Tot timpul sunt în fața Timpului

Invitatul de onoare    

Liviu Stănescu, călătorul, exploratorul, autorul cărții „Am fost la capătul lumii”    

Pe Liviu Stănescu cititorii, dar și admiratorii cărților și ai călătoriilor sale l-au cunoscut vara trecută la Salonul Internațional de Carte Bookfest Chișinău, ediția 2024. O prezentare exhaustivă și cu bene merenti, făcută de Radu Paraschivescu, un discurs impresionabil al autorului bestseller-ului „Am fost la capătul lumii” despre cărți, vilegiatură, întâlniri cu miracolele lumii, străbătute de pași nenumărați pe bulevardele sutelor de orașe, au ținut publicul de elită de la Chișinău să asculte atent și să nu scârțâie scaunul sau să râdă zgomotos și fără noimă atât timp cât a durat sesiunea. La fel de greu a fost și la „rămas-bun”, fiindcă cei veniți să-l vadă și să-l asculte pe Liviu Stănescu l-au privit și ascultat, întrebându-l când va reveni la Chișinău. Pentru acest capăt de pământ, Basarabia, călătorul L. Stănescu trimite basarabenilor, pe care i-a câștigat în mare parte drept fanii lui, un termen de jure, de facto, urmăritorii lui sunt oameni cu lecturi serioase, dornici ca povestașul și călătorul Liviu Stănescu să-i răsfețe cu impresiile sale. În acest an, cititorii „bestseller-ului „Am fost la capătul lumii” mai răsfoiesc această carte și așteaptă alte cărți, la fel de bune, de la autor. 

Revista NATURA are ațintit tot ecosistemul pe cel căruia îi place „să meargă pe cărările lumii și mai puțin pe marile bulevarde ale lumii” și să-l gâdile cu câteva întrebări, precum îi place, spune L. Stănescu când „furnicile din talpă mă gâdilă”.          

   „Poate dacă aș fi putut umple timpul mai bine. Nici nu aș fi avut cum de altfel, fiind tot timpul înaintea lui. Tot timpul în fața Timpului! Doar că nu mă gândeam că vreodată îmi va veni și mie timpul să fiu depășit chiar de Timp. Niciodată de timpuri în schimb!”          

• Scriitorul, exploratorul, călătorul și povestitorul Liviu Stănescu, căruia îi place „al naibii de mult să meargă pe cărările lumii și mai puțin pe marile bulevarde ale lumii” a pornit la drum în cele mai îndepărtate locuri. Cum este să călătorești în peste 100 de țări? Ai vizitat un loc care te-a fermecat, de mai multe ori? 
• Este felul meu de a înțelege propria-mi vremelnicie pe această planetă – să fiu tot timpul pe drum. Pe fiecare umăr al meu își bălăngănește piciorușele un mic omuleț. Pe umărul stâng își pune streașină mânuța la ochi și privește depărtările Dorul De Ducă, iar pe celălalt umăr își face veacul, sau cât o vrea Dumnezeu, Dorul De Casă. Ei sunt prietenii mei cei mai buni și mă supun dorințelor lor de fiecare dată. Norocul ce îl am este că niciodată, dar niciodată, cei doi nu au vorbit în același timp!

Știu că nu pot desluși toate tainele Pământului și știu că nici nu ar fi frumos din partea mea să îi intru până în adâncul sufletului așa că mă las purtat de dorințele mele și de propriile lui vreri până acolo unde cele două își vor lua la revedere. Sper ca acest lucru să vină cât mai târziu, astfel încât să deschid multe uși ferecate de timp și timpuri.   

• Ai descoperit după atâtea țări vizitate că „nimicul ne înconjoară” și totuși simți că fiecare călătorie te încarcă cu energie. Este o terapie pe care poți să o împărtășești pasionaților?

• Pasionații deja se înfruptă din miracolul nestatului acasă. Dar aș putea într-adevăr să destăinuiesc ce mă împinge de la spate să merg tot mai departe și tot mai departe, până când acest departe va deveni tot mai aproape și tot mai aproape. Deh, acesta este neajunsul unei planete sferice! 

    Iată-mă ajuns la un colț de lume, în Punta Arenas, pe urmele personajului Pierre Vaillant din uriașul roman „Toate pânzele sus” al lui Radu Tudoran. Ochii mei erau martorii unui fenomen natural ce mintea mea refuza să îl recunoască în întreaga lui splendoare. Stăteam pe o stâncă pe marginea oceanului privind către Strâmtoarea Magellan și mă bucuram de cum își lua soarele la revedere de la mine. Priveam către ora 14. Deodată, cu coada ochiului stâng am văzut cum își face loc, din valurile oceanului, o rază de lumină. Mi-am mutat privirea către ora 10 și am văzut cum soarele îmi făcea cu mâna de pe cealaltă parte a planetei în cel mai frumos și neașteptat răsărit. Ce minune mai mare decât să vezi un soare nehotărât care parcă vrea să apună în același timp în care dorește să răsară! Atât de copleșitor a fost momentul, încât statornicia aceluiași soare la Polul Sud, unde refuza să meargă la culcare 24 de ore, mi-a rămas întipărită în suflet ca un fapt interesant doar.

• Spui că „ar trebui din când în când să scoatem ușile din țâțâni și să spunem că am ajuns la capătul lumii”, dar el nu există. Asta spui, dar tot tu pornești într-o altă călătorie. Prin tot ce faci ... ți se cuvine o poveste! Cum vezi începutul acestei povești? 
• Dacă ar fi să mi se cuvină o poveste, cum spui tu, atunci mi-ar plăcea să înceapă cu nemuritorul „A fost odată”. Atât de simplu! Și să continue poate așa: „A fost odată, ca niciodată, că dacă n-ar fi nu s-ar mai povesti, un omuleț, care trăia la cel mai îndepărtat capăt de lume din toate câte există. Dorința lui cea mai mare era să ajungă la celălalt capăt de lume, cel mai îndepărtat de el, doar că nu știa încotro să o apuce. Anii au trecut pe lângă el și cu el, dar fără ca să îi fure vreo fărâmă din visul său. Într-o zi, soția lui i-a născut doi fii. Fără să stea pe gânduri o clipă, i-a botezat în cel mai ciudat mod cu putință Dorul De Ducă și Dorul De Casă.” 

           Mai departe povestea omulețului care trăia la cel mai îndepărtat capăt de lume se confundă cu propria-mi poveste de viață.

• Prin prisma experienței acumulate, te-ai gândit cum ar fi o călătorie utopică? Să fii așteptat de fiecare dată... cu sumedenie de savori culinare, locul preferat din avioane să fie cu vedete, coloană sonoră …?
• Nu, uite la asta nu m-am gândit! Dar o pot face acum pe loc și vedem ce iese. Călătoria mea utopică ar începe tot cu un dor de ducă nebun. Doar că de data aceasta, când aș privi către iubita mea agățată pe perete – harta – ea ar fi doar o bucățică din uriașa harta a Universului. Ar fi atât de mică că dacă nu aș ști că eu am pus-o acolo nici nu aș putea-o vedea. Doar simți. Și atunci Universul ar fi cel care mi-ar întinde brațele și m-ar ademeni să-i străbat adâncurile. N-aș zice nu și degrabă m-aș îmbarca într-o navetă cu destinația asteroidului B-612. Acolo m-ar aștepta, sau ar trebui eu să îl aștept, Micul Prinț... Mă opresc aici pentru că nu ai tu atâtea pagini cât poate zugrăvi imaginația mea! Glumesc, desigur! De altfel, astfel de povești pot fi citite în cartea mea „Am fost la capătul lumii”, apărută la prestigioasa editură „Humanitas”.

• Călătoriile cele mai reușite ...au secrete? Te poate schimba o călătorie? 
• Fiecare călătorie mă schimbă. Tot mereu mă întâlnesc cu un alt mine pe potecile lumii. Sunt atât de bucuros să mă descopăr tot timpul altul. Nu știu ce aș face dacă ar trebui să merg cu același mine tot mereu. Repetițiile vieții mă plictisesc cumplit și o eventuală repetiție de-a mea cred că ar fi năucitoare. Mai mult ca sigur că dacă m-aș repeta în călătoriile mele probabil că undeva departe de casă m-aș opri în loc și într-un moment de neatenție aș zbughi-o cat mai departe de mine, să nu mă mai văd niciodată. Și atunci ar trebui să-mi caut un alt tovarăș de drum!
• Ți-ai pus în gând să o întreci pe Uca Marinescu, singurul român care a ajuns și la Polul Sud și la Polul Nord? 
• Și să vreau că tot nu aș reuși! Sunt doar doi poli, fir-ar să fie. 

Recordurile, în lumea noastră, sunt atât de greu de doborât încât nu merită efortul. În schimb, să mă iau la întrecere cu mine însumi asta este într-adevăr o provocare. Spun că este o provocare pentru că ne înțelegem al naibii de bine amândoi. Nici nu s-ar putea altfel pentru că unele zări, care ne fac cu ochiul, ascund primejdii neștiute și doar o echipă sudată de vânturi, arșițe și vijelii le poate trece cu brio. Este de ajuns să schimbăm o privire interioară ca să cădem de acord încotro s-o apucăm pe mai departe. Arareori suntem pe poziții diferite, iar când se întâmplă, atunci să te ții! Sunt momente în care trebuie să iau o decizie urgentă. Spre exemplu, dacă am întârziat prea mult la despărțirea de soare într-o amiază târzie îmi vine ideea de a scurta drumul către casa sau odaia din depărtări și să o apuc pe o altă cărare decât pe cea pe care am poposit la întâlnirea cu asfințitul. Atunci eu, cel din mine, aduc argumente pro spre a o apuca pe drumul știut, doar nu degeaba se spune că „cel mai scurt drum către casă este cel pe care îl cunoști”. Și, deși ne aflăm sub presiunea timpului, găsim încă o bucățică, tot de timp, și așezați pe o bordură sau în țărână ne împungem unul pe altul până la victoria unuia dintre noi. În definitiv, nici nu contează cine este „campionul zilei”, pentru că este vorba, în final, ori de mine, ori de... mine. Așa că după sfadă ne ridicăm și plecăm voioși, ținându-ne de mână către casă.

• Ce proiecte pentru viitor vă animă cel mai mult? 
• Nu îmi fac planuri pe termen lung și mă las provocat de clipa în care mi se face... dor de ducă. În spatele biroului de lucru, sfioasă, stă agățată o hartă. Știe că, dacă îmi întorc privirea către ea, este timpul să îmi arate locul unde pașii mei nu au ajuns încă. Nu îi este greu s-o facă, pentru că după fiecare tură obișnuiesc să o rănesc puțin înfigându-i în pântece câte o pioneză. Este jocul nostru de iubire. Știm și unul și altul că dragostea uneori doare și cere sacrificii. Eu o rănesc, din când în când, ea îmi spune să plec, eu o părăsesc, dar dorul mă copleșește într-o zi și o întreb dacă mă primește înapoi. O face cu lacrimi de bucurie în ochi și se lasă străpunsă de o nouă pioneză în timp ce scâncește ca într-un fior al dragostei fără sfârșit!

Și ca să răspund totuși la întrebare, deunăzi, iubita mea hartă mi-a șoptit două cuvinte – Socotra și Irak. Eu am zis da și apoi a început nebunia. Celălalt eu a zis: „Nu uita ca Socotra este o insulă deținută de Yemen și nimeni nu se întoarce viu din Yemen. Despre Irak știi și singur!”. Cu calm, nu foarte mult calm ce-i drept, dar totuși cu calm mi-am răspuns: „Socotra nu este chiar Yemen, iar Irakul de azi nu mai este Irakul de ieri.” Încă ne ciorovăim pe acest dor de ducă, dar furnicile de pe talpă nu îmi dau pace și sunt sigur că, în curând voi închide ușa casei în urma mea!

-Este foarte frumoasă „meseria de călător”! Ești și un mare iubitor al ...poeziei! Cum ai comenta expresia „Viața este o călătorie”? 

- Viața este o călătorie atâta vreme cât îți dorești asta va fi. Și e musai să o poți face tot mereu cu zâmbetul pe buze chit că nu te îndepărtezi mai mult de parcarea blocului unde locuiești. Călătoria în sine pe toate cărările lumii poate fi la fel de profundă ca o călătorie în propriul sine!

- Ce amintire prețuiți cel mai mult?

- Deși nu pare, sunt omul care se hrănește cu amintiri și care le aduce în prezent mereu, pentru a le retrăi încă o dată și încă o dată. Cu alte cuvinte, nu pot evoca o amintire anume pentru că toate amintirile frumoase îmi sunt frați și surori deopotrivă! Ba mai mult, îmi place să zburd dintr-una într-alta, să sar din blugii adolescentului răzvrătit în buzunarul de la piept al călătorului fără un scop în sine, ci doar dorința nestăvilită de a fi mereu pe vreun drum sau nedrum!

Iar dacă am reușit să ițesc vreun zâmbet cititorilor revistei Natura, atunci vreau să le spun că îi aștept la dreapta-mi spre a merge împreună către... nicăieri. Sigur vom găsi o splendoare acolo!   

Consemnare: Carmen PUIU 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 403 

Susține Natura.md: Devino Patron!