Valoarea unui om stă în felul în care se raportează la muncă, la ceilalți și la sine

Radu Zaharia, student la Antropologie, Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității de Stat din Moldova

– Cum a intrat sportul în viața dumneavoastră și când ați înțeles că poate deveni mai mult decât o pasiune?

– Sportul a intrat în viața mea la vârsta de 6 ani, încă de la grădiniță, când am început să practic Taekwondo, în cadrul Clubului Sportiv „Calea Fericirii” din Stăuceni. Am înțeles că sportul poate deveni mai mult decât o pasiune atunci când mi-am dat seama că nu pot trăi fără sport. Pentru mine, este un mod de viață.

– Cine sunt oamenii care au avut cea mai mare influență asupra formării dumneavoastră ca sportiv și ca om?

– Cea mai mare influență în formarea mea ca om o au, fără îndoială, părinții. Le sunt recunoscător pentru felul în care m-au crescut și educat, nu neapărat prin lecții mari de morală, cât prin exemplul zilnic. Cred că integritatea pe care încerc să o păstrez în tot ceea ce fac, fie la facultate, fie în sport, vine în primul rând din educația primită acasă. Este un fel de fundație pe care o testezi mai târziu, în afara casei, și descoperi că ține. Ca sportiv, am avut norocul să lucrez cu antrenori la taekwondo care mi-au insuflat disciplina și respectul pentru muncă, nu doar tehnica în sine, ci și o anumită etică a antrenamentului: să vii chiar și în zilele în care nu vrei, să accepți corectarea și să nu cauți scuze. 

– Sunteți student la Istorie și Filosofie, specialitatea Antropologie, un domeniu care cere lectură, reflecție și răbdare. În același timp, practicați sport de performanță, care presupune disciplină, efort și reacție. Cum reușiți să îmbinați aceste două lumi?

– Nu le văd ca pe două lumi separate, ci ca pe două forme ale aceleiași discipline. Antropologia mă învață să observ, să am răbdare cu un proces care nu dă rezultate peste noapte: citești, analizezi, revii peste o idee de mai multe ori până înțelegi ceva cu adevărat. Sportul pare rapid, instinctiv, dar în spate este exact aceeași repetiție: te antrenezi luni pentru câteva minute de luptă. Poate de asta reușesc să le țin pe amândouă, pentru că, în esență, îmi cer același lucru: consecvență.

– Ce vă oferă universitatea și nu vă poate oferi sala de sport? Dar sportul, ce vă oferă și nu găsiți în cărți?

– Universitatea îmi dă cadrul de a înțelege, mă învață să pun întrebările potrivite despre om, cultură și comportament. Dar există un tip de cunoaștere pe care nicio carte nu ți-o poate da: cum reacționezi când ești obosit, când adversarul este mai puternic, când trebuie să iei o decizie în două secunde. Sportul te învață pe pielea ta lucruri despre frică, limită și luciditate sub presiune, lucruri pe care le poți studia teoretic, dar pe care le înțelegi cu adevărat doar trăindu-le.

– Totuși, antropologia și sportul par domenii foarte diferite. Ce legătură ați descoperit între ele?

– Taekkyeon-ul mi-a arătat clar legătura. Este o artă tradițională coreeană, cu o încărcătură culturală și istorică foarte puternică. Modul în care se luptă, regulile nescrise și respectul dintre adversari spun ceva despre cultura din care vine. Practic, fiecare sport este un fel de text cultural. Dacă știi să-l citești, înțelegi ceva despre oamenii care l-au creat.

– Ce v-a atras la Taekkyeon și ce v-a făcut să continuați pe acest drum?

– Am ajuns la taekkyeon datorită antrenorului meu de taekwondo, Roman Vataman, care practică această artă marțială de peste 13 ani și care m-a introdus în ea. Ce m-a atras a fost contrastul: la prima vedere pare un sport fluid, aproape dansant, cu siguranță nu brutal. Mișcările sunt circulare, ritmice, dar sub această aparență se ascunde ceva extrem de dinamic și imprevizibil, unde se îmbină lupta, dezechilibrarea și loviturile de picior într-un stil fluid și ritmic, care poate exploda brusc în forță și flexibilitate. Mi s-a părut fascinant și faptul că este o artă marțială practic necunoscută la noi, dar cu rădăcini foarte adânci în cultura coreeană.

– Ați obținut trei medalii de bronz la Campionatul Mondial din Coreea de Sud. Ce înseamnă această performanță pentru dumneavoastră, dincolo de medalii?

– Dincolo de medalii, cred că cel mai mult contează faptul că am reușit la trei probe complet diferite. Una de luptă corp la corp, una tehnică, cu lovituri, și una de demonstrație, care cere altfel de precizie și coordonare cu echipa. Practic, fiecare probă a testat o altă parte din mine: forța, tehnica și disciplina de grup. Faptul că am reușit la toate trei mi-a arătat că munca depusă acasă, dar și dorința de a învăța într-un sport care nu este activitatea mea de bază, chiar contează.

– Care dintre cele trei medalii are cea mai puternică poveste și de ce?

– Cea mai multă presiune am simțit-o la proba de Matseogi – lupta care îmbină wrestling-ul cu lovituri de picior. Eram pe saltea la Campionatul Mondial, în Coreea de Sud, în alt capăt al lumii, ceea ce deja adaugă o presiune aparte. Proba în sine este foarte imprevizibilă, trebuie să fii atent simultan la lovituri și la elementele de dezechilibrare și, pe deasupra, concuram la categoria absolută de greutate, fiind cel mai ușor din categorie. Era și un stil de luptă relativ nou pentru mine. Toate acestea au făcut ca acea medalie să se simtă altfel decât celelalte, nu neapărat mai valoroasă, dar cu o poveste mai grea în spate.

– Ce nu vede publicul atunci când privește o medalie? Ce se află în spatele acelui moment de pe podium?

– Publicul vede două-trei minute de luptă sau o demonstrație de câteva secunde. Nu vede perioada de pregătire, orele în care ai exersat aceeași mișcare până a devenit reflex, emoția de dinainte, faptul că reprezinți o țară care este nouă în acest sport și trebuie să dovedești mai mult decât alții, dincolo de terenul de luptă. Nu vede nici momentele de îndoială: dacă ești suficient de pregătit, dacă ai făcut destul...

– Ce v-a surprins cel mai mult la oameni, disciplina sau cultura coreeană?

– M-a surprins, cu siguranță, respectul care predomină în absolut toate aspectele vieții coreene – în stradă, în competiție, în cele mai mărunte interacțiuni cotidiene. Localnicii au fost extrem de prietenoși și amabili, iar disciplina colectivă nu pare impusă, ci interiorizată. Se simte firească, parte din felul lor de a fi, nu o regulă pe care o respectă din obligație. Interesant este că am regăsit ceva din acest spirit chiar și în filosofia taekkyeon-ului: principiul său central, numit sangsaeng, înseamnă coexistență reciprocă. Scopul luptei nu este să-ți distrugi brutal adversarul, ci este un fel de confruntare controlată, aproape respectuoasă, în care câștigi fără să umilești. Mi s-a părut că regăsești aceeași logică și în societate, la scară mai mare: o competitivitate reală, dar temperată de un respect colectiv foarte puternic pentru celălalt, pentru grup și pentru armonie.

– Privind Coreea prin experiența proprie, ați descoperit ceva nou și despre propria cultură și despre felul în care ne privim pe noi înșine?

– Am simțit un contrast clar mai ales legat de respectul pentru reguli și disciplina colectivă. Atât moldovenii, cât și coreenii sunt ospitalieri, asta nu s-a schimbat, dar am observat că localnicii erau mult mai curioși în interacțiunile cu noi: căutau imediat pe telefon unde este amplasată Moldova, ce limbă vorbim, voiau detalii concrete despre noi, nu doar politețuri de circumstanță. Ca student la antropologie, am încercat să nu citesc asta simplist, de genul „ei sunt mai organizați, noi mai relaxați”, ci ca pe o diferență de context istoric și social. Cred că fiecare cultură își dezvoltă propriile forme de respect și curiozitate, doar că se manifestă diferit, iar călătoria aceasta m-a făcut să privesc mai atent, nu neapărat critic, la ceea ce ne definește pe noi ca moldoveni, inclusiv la ceea ce am putea prelua de la ei.

– Ca student la Antropologie, ați privit această călătorie și ca pe o experiență de cunoaștere a unei alte culturi. Ce observație făcută în Coreea v-a rămas cel mai puternic în minte?

– Una dintre observațiile care mi-a rămas cel mai puternic în minte a fost coexistența foarte naturală dintre tradiție și modernitate. Vezi temple vechi cu oameni în haine tradiționale la câțiva pași de zgârie-nori și ecrane gigantice, sau o artă marțială aproape uitată, precum taekkyeon-ul, practicată astăzi alături de sporturi moderne olimpice, fără ca una s-o anuleze pe cealaltă. Ca student la antropologie, am început să privesc asta nu doar ca pe o curiozitate turistică, ci ca pe un exemplu concret al modului în care o societate își păstrează și își reinterpretează elementele culturale într-un context de modernizare foarte rapidă. Tradiția nu este tratată ca o relicvă moartă, ci este reactivată, adaptată și integrată în prezent. Cred că este o lecție valoroasă și pentru noi, ca țară care încă se caută între ceea ce vrea să păstreze și ceea ce vrea să devină.

– Aveți o medie academică foarte bună. Cât de importantă este pentru dumneavoastră performanța intelectuală în raport cu cea sportivă?

– Performanța intelectuală este pentru mine foarte importantă și nici pe departe nu o văd în opoziție cu cea sportivă. Cred că tocmai echilibrul dintre cele două este important pentru mine. Nu aș vrea să fiu foarte bun într-un singur domeniu și să le neglijez pe celelalte – mi s-ar părea o dezvoltare incompletă, un fel de a merge într-un singur picior. 

– Ce v-a învățat sportul despre dumneavoastră și nu ați fi putut învăța din nicio carte?

– Sportul m-a învățat, mai presus de orice, cum reacționez când lucrurile devin dificile și rezultatul nu apare imediat. Nu poți compensa lipsa de consecvență printr-un singur moment bun. Trebuie să continui, inclusiv în zilele fără motivație, când progresul pare aproape inexistent. O carte poate explica foarte bine ce înseamnă disciplina sau perseverența, dar sportul m-a pus să le experimentez pe pielea mea.

– Ați avut o înfrângere sau un moment dificil care v-a învățat o lecție mai importantă decât o victorie?

– Am avut un moment din care am învățat mult mai mult decât dintr-o victorie: la campionat, am pierdut de două ori în fața aceluiași adversar din Marea Britanie, la două probe diferite. A doua înfruntare am simțit-o oarecum personal. Voiam să-mi demonstrez ceva, să repar prima înfrângere. Retrospectiv, cred că tocmai asta m-a costat. Chiar dacă adversarul era, tehnic, mai bun, poate că dacă îmi păstram mintea limpede și nu luam lupta personal, aș fi avut șanse mai mari. Am învățat că detașarea, nu orgoliul, este ceea ce te ajută să lupți cel mai bine.

– Succesul este măsurat prin rezultate, clasamente și medalii. Ce înseamnă cu adevărat să fii învingător?

– Este adevărat că trăim într-o lume în care succesul este tradus rapid în cifre: locul pe podium, numărul de medalii, un clasament. Și nu neg valoarea lor. Mint dacă spun că nu contează. Dar cred că, dacă te oprești doar la ele, ratezi partea mai importantă a poveștii. Cred că a fi învingător ține mai puțin de rezultat și mai mult de curajul de a te expune eșecului. Orice competiție presupune riscul de a pierde în public, iar faptul că alegi să concurezi, să te pui la încercare, este deja o formă de victorie, indiferent de scor. Medaliile sunt doar un mod în care lumea alege să măsoare acest curaj, dar el există și fără ele.

– Ce valori v-ați dori să păstrați din sport pentru întreaga viață?

– Aș vrea să păstrez, mai presus de toate, disciplina și dorința de a mă autodepăși. Sportul m-a învățat că performanța nu se construiește prin momente spectaculoase, ci prin lucrurile mici pe care alegi să le repeți. Aș vrea, de asemenea, să păstrez aprecierea pentru proces, nu doar pentru rezultat. La un moment dat am realizat că cele mai valoroase lucruri nu s-au întâmplat neapărat pe podium, ci în drumul până acolo, în efortul zilnic, în micile progrese pe care abia le observi în momentul respectiv, dar care, adunate, fac diferența. Cred că, dacă înveți să găsești sens și satisfacție în procesul în sine, și nu doar în rezultatul final, ești mai puțin vulnerabil în fața eșecului și mai constant în ceea ce faci. În același timp, aș vrea să păstrez ideea de a mă compara în primul rând cu mine însumi, nu cu ceilalți. Va exista mereu cineva mai rapid, mai puternic sau mai bun, dar singurul lucru pe care îl pot controla este propriul progres.

- Dincolo de performanța sportivă și de studiile universitare, ce fel de om vă doriți să deveniți?

– Vreau să devin un om echilibrat, capabil să rămână deschis către oameni și perspective diferite.

Cred că studiul antropologiei chiar m-a ajutat să înțeleg cât de multe lumi diferite există în interiorul aceleiași lumi. Vreau să fiu cineva care acționează conștient, spre binele comun, dar și spre cel personal, un om de încredere, ale cărui vorbe și fapte nu se contrazic. Nu îmi doresc neapărat să devin cineva „ieșit din comun”, ci mai degrabă cineva solid, genul de om pe care ceilalți se pot baza și care rămâne același, indiferent dacă este apreciat sau nu la un moment dat.

– Ce mesaj ați transmite semenilor din tot ceea ce v-au învățat sportul, studiile și experiențele trăite până acum?

– Dacă ar fi să las un singur gând, ar fi acesta: fiți deschiși la oportunități, chiar și la cele care par mărunte sau întâmplătoare la prima vedere. Eu am ajuns la taekkyeon aproape din întâmplare, printr-un antrenor care m-a introdus într-un domeniu complet nou pentru mine. Fără acel moment, nu aș fi stat astăzi de vorbă despre Coreea de Sud, taekkyeon și un campionat mondial. Nu știi niciodată ce ușă îți va deschide o oportunitate aparent minoră sau o relație cu oamenii potriviți, în momentul potrivit. De aceea, aș spune: rămâneți curioși și perseverați. Curiozitatea este cea care te împinge să încerci ceva nou, iar perseverența este cea care te ține acolo suficient de mult încât să merite. Valoarea unui om nu stă în rezultatele lui de moment, ci în felul statornic în care alege să se raporteze la muncă, la ceilalți și la sine. 

Autoare: Ludmila Podgurschii

Articol publicat în revista NATURA, nr. 416

 

 

Susține Natura.md: Devino Patron!