„Profesorii nu încetează să învețe, nu sunt atotcunoscători, nu se urcă pe piedestal, ci aleg să stea alături de elevi”

Maria Butuc-Brigai, profesoară de limba și literatura română, IP Liceul Teoretic „Gheorghe Asachi”, Chișinău 

• Profesoara Maria Butuc-Brigai este un nume de referință în domeniul educației prin atitudinea manifestată în sala de clasă cu elevii, pe social media, prezentând exemple de cultivare, exprimare corectă și păstrare a limbii române. Ce vă motivează să vă dedicați atât de profund acestui domeniu?   

• Întâi de toate, vă mulțumesc sincer pentru această apreciere atât de generoasă. Motivația mea de a mă implica profund în domeniul educației se trage din convingerea că profesorul nu este – și nu trebuie să fie – doar un „livrator” de conținuturi din curriculum. Rolul său real începe acolo unde încetează simpla transmitere de informații: în modelarea atitudinii, încurajarea gândirii critice, cultivarea sensibilității față de limbă și față de valori.

Mă motivează ideea că fiecare lecție poate deveni o întâlnire autentică între oameni, nu doar un schimb tehnic de cunoștințe. Iar atunci când văd că elevii își formează treptat o relație vie cu limba română, cu literatura – nu din obligație, ci din respect și curiozitate – simt că munca mea capătă sens.

Prezența mea pe social media este o extensie firească a acestui demers: un spațiu unde pot continua misiunea de cultivare a limbii, de împărtășire a reflecțiilor mele care îmbracă haina poeziei (anul acesta a văzut lumina tiparului al doilea volum de lirică!), adresându-mă nu doar elevilor, ci și publicului larg. Îmi doresc mult ca mesajul despre importanța comunicării corecte și conștiente să ajungă la cât mai mulți oameni, pentru că limba ne definește și ne unește. 

• O caracterizare elogioasă o faceți profesorului, statut pe care îl cunoașteți atât de bine. Spuneți că profesorii „nu încetează să învețe și recunosc, cu modestie, că nu sunt atotcunoscători; deși au și ei probleme, știu să își gestioneze emoțiile, astfel încât elevii să nu sufere; nu se urcă pe un piedestal, reci și distanți, ci aleg să stea alături de elevi, în același orizont al cunoașterii; atunci când propun o temă de studiat, se gândesc și la timpul elevilor, nu doar la importanța propriului obiect”. Cât de mult vă înscrieți în această categorie?    
• Mi-e greu să mă autoproclam un model în această privință, însă pot afirma cu sinceritate că mă străduiesc, zi de zi, să mă apropii de idealul profesorului pe care îl descriu. Nu-mi doresc ca lecția să devină un spectacol în care eu dețin controlul absolut, iar elevii doar execută. Cred cu tărie în ideea de a construi împreună, de a explora, nu de a dicta.

Faptul că sunt și profesor, și părinte de eleve îmi oferă o dublă perspectivă: înțeleg atât așteptările școlii, cât și nevoile reale ale copiilor. De aceea îmi doresc să rămân un adult prezent, empatic și exigent în mod echilibrat. Învăț continuu – nu doar din cărți și formări, ci și din reacțiile elevilor, din greșelile mele, din micile revelații ale fiecărei zile. Le spun adesea discipolilor cât de mult mă bucur când descopăr ceva nou, pentru că vreau să vadă în învățare o aventură, nu o obligație.

Cred, de asemenea, că responsabilitatea temelor pentru acasă trebuie privită cu maturitate pedagogică. Performanța nu vine din cantitate, ci din calitatea sarcinilor propuse. Prea multe teme duc la suprasolicitare, grăbire, superficialitate și, inevitabil, la pierderea interesului. În acest sens, încerc să mă înscriu în categoria profesorilor care rămân aproape de elevi, fără a renunța la rigoare; care învață continuu, fără a pretinde omnisciență. 

Așa cum părintele Trandafir, supranumit „Popa Tanda”, din nuvela eponimă a lui Ioan Slavici, a devenit pentru săteni un model de gospodar prin propriul exemplu, prin implicare directă și nu doar prin vorbe, tot astfel cred că ar trebui să acționeze fiecare cadru didactic. Elevii fac, de cele mai multe ori, ceea ce văd la profesorii lor, nu ceea ce aud, iar acesta este un motiv suficient ca noi să fim consecvenți, integri și implicați în fiecare zi.

• Ce satisfacții vă aduce profesia de pedagog în aceste timpuri când generațiile tinere nu mai privesc profesorul ca pe un model?    
• E prea mult, cred eu, atunci când generalizăm și spunem că generațiile tinere nu mai privesc profesorul ca pe un model. De ce afirm asta? Pentru că realitatea este mult mai nuanțată și nu toți tinerii intră în această categorie. Eu, cel puțin, am norocul – și spun asta cu toată sinceritatea – să lucrez, în mare parte, cu elevi deosebiți, educați și respectuoși. Iar acest lucru nu este doar o întâmplare; încă din prima clipă de când suntem împreună insist și rămân consecventă în ideea că ei trebuie să se formeze astfel: ca oameni demni, politicoși, atenți la limbaj și la comportament. Le spun mereu că respectul nu este o formalitate, ci o atitudine care îi va însoți în orice etapă a vieții.

Una dintre cele mai mari bucurii ale mele este atunci când mă trezesc la ușa clasei cu absolvenți veniți din toate colțurile lumii, doar ca să mă vadă, să mă îmbrățișeze și să mă întrebe ce mai fac. Aceste reveniri vorbesc despre o recunoștință autentică și despre faptul că relația profesor–elev rămâne vie, chiar și într-o lume care s-a schimbat.

Cred, de asemenea, că modul în care tinerii se raportează la profesor depinde mult de formatul relației profesor–elev–părinte. Atunci când cadrul didactic acționează constant în spiritul valorilor și al integrității, când menține un echilibru între exigență și apropiere, conflictele sau lipsa de respect devin excepții, nu reguli. Așa că satisfacțiile profesiei mele vin tocmai din aceste legături autentice, din creșterea lor ca oameni și din felul în care, peste ani, se întorc cu aceeași lumină în priviri, de parcă timpul nu ar fi trecut deloc.

• „Picătura de limbă” este o pagină web educațională în care sunt prezentate recomandări de exprimare corectă, conform DOOM 3, și are 70.000 de urmăritori. Există multe asemenea emisiuni și suficiente cărți pentru ca limba română, în Basarabia, să fie o regină – așa cum și-au dorit și pentru care au luptat înaintașii. Azi, elevii din gimnaziu, dar și din liceu, aproape că citesc fără diacritice, iar exprimarea ei infectă se poate auzi de la vlădică la opincă. De ce, totuși, limba română nu este vorbită frumos?   
• Pagina „Picătura de limbă” este, aș spune, una dintre puținele inițiative care ar trebui să existe în grila tuturor televiziunilor, radiourilor și platformelor online. Și nu exagerez. Cu un trecut atât de sinuos, în care limba română a fost schingiuită, rusificată, interzisă și împinsă constant în plan secund, iar cu prezentul dominat de o avalanșă de influențe – mai ales limba engleză, foarte prezentă în viața tinerilor – nevoia de a cultiva limba maternă este mai mult decât o dorință culturală: este o necesitate vitală.

Dar de ce nu este limba română vorbită frumos?
Pentru că responsabilitatea nu poate fi pusă exclusiv pe umerii elevilor. Corectitudinea limbii se învață, în primul rând, acasă; continuă la grădiniță, apoi la școală. Dar ce facem când avem posturi TV care scriu constant fără diacritice, oameni ai presei care greșesc flagrant, articole online pline de erori și, poate cel mai grav, funcționari ai statului care nu cunosc suficient limba oficială? Cum putem cere elevilor perfecțiune, când adulții din jurul lor nu o oferă?

Aceasta este marea problemă: lipsa unui model coerent, generalizat, în spațiul public. În loc ca elevii să vadă peste tot o limbă română îngrijită, o aud și o citesc, deseori, într-o formă neglijentă.

Cu toate acestea, majoritatea elevilor care absolvă liceul posedă un set solid de cunoștințe: scriu corect, se exprimă bine și înțeleg valoarea limbii pe care o vorbesc. Dar pentru ca limba română să fie vorbită frumos la nivel societal, avem nevoie de un efort comun, nu unul exclusiv școlar. Avem nevoie de coerență, de modele, de responsabilitate publică – de la familie până la instituțiile statului.

•  În opinia dumneavoastră, care sunt cele mai mari provocări în păstrarea limbii române în rândul tinerilor de astăzi?    
• Provocările legate de păstrarea limbii române în rândul tinerilor sunt numeroase și, în mare parte, țin de felul în care limba maternă este „împinsă” în plan secund de influențele altor limbi. Tinerii de astăzi tind să neglijeze corectitudinea limbii române în goana de a îmbrățișa cuvinte, structuri și jargoane din alte limbi, în special din engleză. Se comunică adesea pestriț, iar proporția română–engleză ajunge, în unele contexte, să fie 50 la 50.

La aceasta se adaugă și fenomenul comunicării abreviate, stâlcite, din chaturi și rețele sociale, unde cuvintele sunt scurtate, prescurtate sau deformate, iar regulile limbii par să nu mai conteze. Această formă de exprimare, deși practică și rapidă, contribuie la slăbirea structurii limbii și la diminuarea respectului față de corectitudine.

Este, desigur, un lucru îmbucurător faptul că elevii cunosc limbi străine și le asimilează cu o ușurință extraordinară. Acest fapt reprezintă flexibilitate intelectuală și deschidere. Doar că, odată cu respectivul avantaj, trebuie cultivată și responsabilitatea de a-și proteja limba maternă. A ști multe limbi este un câștig; a-ți neglija propria limbă, însă, este o pierdere profundă.

• Cum apreciați nivelul de respect de care se bucură profesorul în societatea românească de astăzi - din partea elevilor, părinților, colegilor, administrației și a ministerului - și cât de mult influențează această percepție rolul și eficiența cadrului didactic?
• A fi profesor în contemporaneitate nu este deloc simplu. Deși, la nivel teoretic, se vorbește mult despre triada elev–profesor–familie, în practică acest principiu rămâne, din păcate, doar pe hârtie în foarte multe situații. Libertatea de care ne bucurăm toți, indiferent de statut, nu este întotdeauna percepută corect. De aici pornesc tensiunile.

   Trăim vremuri în care relațiile dintre actorii educaționali sunt adesea acutizate: părinți revoltați pe profesori, pe instituție și pe sistem; profesori epuizați, copleșiți de sarcini, care uneori reacționează neprofesionist în situații de criză; angajatori care nu au întotdeauna competențe de psihologie managerială sau tact administrativ; suprapuneri de obligații venite de la niveluri superioare, cu termene scurte și presiuni constante. Toate acestea generează o stare tensionată, care afectează echilibrul întregului sistem.

   Cu toate acestea, a rămâne credincios principiilor morale este, cred eu, singura cale prin care profesorul își poate păstra demnitatea și eficiența. Respectul nu se cere, se câștigă. Iar atunci când cadrul didactic acționează în lumină, cu echilibru, cu fermitate corect dozat și cu un comportament ireproșabil, elevii simt acest lucru, părinții îl observă, iar colegii îl recunosc. - - -Observăm că mulți liceeni își petrec timpul pe telefon chiar și în timpul orelor. Dependența e un fenomen grav, mulți bat alarma, dar probabil fenomenul e scăpat de sub control. Care sunt cele mai eficiente metode prin care profesorii și părinții pot reduce dependența de telefon a liceenilor fără a crea conflicte?

• Telefonul a devenit un instrument indispensabil în actualitatea noastră, chiar dacă unii dintre noi nu vor să recunoască acest lucru direct. Este un obiect care îmbină utilul cu dependența, iar tinerii, fiind mai vulnerabili emoțional și mai expuși stimulilor digitali, ajung adesea să îl folosească excesiv. De aceea, nu putem aborda problema prin interdicții brute sau prin conflicte, ci prin strategii chibzuite.

În multe instituții s-a practicat deja colectarea telefoanelor în organizatoare specializate, pe durata fiecărei lecții, atunci când activitatea nu necesită folosirea lor. Este o soluție eficientă, cu condiția ca ea să fie introdusă transparent, explicată elevilor și aplicată consecvent, fără favoritisme.

•  Un prieten de pe social media vă scrie frumos și cald despre vremurile când relația elev-profesor era firească: „Eram, elevii generațiilor postdecembriste, foarte apropiați de profesori și îi respectam enorm. Profesorii ne erau și părinți, și prieteni,  aveau prestanță și o seriozitate aparte; îi îndrăgeai. Respectul era reciproc. Elevii acelor generații știau să așeze profesorii pe piedestalul cuvenit. Profesorii nu cereau acel piedestal; și-l meritau”. Cum s-a schimbat, în opinia dvs., relația dintre profesor și elev față de generațiile postdecembriste - când respectul era firesc și reciproc - și ce factori au contribuit la pierderea prestigiului profesorului în prezent?
• La nivelul societății, imaginea cadrului didactic a suferit în ultimii ani din mai multe motive. Totuși, sunt convinsă că există numeroase situații în care exact ceea ce descria acest prieten – apropiere firească, respect reciproc, încredere – se regăsește și astăzi în școli. Diferența este că, odată cu evoluția tehnologiei și cu expunerea constantă în mass-media, ies la iveală multe situații care nu ar trebui să se întâmple în mediul educațional. Această vizibilitate este benefică, desigur, pentru că permite identificarea problemelor reale, însă contribuie și la erodarea prestigiului profesorului atunci când generalizările înlocuiesc analiza obiectivă. Respectul nu se cere, se câștigă prin competență, consecvență și omenie – dar pentru ca el să fie posibil, e nevoie de un cadru social care să nu contrazică eforturile profesorului.
• Dacă imaginea și prestigiul dascălului nu mai sunt astăzi la nivelul celor din trecut, considerați că profesorul ar trebui să și le impună prin efort propriu sau aceste lucruri ar trebui să decurgă firesc din felul în care societatea îl valorizează?
• Cred că prestigiul profesorului nu poate fi nici impus cu forța, nici lăsat exclusiv pe seama unei societăți care, în mod ideal, ar trebui să îl valorizeze. Realitatea este că aceste două planuri trebuie să funcționeze împreună. Pe de o parte, cadrul didactic are datoria profesională și morală de a-și cultiva prestigiul prin competență, onestitate, empatie și rigoare. Pe de altă parte, oricât de devotat ar fi un dascăl, prestigiul său nu poate supraviețui în absența unei culturi sociale care să îl susțină. 
•  Doamna profesoară Maria Butuc-Brigai vine la școală cu bucurie?
•  Da, vin la școală cu bucurie. A prevalat mereu această bucurie, chiar și în momentele în care mă simțeam „arsă pe interior”. Pentru mine, astfel de clipe nu au fost semne de renunțare, ci prevestiri ale unei renașteri profesionale.   
• Autor: Silvia Strătilă 
• Articol publicat în revista NATURA, nr. 406

Susține Natura.md: Devino Patron!