcintele intrau în cuptor, iar un gurar, acoperit pe la margini cu un șervet umed, le închidea ermetic pe 40-45 de minute. Ah, mai să uit un detaliu foarte important: plăcintele și învârtitele le botezam cum doream noi, cu nume diferite legate de umplutura din ele – brânză, bostan, cartofi, varză, nuci, mere, gutui etc. Plăcintele le băgam de-a lungul cuptorului, pe centru, pe „chirostrii” de metal, un fel de sanie lungă de aproape doi metri și o înălțime de 10-12 cm. Iar pe talpa de la intrare așezam covrigeii, „hulubașii”, „crăciuneii”, colăceii și turtele.

Ceva mai sus nu v-am dezvăluit ce însemna să adulmeci cu nasul și să ciulești urechile lângă gurarul de la cuptor. Nimic altceva decât să poți auzi de-afară ce vorbesc înăuntru pâinile cu plăcintele și „hulubașii” cu colăceii, și să dai semnalul la timpul potrivit de a le scoate, pentru a nu arde sau nu lăsa crude bunătățile din cuptor. Fiecare deliciu avea timpul său de coacere și se cerea să ai auz, dar mai ales, nas ascuțit, să prinzi aromele ce se strecurau din cuptorul închis. În clipa când semnalam că un produs s-a copt și e gata, venea mama, trăgeam rapid gurarul și ea lua decizia. De regulă, scoteam mai întâi tot neamul de colăcei și turte, apoi cam peste 15-20 de minute venea rândul plăcintelor și, la urmă, se iveau pâinile rumene, care ne zâmbeau la ieșire din cuptor. Casa și ograda se umpleau de arome de plăcinte, turte, fructe și pâine proaspătă.

Ce să vă mai spun? Cum decurgea degustarea? Doamne, ce copilărie feerică am avut, ce înger ne-a ținut sub aripa lui caldă și primitoare, ce ritualuri fascinante mi-a fost dat să le trăiesc! La Chișinău am venit singur și sărăcit de acea lume mirifică a satului românesc din Basarabia. De student observasem că, oricât de multă pâine se găsea în magazinele sovietice,  moldovenii erau foarte flămânzi. De libertate, de adevăr, de drepturi naționale, de Țară. Păreau copii ai nimănui, fără părinți și buletin de identitate. Oricui nu-i era lene, își bătea joc de ei, încât le schimbase și numele, și denumirea limbii și le întinsese un gard de sârmă ghimpată pe Prut să nu-și vadă Patria lor adevărată. O secetă și o foamete fioroasă ca cea din anii 1946-1947 le devora sufletul, mintea și întreaga ființă națională. Ei aveau mare nevoie de pâine ca să se salveze. De pâine spirituală, care s-o pregătească și s-o coacă fiii acestui popor, care a ajuns batjocorit, umilit și nedreptățit.

Spre uimirea cerberilor roșii, brazda noastră  nu se uscase în adâncime: de sub șenilele tancurilor năvălitoare se ivea grâul de care ducea mare lipsă milioane de români basarabeni. Plămădită sub amenințări și teroare ideologică, pâinea spirituală frământată din cărțile lui  Eminescu și Creangă, din frumusețile limbii române, salva de la asimilare și dispariție Basarabia ocupată. Cuptoarele ascunse și nevăzute de zbiri, se aflau în grija unui grup restrâns de intelectuali neînregimentați, în unele uniuni de creații și în câteva redacții. Aerul libertății a reînviat o parte din lanurile pârjolite de seceta sovietică, dar pâinea spirituală încă nu ajunge în toate casele și nu face parte din meniul tuturor moldovenilor.

De 30 de ani, neîntrerupt, ca în cuptorul părintesc de la Abaclia, cu aceeași privire de înger a mamei, binecuvântăm fiecare pâine spirituală frământată și coaptă de mari sufletiști în redacție.

De 30 de ani suntem împreună și ne  sprijinim unii pe alții în drumul nostru chinuitor spre casă.

De 30 de ani vă batem ușurel la  geam cu revista NATURA și vă spunem că nu sunteți singuri, că venim să vă aducem pâinea spirituală, PÂINEA DE ACASĂ ce ne ține pe verticală, ca neam. Să fim împreună cu NATURA și în anul 2021.

La Anul și la Mulți Ani!

 

Alecu RENIȚĂ
Articol publicat în Revista NATURA în numărul 346