ÎNTRU CREDINȚĂ ȘI FAPTE BUNE, RUSEȘTII NOI

Intrare în poezia vieții mele

În ziua în care, aproape ca într-un basm, mă simt  nici tânăr, nici prea bătrân, nici prea înalt, și nici  scund, nici prea frumos, dar nici urât, tocmai bun să încap într-o poveste trăită în marea libertate de a o reconsidera, îmi permit să deschid o fereastră spre albastrul infinit al poeziei mele, Ruseștii Noi, satul de baștină, și  spre niște ani ce-mi cuprind toată viața, dar în special copilăria, adolescența, tinerețea, a căror definiție o pot formula mai bine decât aș fi făcut-o într-o compunere în care mă dizolvam  cândva totală trăire, căutând  tropi aleși, aflați în armonie cu sentimentele mele la diferite vârste, dar într-o continuă autodescoperire prin cuvânt,  conștientă de recompensa ce mă aștepta – răsfățul privirilor de satisfacție a profesoarei de „limba și literatura moldovenească”, Lidia Ganea, care  investea în fiecare dintre elevi, cultivându-ne dragostea și pasiunea pentru cea mai dulce  limbă a noastră, românească, doar că îmbrăcată în haina străină ei, pe atunci,  – alfabetul chirilic – impus forțat după 28 iunie 1940, zi de pomină în care  fuseserăm eliberați noi de ființa noastră: „O lacrimă s-a poticnit / și îmi mai mângâie retina, / furată de al anilor șirag… / În ’40 am evadat, /timp în care cineva / de „noi” ne tot „elibera” / până-n ne-moartea dragului de Țară… / Leac al inimilor sângerânde / între care se croiau, impuse, / peste noapte, noi hotare, /   rămânea ne-moartea dragului de Țară… / În nebănuite glorii, / mii de tineri curajul și-l escaladau / și tot ce e străin sfidau / până-n ne-moartea dragului de Țară…” 

 De la distanța lipsită de orice barieră  a timpului, pot răspunde, fără nicio ezitare – acum, aici – la  întrebarea, nicicând mai firească decât astăzi – de unde începe Țara? Din seninătatea gândului răsărit, în  convingerea că lacrima rămâne în vogă pentru tot timpul cât ne mai este hărăzit de Cel de Sus, astăzi, răspund ferm: Țara mea, dar și a fiecăruia dintre noi, începe de la casa părintească, de la baștină, de la primul profesor, de la primii noștri pași în necunoscut  și în dorința de a-l explora, asimila, valorifica, dezvolta prin cunoaștere, în strictă conformitate cu sfinții șapte ani de acasă, cu îngerii lor și ai noștri – părinții – cu Decalogul, trecut prin rămășițele de pară ale unui rug enkavedist, ce și-a lăsat amprenta pentru totdeauna peste niște cărți sfinte, salvate de proaspăt-însurățeii, tata și mama. Era la 1953, când își dăduse ultima suflare ”tătuca” Stalin, iar cu el, peste niște ani, și cultul personalității acestuia, care, Doamne, contrar voinței, nimicind milioane de oameni nevinovați și batjocorind idealurile lor naționale, continua să fie iubit din teamă... sau poate dintr-o percepție  eronată a proverbului „capul plecat  sabia nu-l taie”, când nici încoronat vreodată ar  ar putea fi...

În ziua aceea fuseseră aruncate  într-un rug  toate lucrurile sfinte de la  Mănăstirea de la Suruceni, care era reprofilată cu statut de Școală de fete. În marele lor curaj, în pofida „slugilor poporului” care erau numai „ochi și urechi” pe cei adunați, zeci de oameni de la Suruceni, Ruseștii Noi, Bardar, Văsieni, Ulmu, Horodca, în stare să-și apere credința, au improvizat un protest, deși tacit,  dar foarte elocvent: Dumnezeu nu poate fi ars! Sfidând oroarea,  consolidați în jurul flăcărilor ce se încingeau, fiecare încerca să salveze câte ceva dintre obiectele supuse arderii.   Părinții mei, care au salvat niște cărți vechi bisericești, ne-au educat pe cei nouă copii, frații și surorile mele, în spiritul credinței în Dumnezeu, învățături ce reliefau,  indirect sau nu, „ripostele” lor împotriva minții ocupanților de agresor. În fiecare seară de sâmbătă sau duminică, în funcție de zilele libere de activitate ale tatălui, aveam orele noastre de religie... Iar ca ei, în sat,  erau  mulți. Credința i-a salvat pe oamenii de la Ruseștii Noi de multe lucruri nefaste, inclusiv de unii turnători, trădători, care  erau venetici...

Fuseseră născuți într-o Românie unită, cu rude refugiate peste Prut, ale căror urme, dar nu și vocile, și imaginea acestora ar fi putut să se ascundă pentru totdeauna în ceața timpurilor,  sporindu-le sentimentul de iubire al libertății naționale  celor rămași să-i aștepte și să se întrebe, niciodată în glas, până la ”89: „Cum sunt, pe unde or fi?”, deși aceștia și toți ceilalți cărora le-a reușit evacuarea / evadarea, la 1940,  în lumea care le aparținea, erau, au fost și au rămas  mult mai fericiți numai pentru faptul că nu au fost lipsiți de Țara așezată la picioare  de o frumusețe rară, nici le-au fost amenințate  limba română vorbită, portul, tradițiile, cultura ...  

   Ruseștii Noi: sat de răzeși, mândri de libertatea afirmată 

Cu această mică escapadă în trecutul nu prea depărtat, vom solicita o mică incursiune în istoricul acestei localități, dragi sufletului meu, dar și celui al fiecărui consătean. Așadar, prima atestare documentară a satului Ruseștii Noi, potrivit diverselor adnotări,  ne vorbește de 10 aprilie 1524.Vă imaginați? S-a „născut” într-o primăvară, și așa cum îi stă bine unei așezări de răzeși,  ”botezate” într-un asemenea anotimp, este una cu tendințe de credință, libertate, prosperare, dezvoltare.  

 În vechi hrisoave, satul apare sub denumirea de Ruși, Rusești, păstrând o oarecare tangență cu numele de la care provine, și anume Rus, Rusu, Rușii. Se zice că întemeierea este legată în special de sosirea unui preot de peste Nistru. Nu se cunoaște exact, dacă acesta ar fi fost  rus sau român, dar, odată ce sosise  de peste Nistru, i-a determinat pe localnici să-i spună „Rus”, iar de aici  – și satului întreg – satul lui Rusu, apoi satul Rusești, Ruseștii-Noi.  Numele adevărat al acestui preot este necunoscut. Până în prezent, cele mai vechi nume de familie care figurează  în recensămintele periodice  ar fi: Ghimp, Stăvilă, Meșină sau Cucu.

Regiune deluroasă, moșia satului Ruseștii Noi face joncțiune și devine una comună cu cea a cătunului Ruseștii Vechi, întindere care cuprinde câteva coline, nu prea înalte, cu brațele lor întinse spre  locul ce și l-au meritat –valea râului Botna și afluent al Nistrului. Astăzi, cu ape potolite,  aproape sec, parcă mai sleit de puteri decât în copilăria noastră, este ancorat tot atât de pitoresc  în pictura neasemuit de frumoasă a satului, alături de dealurile atestate în „ Dicționarul statistic al Basarabiei” cu denumirile de Chicla, Cuftea, Holm, Purcariu și Dealul lui Matei. Părinții ne povesteau că aceste denumiri amintesc mai degrabă de numele unor boieri pe care l-au păstrat potrivit terenurilor pe care le posedau.   Noi ne amintim, cu drag, și de Dealul Teișorului, care, deși neatestat documentar, ne-a ocrotit copilăria. La poalele lui, era un iaz mare, cu o mulțime de pești, ape care, în timpul unor ploi torențiale, când  se umflau,  „rupeau” dâmbul ce se  unea cu o râpă adâncă, un fel de afluent al râului Botna, denumită Râpa de la Hoșcu. Aceasta, proteja de  apele vertiginoase lunca și  casele din preajmă, alimentând, în schimb, toată mahalaua cu pește proaspăt pescuit fără undiță. Nu este basm, ci o realitate trăită.  

De-a lungul iazului fremătau, în rânduri,  ca niște străjeri ai timpului dat doar o singură dată, niște plopi, a căror  melodie o mai aud și astăzi. Era ceva a despărțire, dar și a înrudire  cu tot ce-ți  aparține, ca filă nicicând a o putea rupe din ființa ta, rămasă doar continuă muzică clasică din operele marilor compozitori, veșnic intonată de  foșnetele unor frunze ce te mai urmăresc.... Era  în timpul în care mama ne trimitea, fie  în căutarea cireșelor negre, bune  pentru vărzări, a hasmațuchilor, cu multe vitamine, utili și cu un gust deosebit  ce transmiteau o aromă plăcută ciorbelor de legume care o distingeau pe mama ca neîntrecută gospodină  sau, pur și simplu,  a frunzelor de podbal, care creșteau în anumite locuri umede, nisipoase, „curate”, cum obișnuia să ne avertizeze mama,  plantă care, în amestec cu frunza fragedă de vie și arțar,  deveneau sarmale dumnezeiești, nicicând substituite astăzi de  cele mai sofisticate bucate din restaurantele lumii. 

Dealul mai este, „Teișorul”, care era unul ramificat pe  costișă și ținea umbră în zilele cu arșiță  a rămas doar ca un simbol al , iar  iazul a secat și-i doar o amintire tristă. Acum,  când o ieșire din situația deplorabilă a crizei ecologice ar fi lupta cu efectele nefaste, aflate în trend, de distrugere inconștientă și de creare a dezechilibrului în natură,  ne dăm  seama că iazul de la „Valea Teișorului” a fost unul din multele asemănătoare celui descris de „bunicul  de la Humulești”, având o contribuție enormă la menținerea nivelului apelor râului Botna și la protejarea lui ca și râu, într-un fel. Ce păcat că noi, oamenii, nu suntem responsabili de resursele care nu pot fi de la sine veșnice. Astăzi  fug de oameni și peștii,  și iazurile... retrase în adâncurile indiferenței  acestora...  Rămân doar pașii rătăciți în dimensiunea rătăcită de noi. 

 Trebuie să subliniem,  că nu mai poate fi recunoscută în  râul Botna,  de astăzi,  forța de cândva a apelor, privită și trăită cu groază, ca pe o o sălbăticie, când, puhoaiele, umflate de la topirea zăpezilor, se dezlănțuiau la începutul primăverii,  distrugând tot ce le stătea în cale. În special sufereau casele,  gospodarii  fiind nevoiți să supraviețuiască  cum puteau și,  neajutorați de stat, să țină piept calamităților naturale, suportând, care și cum, consecințele.  Printre ei au fost mulți consăteni, inclusiv și părinții mei, care au construit/reparat în două rânduri casa de lângă Botna, fără a li se răspunde pozitiv la demersurile adresate în instituțiile de  resort, fiind etichetați ca „neloiali”  „Sovietului Sătesc”, aflați în dizgrația acestuia, pentru că nu acceptaseră colectivizarea forțată, totuși fiind nevoiți să cedeze terenurile moștenite de la părinți, dar renunțând la activitatea în colhoz. Faptul că tatăl fusese participant în cel de-al doilea război mondial și avea decorații merituoase  au salvat oarecum situația, familia noastră alegându-se cu un teren de construcție de tocmai cinci ari! – pe colina din aripa dreaptă a satului. Dar, era și aceasta o  bucurie a părinților pentru o victorie asupra regimului...

 Cu ochi de carte, biblioteca 

Biblioteca întotdeauna rămâne o sursă de energie inepuizabilă în  formarea unei  personalități.  Se vor dezvolta tehnologii, altele vor fi cerințele față de un specialist de performanță, dar cartea, ca organism viu, simțit, nu poate fi înlocuit nicicând de o lectură virtuală.  

„Cine are carte, are parte”, „Cine are carte, are patru ochi” sunt  câteva din zicerile însușite încă din clasa întâia, pe care nu le uiți.  În adolescență, îmi notam gândurile într-un jurnal –  note de carte, întâmplări... O făceam, la început, din necesitatea de a exprima trăirile mele, sentimentele, vizând cele lecturate,  pentru că, la restituirea fiecărei cărți, bibliotecara noastră, Evghenia Semionovna, o rusoaică  plăcută la înfățișare care vorbea românește (de altfel, un exemplu de urmat pentru rușii din actuala Basarabie, îți   cerea să-i povestești succint conținutul. Până afla că nu trișezi cu lectura. Ulterior lega prietenii cu cititorii pasionați, le găsea cărțile pe interese, le recomanda cărți noi, chiar și pentru părinții acestora –  pe care le trecea tot în registrul copiilor. 

Deși nu mă mai întreba conținutul,  scrisul pentru mine se transforma într-o pasiune.  După pensionarea acestei doamne drăguțe, această tradiție a continuat-o o altă bibliotecară, la fel de prietenoasă, luminoasă, Eugenia Codreanu. Prin clasa a VI-a semnam la gazeta raională un articolaș cu un mic portret de creație al acesteia. Mi s-a oferit și un mic onorariu, egal cu cel ce se achita la ziarele pentru copii...  

Vreau să fac o paranteză: toate Eugeniile din viața mea îmi sunt dragi, pentru că îmi poartă  noroc, și prima dintre ele este mama mea, fie-i veșnică amintirea precum cea a tatălui. a celor dragi care ne urmăresc din alte lumi...  

Dar Biblioteca satului, a Liceului Teoretic Ruseștii Noi și toate bibliotecile din lume sunt o filă aparte în viață  – cu prietenii și evenimente care rămân, cu ochii înțelepciunii ce ne urmăresc de pe rafturi.. 

 Școala care nicicând te-ar rătăci  

 Școala din sat ne-a fost o continuă dezvoltare. Învătământul primar, gimnazial, mediu general... Doamne! Ce profesori minunați am avut la toate disciplinele! Venise o pleiadă de absolvenți ai facultăților universitare – tineri, frumoși, dar și exigenți, dintr-un alt aluat plămădiți –fii și fiice de țărani, muncitori din sânul poporului nostru, cu drag de carte care, prin atitudinea lor, toată,  exprimau: „sângele apă nu se face!” Rostesc acest gânduri nu în zadar, pentru că aceștia au susținut ulterior redeșteptarea noastră națională, completând rândurile celor care „vorbesc și gândesc românește”. Le port în suflet imaginea distinșilor profesori: Liuba Ionaș, Elizaveta Codreanu, Lidia Ganea, Lidia Trohin,  Vasile Tărnă, Domnica Căpățină,  Domnica Dulgheru,  Gheorghe Crudu,  Valentin Roman, Tatiana Șova,  Ilie Șova,  Grigore Colesnicenco,  Valentin Roșioru, Olga Costiuc, Gheroghe Gârneț, Maria Pâslaru, Afanasie Țapeș,  Mariana și Valentin Plămădeală, Ilie Pisarencu, Maria Arapu, Andrei Moțoc, Elena Ursu, Maria Trohin (cnimie), Eugenia Luchița, Serghei Manolache, Andrei Luchița, Anatolie Ghindă, Iustina Manolache, Efim și Elena Secrieru, dar și mai tinerii Alexandra Răileanu, Alexandra Arhire,  Emilia Gortolomei , Ecaterina Cucu, Viorica Ostahi...  Lista poate fi continuată  cu noi pleiade de profesori, care rămân demni timpului nobil căruia i se dăruiesc, unii dintre ei, în deficitul de cadre,  activând până în prezent. Istorie a instruirii și educației, ei sunt o împlinire și o bucurie pentru generații de specialiști care prin studiile, profesionalismul  și performanțele obținute le duc faima în lumea întreagă.    

Liuba Ionaș... Prima noastră învățătoare ... Îmi amintesc cum ne ținea mâna de copil, cam stângace,  în a ei,  pentru a-i învinge tremurul în rotunjirea literelor, întocmai cum o cerea exigenta caligrafie. 

 Tatăl meu, deși foarte blând, în fața lui aveam mereu un amestec de teamă cu sfială, care mă blocau, îndeosebi când îmi controla temele. Într-o bună zi, întâlnind-o pe învățătoare, avusese un schimb de replici cu ea, „acuzând-o”  că mi-ar da note  „pe ochi frumoși”. Aceasta  îi explică, oarecum surprinsă, că nu ar fi chiar așa, invitându-l pe părinte să asiste la ore, pentru a se convinge că notele mele, mari, le iau pentru cunoștințe. Tatăl meu a răsuflat despovărat și i-a răspuns: „Nu cred că trebuie să fac acest lucru, situația nu se va schimba, îmi dau seama că este vorba de starea emoțională, și fiică-mea, acasă sau la școală, văzându-mă în preajmă, oricum se va bloca, numai că nu înțeleg care ar fi motivul”.  

 Tatăl meu nicicând, după acest caz,  nu mi-a mai verificat temele. Cu timpul,  mi-a dispărut acea frică, ce nu avea vreun motiv anume, era vorba de  timiditatea de care nu mă puteam debarasa, ulterior lucrurile schimbându-s,  împărtășindu-i gândurile mele, discutând despre cărțile citite, bucurându-mă de sfaturile lui părintești, cu multă morală, de altfel. 

 În schimb, mama noastră era fidelă vizitatoare în școală și la lecții. Crease un fel de parteneriat „profesor-părinte”,  neanunțat,   întru o asigurare că  ar putea să-i scape ceva în educația copiilor. De fapt, de ea nu puteai ascunde nimic.  Avea un spirit de observație extraordinar și  imediat identifica toate cusururile, deprinderi proaste,  cărora le declara „război”. Avea doar șapte clase. Nu știu ce ar spune experții în materie, dar metodele mamei funcționau, și pentru ea nu  existau „vârste de trecere”. Ne-a educat prin muncă .

  Acum, îmi dau seama că intenția părinților noștri era cea de a ne vedea „oameni cu scaun la cap”, care  era o proprie realizare a lor prin noi,   studiile gimnaziale, la timpul lor,  fiind contra plată, lux pe care prea puțini părinți și-l puteau permite.  

 Când vorbesc de părinții mei, nicidecum nu profit de acest spațiu onorant al unei reviste respectate. Prin părinții mei văd marea majoritate a părinților din satul meu, care doreau schimbarea destinului copiilor, dornici ca odraslele lor  „să nu stea la coada vacii” sau „să tragă sapa la colhoz”, dar nici să mai repete un timp de „exilat”, de „dușman al poporului”. Prin tendințele lor dorințele noastre erau atotcuprinzătoare. Dispunând de libertatea de a citi, lucru foarte important, ne-am format ca personalități  creative ne-am dezvoltat competențe de comunicare și abilități de scris. În familia noastră, ca și în multe altele din sat, talentele nu se lăsau așteptate. Doi dintre frați și o soră erau captivați de pictură. Un altul, pe lângă profesia de jurist, cânta dumnezeiește. Toți  , nouă, au făcut studii... Nu întâmplător...  

Satul avea nevoie de specialiștii săi pe toate domeniile solicitate. Că ar putea sau nu reveni aceștia la baștina lor, era o altă întrebare... 

După anii 1990, Școala Medie de Cultură Generală a devenit Liceul Teoretic Ruseștii Noi, care astăzi este o  instituție zonală unde își fac studiile elevi din Ruseștii Noi și din satul vecin, Văsieni, manager Ecaterina Merla și director pentru educație Viorica Codreanu. S-a păstrat și „școala noastră de pe șes”, cum o numeam, care a devenit Gimnaziul Ruseștii Noi.  Noi,  cei din dreapta satului, după absolvirea studiilor de 8 ani, aveam trei opțiuni:  colegiu,  școală profesională sau  studii medii de cultură generală, cea de-a treia deschizându-ne cale largă pentru admiterea la facultate. 

„Școala Primară din Centru”, renovată, a devenit un Centru Cultural extraordinar, denumit  Muzeul Satului Ruseștii Noi. Ideea, dar și materializarea ei, în 2017,  îi aparține ex-primarului Pavel Codreanu, un  adevărat homo ludens creativ, înzestrat cu un simț al umorului aparte, dar și cu bun-simț, rafinament, politețe.  În calitate de primar,  a inițiat multe proiecte prin care satul a progresat.  Sunt mândră că în această perioadă, prin Decizia Consiliului Primăriei  mi s-a conferit înaltul titlu de Cetățean de Onoare , care chiar mă onorează, alături de încă alte 7 personalități, inclusiv  ex-ambasadorul Republicii Moldova, în  diverse state, Ion Căpățână,   astăzi pensionar, prin a cărui nemijlocită contribuție au fost acordate ajutoare, în mai multe rânduri, întru sprijin  școlii, grădiniței de copii din sat, unor familii nevoiașe.

Din colecția Muzeului Ruseștii Noi fac parte peste 2500 de exponate legate de istoria neamului, inclusiv obiecte de uz casnic, instrumente, echipamente de lucru, vestimentație specifică țăranilor din zona centrală a Moldovei.  Aici mai poți vedea fragmente de arme și muniții ale luptătorilor din sat, rămase din timpul celui de-al doilea război mondial, fotografii ale veteranilor de război, dar și unele decorații ale celor răposați. Indiferent de instituție, cu atât mai mult când aceasta e chiar un muzeu, clădirea respectivă ne bucură pentru că este ceva din sufletul nostru. Când trec pe aici, cu niște ani nicicând povară, mă revăd fata sprințară, alături de colegii mei, picii claselor  I-VI-a ai anilor 70, care rămân un tot unitar cu baștina, alături de părinți, profesori și toți consătenii care se regăsesc în spațiul încăpător al  cuvântului  meu: „...Colegii mei de dincolo de timp, / Colegii mei de dincoace de moarte, / Mai am să vă dedic un rând de carte / C-o primăvară,-n el, dintr-un răstimp, / Ce-și cântă floarea sa, nescuturată, / La infinit, / când zări ne împletesc / C-o viața de copil, de altădată, / Și-un profesor cu suflet părintesc. / Colegii mei de-adânci însingurări/ De clipă-n care-o mână mai tresare / Să mângâie, de nopți asupritoare, / Icoana unui zâmbet, la-ncercări, / Pe-al mamei chip, c-o luminoasă zare – / Cântec de matinale înălțări – / Cu baștina și-o școală ce ne are… / …Colegii mei de dincoace de zări... (Lidia Grosu, din cartea „Zbucium sacral”) 

 În lumina culturii, artelor

 Casa de Cultură din Ruseștii Noi, directoare Maria Cârlan,  „a reînviat”, în sensul bun al acestui cuvânt, grație Programului Național „Satul European”, sprijin acordat de  Guvernul Republicii Moldova și Ministerul Infrastructurii și Dezvoltării Regionale al Republicii Moldova,  clădirea fiind renovată, dotată cu echipamente tehnice, costume naționale pentru copii și maturi, instrumente muzicale etc.

Sunt de admirat artiștii ansamblurilor etno-folclorice „Altița”, cond. art. Maria Cârlan; „Datina Neamului”, cond.art. Maria Panfil; „Crenguță de cireș”, inițiat de Lidia Ganea, președinta Asociației Oamenilor în Etate, cond. art. Anatolie Ghindă; „Floare de cireș”, cu  artiști fluierari, cond. art. Pavel Balaur, toți ei fiind deținători ai unor trofee, distincții, acordate în cadrul nenumăratelor participări la concursuri naționale și internaționale.    În cadrul Casei de Cultură activează cercuri de șah, teatru popular, artă populară, ultimul fiind condus de meșter popular Eugenia Cuiban. 

Măiestrie artistică incontestabilă, lucrările artiștilor  plastici Vasile Ostahi, Constantin Trohin, Mihai Ostahi se bucură de  atenția publicului în Saloanele de artă naționale și internaționale, unele lucrări fiind parte a unor colecții personale de prestigiu.

 „Festivalul Diasporei” și „Festivalul Cireșelor și Vărzărilor”  sunt un prilej al localității de a-și chema acasă copiii,  – mari și mici – ,risipiți, ca puii de potârniche, pe tot globul pământesc... 

Comuna Ruseștii Noi are o populație de aproximativ 5.400 de locuitori, dintre care 800 sunt copii.

Eroi ai timpurilor  de ieri, de azi, de mâine...

Satul își are eroii săi, la care ține foarte mult. Este elocvent și Panoul de Onoare din incinta Primăriei, din care ne privesc chipuri dragi ale celor demni de al său nume. Ei sunt mulți. Și-au sacrificat viața fie în Marele Război pentru Apărarea Patriei,  în războiul din Afganistan sau în luptele de la Nistru. 

Unul dintre ei este Tudor Gonța. absolvent al Facultății de Drept a USM. A fost comisar de poliție în mai multe raioane ale Republicii Moldova. La 1992, fiind șef al Comisariatului de Poliție Anenii Noi, având doar 40 de ani, i s-a încredințat conducerea luptelor de la Nistru în spațiul Tighina-Varnița-Anenii Noi, pentru a preveni înaintarea și atacarea de către trupele inamice a acestui raion... Este o istorie aparte  destinul acestei personalități, care merită o carte...

A fost decorat cu  înalta distincția Ștefan cel Mare și Sfânt, decernată de Mircea Snegur în anul 1993, ulterior preluând conducerea Departamentului pentru Urmărire Penală, fondat pe lângă președintele țării. Concomitent, în perioada 1993-1995 este numit în calitate de expert al Comisiei pentru  aderarea Republicii Moldova la Consiliul Europei.

În primăvara anului 2025, combatanții-veterani  din Ruseștii Noi, președinte Valentin Țapeș, au înaintat un demers privind denumirea unei străzi și a Liceului Teoretic cu numele și în onoarea regretatului erou, decizie  care este în așteptare...  

 Parafrazându-l pe George Orwel, autorul  renumitei lucrări „1984”  sunt convinsă că  consătenii mei  își dau seama foarte bine, că 

„Războiul nu este pace”, „Libertatea nu este sclavie”, „Ignoranța nu este putere”...

   Credința nesecată-n lucruri sfinte

Dumnezeu fiind Cel care ne supraveghea faptele, ne certa și ne ierta când deviam de la corectitudine, El se înălța  deasupra ”partinității literaturii” și al  spiritului realismului socialist, noi, copiii satului, noua generație, căutându-l și rătăcindu-l  deseori, cuprinși de îndoieli și simțindu-l doar în rugăciunile pe care le învățăm și eram obligați  să le rostim dimineața și seara, înainte de somn, la cerințele severe ale  părinților, conștienți de  contradicțiile ce nu întârziau să se reflecte asupra  instruirii/educației  ideologizate,  promovată de  programa tuturor nivelurilor de învățământ. Dar ei, părinții noștri,  prin mesajul lor au fost mult mai convingători și Dumnezeu nu ne-a părăsit nicicând.  

De fapt, locuitorii satului Ruseștii Noi sunt cunoscuți în toate timpurile,  ca oameni evlavioși,  credința în Dumnezeu fiind lumină a sufletului lor întru a delimita binele de rău, a-și iubi aproapele,  Bisericacu hramul Sfinții Voievozi Mihail şi Gavriil fiind casa rucăciunii lor în fiecare duminică. 

Potrivit istoricilor, lăcașul,  în formă de stea, cu cinci cupole şi zece cruci, a fost construit în anul 1890, și rămâne un monument important de arhitectură și artă inedită națională, care are o înălțime de 37 m. Clopotniţa este construită separat, având 7 clopote ale căror dangăte sunt auzite în tot satul. În perioada ex-sovietică a fost închisă, dar consătenii au avut grijă de ea ca de un loc de taină al lor, cu sentimentul de mândrie că îl  pot păstra fără a permite profanarea lui. Redeschisă după o perioadă de aproape 50 de ani, la 1988, protoiereu Anatolie Stefanov, protopop al raionului Ialoveni, biserica își întâmpină enoriașii în toată splendoarea sa, printre obiectele de cult importante fiind copia Icoanei Maicii Domnului Făcătoare de Minuni de la Poceaev, cu o părticică de Sfinte Moaște. La renovarea lăcașului a contribuit nu doar preotul , dar toți locuitorii satului.

Astăzi, ca niciodată, mai înălțători

Cu un an doar în urmă satul a împlinit, nici mai mult nici mai puțin, 500 de ani de la fondare. A fost o sărbătoare de pomină, cu oaspeți aleși, invitați de onoare, cu un program amplu de desfășurare a acestei sărbători, un raport complet și complex despre cele realizate, dar și despre proiectele de viitor. Era firesc, în fruntea Primăriei fiind aleasă o doamnă – Valentina Meșină – cu studii în jurnalism, talentată, o pro româncă și o adevărată iubitoare de valori, o ”tălmăcitoare”, în baza cunoașterii unor realități,  a viselor de viitor și o promotoare a materializării lor, dumneaei bate la uși pentru a fi auzită și ascultată, inițiază proiecte și le promovează, asigură continuitate Acordurilor de înfrățire cu localitățile din România, una din ele fiind comuna Tomșani, județul Prahova, România, primar Mihai Florin Pelin, proiectul vizând dotarea  cu un sistem de  supraveghere video  a Casei de Cultură Ruseștii Noi, precum și proiectul privind construcția anexei la Școala Primară  – Grădinița Ruseștii Vechi, susținut de Primăria Domnești, județul Ilfov, primar Adrian Ghiță, coordonator de proiect Doina Scripa,  viceprimar Costel Ștefan, ulterior conferindu-li-se acestor trei personalități titlul de membri ai comunității  –Cetățean de Onoare.

De fapt, vorbim despre o asigurare a viitorului prin punțile construite peste maluri de Prut, ani de-a rândul, de predecesorii  în această funcție, inclusiv:  Petru Panfil, Leonid Rusu, Ion Meșină, Pavel Codreanu, demni de  o apreciere înaltă și cu statut de patriot în contextul integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană și a reîntregirii ei cu Țara-mamă, România.   

Ruseștii Noi... Un făgaș în care mă simt alinată și alintată de lumina unui turn de veghe dedicat. Nu poți lua fără a nu restitui ceva în loc, simțind infinit de scump  timpul de azi prin care treci fulgerător  și timpul de ieri  în care ai fost, ai primit și ai reușit să lași sau nu o părticică din tine pentru a fi tu însuți în fața conștiinței tale. 

Astăzi  se conturează distinct  răspunsurile la multe întrebări rămase, credem, la fel de interesante pentru actualele generații, dar și cele viitoare, care,  totuși,  la fel ca noi, picii anilor 60, curioși  să se pătrundă de poveștile bunicilor,  simt necesitatea de a se teleporta în metafizică pentru a sesiza bălăriile de la origine și evoluția lor – prea frumoasă  pentru a nu fi îndrăgită de toți cei  care rămân cu  ochiul pe farmecul naturii,   ocrotindu-i divinitatea așa cum au făcut-o strămoșii noștri în iubirea și responsabilitatea lor pentru viitoarele generații conștienți că Țara începe  de la casa părintească, de la cei șapte ani de acasă, de la baștină...     

Autor: Lidia Grosu

Articol publicat în revista NATURA, nr. 403

Susține Natura.md: Devino Patron!