În brațele satului care țese veșnicia

Brănești - leagănul copilăriei sublime

La o margine de lume, în inima unui colț de rai, unde timpul uită să se oprească puțin, stă așezat un sat ca o rugăciune uitată între paginile unei cărți vechi. Chiar în coasta Orheiului Vechi, acolo unde piatra vorbește în șoaptele veacurilor și cerul stă lipit de dealuri ca o icoană rupestră, ascuns între dealuri domoale asemeni umerilor de mamă, acest sat moldovenesc din inima Codrilor Orheiului, crescut din rădăcina pământului și adăpat cu sudoarea bătrânilor, nu cunoaște îmbătrânire. Pădurile, care îmbrățișează sublim satul, ascund multe povești ce merită să fie cunoscute. M-au încântat, încă micuță fiind, cărările șerpuitoare, care duceau spre poienile pline cu lăcrămioare, brebenei, viorele sau cu ciuperci. Mi-au trezit curiozitatea, îndeosebi, tranșeele de la marginea pădurii, rămase astăzi doar niște rămășițe, săpate cândva (în timpul celui de-al doilea război mondial) de către săteni, pentru a-și apăra locul natal, pentru a-și proteja țara.

În satul Brănești, unde m-am născut și am copilărit, clipa se măsoară în clinchetul zurgălăilor împodobind ziua de Crăciun, în cântecul cocoșului din diminețile superbe și în foșnetul porumbului copt. Aici, cerul pare mai aproape de glie, ulițele poartă numele vânturilor și casele miros a pâine coaptă și a răbdare. Un sat simplu, în care încape o lume întreagă – cu dureri și bucurii, cu nașteri și înmormântări, cu clopote care nu încetează niciodată să sune, chiar și în tăcere.

Și poate că acel sătuc al copilăriei mele nici nu există pe hartă, dar el trăiește în amintirea celor care l-au purtat în sânge și în amintirea mea, în special. Satul Brănești este visul din care nu mă pot trezi niciodată cu totul. În fiecare gard de nuiele, în fiecare creangă de măr, încovoiată de ani și rod, pulsează o inimă obosită de așteptare. Doar acolo, aerul miroase a pâine caldă și a praf de vie, a fân cosit și a iarbă sfințită. Acolo, casele nu sunt doar ziduri, ci suflete din lut, respirând prin obloane de piatră și acoperișuri din stuf, ca niște pălării uitate de vreme, spunându-și poveștile în șoapta adierilor. Și acest sat poartă cu demnitate, de-a lungul veacurilor, numele Brănești, denumirea sa amintind de boierul Braniște. Un sat ca o visare între două lumi – lumea rugăciunii și cea a lutului.

Autenticul satului de poveste

În inima acestui loc edenic, soarele nu răsare, nu urcă pur și simplu pe cer, ci se naște dintr-o coadă de fum ce iese alene din soba celor treziți prea devreme. Acolo, lumina curge pe ulicioare ca un râu de miere, iar glasurile cocoșilor sunt trâmbițele unor îngeri rătăciți. Acolo, toamna își deschide cu drag lada de zestre – struguri grei ca niște lacrimi dulci care atârnă pe vița îmbrățișând prispele. Acolo brumărel vine îmbrăcat în ie de aur, cu părul mirosind a gutui, cu traista plină de nuci și mere, lăsând pe fiecare prag o poveste coaptă în inimile tuturor. Iarna, satul adoarme sub o plapumă albă și doar fumul din coșuri poate spune că inima lumii încă mai bate. 

Acolo, fiecare frunză de nuc, uitată de vreme, poartă un secret, iar biserica, veche și ea, este străjerul timpului, cu turla înfiptă ca o suliță în cer ori ca o lumânare aprinsă în amintirea celor ce-au fost și nu mai sunt. Înaltă și smerită, ea adună sub bolta ei toate suspinele rostite în tăcere de-a lungul generațiilor. Crescută direct din osul dealului, iubita mea biserică, în care m-am închinat duminici la rând, fiind copilă, cu pereții înscriind mersul vremii, are un clopot deosebit, care bate rar, anunțând nu doar trecerea în eternitate a cuiva sau chemarea la slujba de dimineață, ci binecuvântând timpul.  

Acolo, în inimă de paradis, fiecare fântână șoptește rugi nescrise, fiind potir care nu oferă doar apă, ci și amintiri – fiecare găleată scoasă e un cântec uitat, o nuntă de demult, o joacă sub stejari, o horă a copiilor însetați, după multă alergare. În nopți, satul Brănești dispare sub pătura de stele, dar nu adoarme. El admiră, împreună cu întreg alaiul ceresc, susurul pârăiașului care desparte această lume în două: răsărit și asfințit. Noaptea, satul își spune sieși povești despre cum Dumnezeu, într-o zi de odihnă, a plămădit din lut și suflet o lume aparte – un sălaș al celor buni, cu nume de veșnicie. 

Satul Brănești – oglinda celor două suflete care m-au născut

Satul, pentru mine, este tata – un stejar cu palmele crăpate de vânt și de ani, care ține cerul pe umeri, purtând zilele ca pe o coasă și tăind cu ea răsărituri și griji, până când soarele nu mai răsare doar pe cer, ci și în cutele frunții lui. Tata, cel care vorbea rar, cuvintele lui picurând din gură ca laptele dintr-o cană ciobită – puțin, dar cu mult rost. Mâinile lui, arse de anotimpuri, știuseră să dezgroape pâinea din pământ și să răzbească atunci când greul nu avea nume. 

Misterul satului meu rămâne a fi mama – o fântână tăcută, care adună în priviri seninul dimineților și-l toarnă în ulciorul de lut al vieții copiilor ei. Mama era o candelă aprinsă, care țesea, din mătasea umbrelor, lumină pentru casă, pentru noi, pentru visele care nu îndrăzniseră să plece din sat. Ea culegea zbuciumul din privirea noastră și-l ducea în adâncul inimii ca într-un cufăr mult încăpător.

Astfel, satul Brănești este, pentru mine, oglinda celor două suflete, care miroseau a busuioc și a trudă, care nu îmbătrânesc, care se prefac în coline, în răcoarea dimineții, în cântecul unui cuc ce nu greșește ceasul. Satul meu este casa care mirosea a crini și a povești nespuse, casa unde copilăria mea își țesea aripile, fără grabă. Chiar și când nu vor mai fi toate acestea, satul o să le păstreze, totuși, în lucrurile simple: în scârțâitul porții, în umbra nucului, în gustul roșiilor coapte. Și eu, trecător între lumi, o să-i port cu mine, ca pe un talisman prețios, pe părinții mei din sat – începutul care nu se sfârșește niciodată.

Nemărginita iubire pentru neamul care-mi este rădăcina

Satul meu sunt bătrânii – acești copaci cu fețele și cu ochii adânciți în scoarță și cu pașii grei ca toamnele. Ei nu vorbesc, ci murmură coduri vechi, transmise în limba pământului. Fiecare rid de pe fruntea lor este o hartă a unui timp care nu mai există, dar care încă dăinuie în pereții caselor înveșnicite de dor. Vorbele lor curg încet, ca mierea, și miros a izmă, a cimbru, a tămâie. Cum să uiți de bunica, cea care frământa pâinea cu gesturi de baladă, de parcă aluatul era o rugăciune crescând sub palmele ei? Din mâinile-i obosite răsărea liniștea, iar făina – zăpada unei copilării uitate – se ridica în aer ca un duh blând de heruvim. Vorbele ei nu se spuneau, ci se țeseau: fiecare cuvânt era o frunză veche dintr-un copac, care nu cade niciodată... 

Sau cum să nu-l porți în amintire pe bunicul, cu spatele lui curbat de atâtea ceruri duse în spate, care semăna tăcere pe ogor? Coasa lui șuiera ca o vioară, iar iarba se așternea ca o salbă verde de clipe, pe tâmpla pământului. El nu vorbea mult, dar când o făcea, cuvintele lui aveau miros de nuci verzi, de magiun din pere răscoapte. În ochii lui stă și astăzi oglinda unei lumi de demult, cu trenuri care n-au ajuns niciodată și scrisori trimise de pe front, care încă așteaptă să fie citite.

Satu-mi este întreg neamul: răstrăbunicii, străbunicii și toți cei pe care nu i-am cunoscut, dar care au știut a mânui plugul ca pe o violă, reușind să scoată din lut cântece și legende vechi cât piatra de hotar. Fiecare colț al grădinii lor era un altar nevăzut, unde creșteau gheorghine, dar și speranța și dorul de cei plecați. Prispele lor, asemeni unor lăicere vii, cochetau cu privirile celor care veneau să le admire, căci ele au fost martorii tăcuți ai multor povești de dragoste. Casele lor, strâmbe și joase, miroseau a fum, a lapte proaspăt și a timp oprit în loc. Ei nu mai sunt, dar au rămas acolo, drept pază pentru satul cu care s-au mândrit: în aerul dens de toamnă, în clinchetul unei fântâni vechi, în sforăitul blând al pământului, care dormitează mult prea puțin sub luna plină.

Cimitirul din sat și carierele de piatră – mărturii ale unei istorii care nu se uită

Nu-i mai poți găsi, desigur, la poartă, așteptând, dar le simți prezența la cimitirul care nu e loc de odihnă, ci de veghe. Crucile albe sunt porumbei de piatră, ținând cerul să nu cadă peste sat. Acolo, nimeni nu doarme, ci visează satul viu, cu ochii închiși, dar cu sufletul treaz. Fiecare crăpătură în lut aici este o notă veche, o fărâmă de doină scursă pe buza trecutului. Bunicul îmi povestea că, dincolo de forfota lumească, trăiesc sufletele celor plecați și că, noaptea, satul vorbește cu ele prin cântecul greierilor și freamătul frunzelor. 

Pietrele brăneștene au memorie. Fiecare munte de calcar e o amintire și fiecare tăcere – un nume. În carierele de piatră, care străbat întreg subsolul pe care este așezat satul, simți cum rădăcinile ți se leagă de pământ, nu doar prin tălpi, ci prin sânge. Acolo, bunicii noștri se adâncesc, cresc în noi, ne țin verticali, când vântul vieții ne clatină. Acolo își poartă somnul de veci bunicul meu – Fiodor Melnic – care a luptat eroic, plătind cu prețul propriei sănătăți, în cel de-al doilea război mondial. Și, deloc întâmplător, alături de el, se odihnește și bravul erou Mihai Moraru, care și-a pierdut viața în luptele de la Nistru din anul 1992, fiind scut de apărare al țării dragi. Eroii mei, strămoșii mei n-au murit. Ei au înflorit în limba mea, în gesturile mele simple, în felul în care aștept ploaia. Trăiesc prin mine ca o sămânță uitată în brazdă, care încolțește, încet, la ceas de amurg, când pământul tace și doar sufletele mai vorbesc.

Dor de-acasă, dor de satul meu în piatră albă

Acolo, la marginea lumii, între piatră și dor, satul Brănești, atât de drag și de prețios, nu doar că există, ci visează. El este mai aproape de legendă decât de prezent. El poartă în brațele lui răcoarea veacurilor, miturile scrijelite în piatră albă. Și cine trece pe acolo, chiar și o singură dată, pleacă având inima plină de un dor pe care nu și-l putea explica. Un dor de-acasă, chiar dacă nu fusese niciodată al lui. În acest sat, unde timpul merge desculț, oamenii care m-au înconjurat, care m-au salutat, m-au admirat, m-au criticat, spre a crește, au rămas făclii ce ard încet, dar care nu se sting. Dascălii mei scumpi, care m-au instruit, care m-au învățat că adevărata frumusețe se găsește în lucruri simple, care mi-au clădit aripi pentru zbor, care mi-au cultivat sâmburele fericirii autentice, nu vor ieși din inima mea niciodată. Ei au rămas ca niște apostoli veghind la marginea drumului – neclintiți în fața vântului și a uitării. Când plouă, norii parcă le șoptesc numele tuturor. Când ninge, le simt pașii în fiecare foșnet de fulg. Acești oameni sfințind locul, acești munți tăcuți de lut și rugăciune, au rămas acolo, în satul meu Brănești, ca o promisiune veșnică înscrisă pe obrazul Iubirii eterne. 

Copiii de aici, care împărtășesc și spațiul copilăriei mele, aleargă în continuare desculți pe ulițele croite de ploi, cu inima bătând ca o tobă. În ochii lor încape tot cerul, iar în râsul lor doarme viitorul. Și, dacă multe dintre satele Moldovei se pierd, satul Brănești nu moare și nu va muri nicicând. El înflorește în fiecare răsărit, când cocoșii cântă și se ridică fumul din hornuri ca o rugăciune mută. El va rămâne viu în fiecare cuvânt rostit cu accent blând, în fiecare troiță care ține cerul în picioare, în fiecare sărut pe fruntea pământului. Și uneori, noaptea, când luna cade grea peste case, mi se pare că satul întreg respiră în ritmul inimii tuturor – încet, adânc, veșnic, ca și roua străbătând ecoul produs de glasul inconfundabil al strămoșilor.

Autor: Geta  Lipovanciuc

Articol publicat în revista NATURA, nr. 406 

Susține Natura.md: Devino Patron!