Sub parfumul Chanel, chipul obiectiv al profesorului
natura.md
Oct 21, 2025 10:33
639
0
Tocurile pantofilor de toamnă, clasici, de înălțimea cât n-ar crea un disconfort mersului pe jos, ciocănesc asfaltul și atrag atenția trecătorilor. Mă uit și eu în direcția, unde aleargă perechea de pantofi bej, și observ că două picioare elegante stăpânesc silueta unui trup frumos arcuit, îmbrăcat într-un sacou sub a cărui lungime medie se vede o fustă dreaptă, simplă, dar care-i dă o notă de rafinament reținut. Ținuta e completată de o geantă, a cărei greutate nu-i permite să meargă prea repede. E o geantă încăpătoare, nu o poșetă cât ar încăpea un ruj, oglinda și telefonul mobil. Asemenea genți le poți recunoaște în mâinile femeilor sobre, care duc cu ele poveștile și destinele altora. Doamna, căreia îi presupun în gând profesia, poate și vârsta, instituția de serviciu spre care se îndreaptă, este profesoară. Intuiția nu mă înșală, căci aud cum răspunde la telefon unei voci de femeie, care-și anunță că fiica ei azi nu va veni la școală. Îi răspunde cu „sănătate grabnică Teodorei!”. E oră matinală, când în oraș ies în circulație doar primele curse ale transportului comun spre care se grăbesc pantofii înalți, de culoare bej. Din geanta, căreia nu a putut să-i tragă fermoarul, se zăresc câteva cărți și două teancuri de caiete ale copiilor. Garantat că este profesoară, îmi repet în gând cu un aer de compătimire.
Cam așa arată silueta unui cadru didactic, pe care o poți lesne remarca din miile de trecători grăbiți, de pe stradă, în troleibuz, dar și în traficul, uneori aglomerat al orașului. În caz că va fi la volan, va demonstra multor conducători auto cât de prețioasă este o grabă calculată.
La școală o așteaptă elevi obosiți nu doar de multe materii, ci de ritmul alert al vieții, de prea multe provocări din societate, copii din familii destrămate, ai căror părinți sunt încărcați de grija facturilor și a supraviețuirii. În fața acestei profesoare, ultimul prototip al dascălului de azi, stau în fiecare zi elevi indiferenți, cu priviri pierdute, atenție fragmentată și suflete obosite de prea multe realități contradictorii. Ei nu mai răspund ca altădată la autoritate, la disciplină, nu mai au cultul cărții, nu mai trăiesc în pielea personajului. Trăiesc în prezentul grăbit al tehnologiei, al validării imediate, al superficialului. Profesoara știe că nu mai are în față generația cărții, ci generația ecranului. Nu mai poate preda doar conținut, ci trebuie să creeze conexiuni. Învață, în fiecare zi, să-și adapteze glasul, metodele și așteptările, dar nu renunță la esență. Se luptă cu inerția, cu plictisul, cu sfidarea uneori tăcută a unor adolescenți care nu și-au descoperit încă scopul în viață. Uită că tocurile pantofilor îi provoacă oboseală, că laringita de septembrie se acutizează, că mesajele pe grupul profesorilor curg cu solicitări să dea la timp rapoarte și procese-verbale cu evaluările inițiale, cu ședințe și alte fel de fel de dări de seamă - toate adunate în mapele șefilor, care nu adaugă nimic la calitatea învățării și a educației. Teroarea zilei unui cadru didactic e un pachet, care se burdușește în fiecare zi cu cerințe birocratice, planuri, rapoarte, platforme de completat și proiecte care par desprinse dintr-o realitate paralelă. Iar în noile regulamente, s-a adăugat cel mai terorizant punct: copilul răzgâiat, cu mobilul pe genunchi, gata să înregistreze, să filmeze, să ironizeze sau chiar să amenințe, sub protecția unor părinți care, adesea, nu cunosc decât jumătate din poveste – și aceea distorsionată.
Pentru profesor, autoritatea nu mai este un dat, ci un teren minat, pe care trebuie să pășească cu grijă, mereu atent la ce spune, la ton, la gesturi. Nu mai predă doar lecții, ci se apără, se justifică, explică. Are în față nu doar elevi, ci și potențiali „evaluatori” – cu telefonul în mânecă și replica pregătită: „Am filmat tot, o să-i spun mamei”.
Și totuși, rămâne. În fiecare zi. Cu o demnitate pe care mulți o ignoră și o răbdare pe care puțini o înțeleg. Într-un sistem care pare să-i ceară totul, dar să-i ofere tot mai puțin, dascălul adevărat nu cedează. Își duce pachetul de teroare cu tărie, dar mai ales cu convingerea că, dincolo de copilul cu mobilul pe genunchi, există încă suflete care așteaptă să fie formate, nu doar tolerate.
Liniștea aparentă a profesoarei, îndreptată spre o misiune, grăbită la oră matinală în drum spre școală, va atrage privirile călătorilor din troleibuz. Mulți vor fi curioși să știe de unde vine parfumul Chanel, discret, dar persistent (apropo, dăruit de soțul ei, mândru de eleganța feminină cu care-și împarte drăgostos viața), care plutește ușor printre barele reci de metal și geamurile aburite. Un parfum care nu epatează, ci completează o prezență: fermă, dar calmă, simplă, dar plină de sens.
Unii vor zâmbi în sinea lor, întrebându-se dacă nu cumva e o profesoară „altfel” – una dintre acele rare figuri care nu și-au pierdut eleganța în lupta cu sistemul, care încă mai crede că stilul personal este o formă de respect pentru sine și pentru meserie. Alții o vor privi fugitiv, fără să bănuiască ce înseamnă cu adevărat ziua ce urmează pentru ea: ore lungi, discuții cu elevi triști sau visători, corectat de lucrări, proiecte, planuri și, peste toate, o grijă tăcută pentru fiecare copil care trece pragul clasei.
Autor: Silvia Strătilă
Articol publicat în revista NATURA, nr. 404
Susține Natura.md: Devino Patron!
