Amintirile și sărbătorile de altădată
natura.md
Dec 21, 2025 12:20
444
0
Uneori poveștile se scriu singure. Poate că încep cu „A fost odată ca niciodată”. Sau poate că încep cu o gutuie care cade în frunzele amorțite ale lui Brumar. Atunci începe povestea iernii, a frigului și a sărbătorilor care adună familia acasă. Sau cel puțin așa ar trebui să se întâmple.
Mi-l aduc aminte de parcă a fost ieri. A intrat în casă aducând cu sine frigul lui noiembrie. Apoi zâmbind cu o singură gropiță în obrazul stâng, a scos din buzunar o gutuie mare, galbenă ca o lună mică. Mi-a întins-o spunând „S-o pui pe geam, printre flori.” Tata.
Seara, se lua curentul. Cine a trăit în Moldova în perioada anilor 1995-1998 cred că ține bine minte serile în care casele amorțeau în liniște și beznă. Candela mică pâlpâia pe masă, aruncând lumini firave spre gutuia noastră rotundă de pe geam. „Ce-ar fi, mami, să cântăm „dulce, galbenă gutuie?”” Glasul ei la început domol, apoi din ce în ce mai puternic a umplut toată camera. Am prins a cânta și eu cu ea, era melodia mea preferată în copilărie. O cântam la toate serbările „Toamna de aur” de la școală, o cântam în cor, o cântam acasă când curățam porumb sau când făceam mâncare. Focul din sobă arunca lumini pe covorul național de pe perete, țesut probabil de bunica. Afară se auzea vântul care vuia de parcă plângea, iar tata clătina din cap „Precis aduce ninsoare. Mă duc să pun lopata lângă ușă peste noapte.” Cândva iernile erau mult mai aspre. Ninsoarea era ninsoare, gerul, ger și iarna, iarnă. Nu țin minte vreo iarnă fără zăpadă în copilărie. Ba chiar și-n martie era omăt berechet, deși eram sătui de frig și troiene. Așa că tata era îndreptățit să-și facă griji. Când pornea ninsoarea, o ținea noaptea întreagă, iar dimineața satul era de nerecunoscut. În 2-3 zile de ninsoare nămeții întreceau gardul în înălțime, iar tata avea treabă. Făcea, în primul rând, o cărare până la câine să-i ducă mâncare și apă, îi mai punea o bucată de piele de oaie veche să-i țină de cald. Apoi făcea drum la găini, porc și vaci, iar la final curăța ograda, aducea apă de la fântână, lemne de foc și ce mai trebuia de prin beci. Din când în când, intra în casă să-și încălzească mâinile și să bea un ceai cald sau un izvar.
Încă de la început de decembrie se auzeau colinde în casă. Seara, spălam haine cu mama și cântam colinde. În timp ce mestecam mămăliga, cântam colinde. Tata spărgea nuci pe un scăunel lângă sobă, ascultându-ne. Fratele meu se plictisea grozav, ca toți băieții care nu sunt atrași de cântece și exasperați de spiritul sensibil al fetelor. Dar una peste alta, serile de iarnă de altădată, deși miroseau a sărăcie, erau seri de familie. Erau momentele în care ne conectam. Simplu, cu sens, prin faptul că luam masa împreună, nu eram distrași de telefoane, ne povesteam ziua, râdeam la glume sau întâmplări amuzante. Întunericul din case aducea parcă inimile mai aproape. Aveam posibilități limitate, însă găseam cumva bucurie în fiecare zi pe care o petreceam împreună. Nu aveam bani de torturi sau de fructe exotice, însă merele luate din livada noastră erau un deliciu, sucul din roșii culese de pe pământul muncit cu mâinile părinților era cel mai gustos, pâinea coaptă în cuptorul de cărămizi avea cea mai crocantă coajă, iar brânza de la oile noastre avea gust de acasă. Par lucruri simple. Chiar sunt lucruri simple, însă pe atunci erau tot ce aveam. Și asta însemna că avem mult. Ne aveam pe noi înșine și munca noastră. Cu toate greutățile vremurilor de după căderea Uniunii Sovietice, sărbătorile de iarnă erau despre toată familia acasă, despre mese luate împreună, despre conectare și bucurie. Pentru că știam că oricât de greu ar fi, suntem împreună și putem răzbi.
Mi-amintesc cu drag de acele vremuri când tata aducea brad adevărat, mirosind a iarnă. De gutuia noastră de pe geam și de coșurile cu celelalte gutui din beci. Îmi amintesc cum confecționam ghirlande din hârtie colorată, decupam, lipeam, meșteream decorațiuni pe care le puneam prin toată casa. Mi-amintesc cum tăiam fulgi din hârtie și-i lipeam pe ferestre, cum agățam cu grijă în brad globurile firave, de sticlă, atât de prețioase. Țin minte cum făceam meniul mesei de revelion, era acel moment din an când ne permiteam scrumbie, unt de ciocolată și bomboane multe. Mi-amintesc cu drag cum îl așteptam pe colegul tatălui meu, Volodea Ciolacu, să ne aducă acasă cadourile de Crăciun și cum ani buni am crezut cu tărie că el e Moș Crăciun. Ce vremuri! Ce amintiri! Ce dor!
Anul acesta dorul mă va purta acasă unde mă mai așteaptă doar mama. Am să-mi duc din nou fetița la bunica ei, să cântăm colinde ca altădată. Gutuiul încă mai face fructe ce cad în frunzele înghețate ale toamnei. Zăpadă nu mai e ca altădată, dar focul încă arde în soba copilăriei mele. Încă mai pot lua un pix și o foaie să facem meniul mesei de Crăciun. În beci încă avem conserve făcute de mâinile muncite ale mamei, chiar dacă lumina focului din sobă dansând pe covorul țesut de bunica și gutuia de pe geam.
Autor: Lilia Pînzari
Articol publicat în revista NATURA, nr. 406
Susține Natura.md: Devino Patron!
