Ferestrele

Ferestrele sunt ochii caselor.
Atunci când ferestrele sunt deschise, nu mai ești singur. Iar când vrei să rămâi doar tu cu tine, tragi obloanele care se închid, pentru o vreme, ca niște pleoape. Ferestrele sunt singurul loc din casă în care lumea dinăuntru se întâlnește și vorbește cu lumea de afară.  
„Uite, asta e casa noastră”. „E așa de mare! Și care-s ferestrele voastre?” „Toate”.
Casele roagă oamenii pe care i-au primit să locuiască acolo să facă ferestrele cât mai mari, ca să intre mai mult soare, odată cu lumina, bucuriile. Bucuriile, nu fericirea, că fericirea o fi ea mai puternică decât bucurie, dar nu ține mult, e ca un fulger.
Ați observat că sunt ferestre care vă zâmbesc, cu o floare. Cu o lalea galbenă, cu o orhidee și chiar cu o zambilă care sună ca un zâmbet. Și sunt ferestre foarte triste, ferestrele acelea care au devenit perete, după ce au fost zidite cu cărămidă.
La fereastră aștepți. Aștepți pe cineva sau aștepți momentul. La fereastră, după, îți faci planuri unde să mergi și cum să faci să ieși pe ușa casei. Prin fereastra ta vezi biserica de la capătul drumului, cea care se unește cu cerul, ca să continue alt drum. Aici, la fereastră, vă vin colindătorii să-ți aducă vestea bună. Aici îți vin păsările, ca niște colindători, să-ți aducă aminte că și tu ești călător, călător prin viață.
Închizi fereastra când fulgeră afară. Și o deschizi când vezi primele mere fulgerate ale verii.
Visez o casă făcută doar din ferestre, ca din iubire. E casa în care scriu asta. Și aici, ca în dragoste, sunt multe-multe de făcut, și în fiecare zi. 

Autor: Igor Guzun 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 416
 

Susține Natura.md: Devino Patron!