ALBASTRU DE VORONEȚ

Poate că Dumnezeu a știut dintotdeauna că oamenii vor uita cuvintele. De aceea le-a pus în imagini. Aici, la Mănăstirea Voroneț, Biblia nu stă pe un raft. Biblia stă pe pereți. 

Acum, sute de ani, oamenii, care nu știau să citească, puteau veni aici și puteau citi cu ochii. Puteau vedea Facerea, Judecata, Raiul și Iadul, sfinții, îngerii, căderea și izbăvirea. O întreagă lume fusese așezată înaintea lor, pe zid, ca o carte deschisă pentru toți.

Oare câte generații au stat aici înaintea mea? Câți oameni și-au ridicat ochii spre aceleași chipuri? Câți au venit convinși că lumea se termină pentru ei și au descoperit că lumea continuă, indiferent de ei? Poate că acesta este unul dintre marile adevăruri pe care ni le ascunde frumusețea: nimic din ceea ce iubim nu ne aparține. Nici timpul. Nici oamenii. Nici locurile. Nici măcar propria noastră viață. Le primim pentru un timp. Apoi le lăsăm în urmă...

Vine o vreme când nu mai vrei să aduni ani. Vrei să aduni clipe în care ai fost cu adevărat prezentă. Să te oprești în fața unui zid. Să privești o culoare. Să simți aerul rece al unei dimineți de Bucovina. Să auzi liniștea. Să fii recunoscătoare că încă mai poți spune: „Uite, ce frumos...”.

Am privit din nou albastrul și mi-am spus că există locuri în care o țară își păstrează sufletul. Nu în discursuri. Nu în monumente ridicate pentru a fi admirate de la distanță. Ci în lucrurile care au supraviețuit oamenilor care le-au făcut. Într-un zid. Într-o rugăciune. Într-o culoare pe care nimeni nu a reușit să o explice pe deplin.

ALBASTRUL DE VORONEȚ...

Sunt mândră de România mea... Nu pentru că este perfectă. Ci pentru că, în mijlocul tuturor imperfecțiunilor ei, a știut să păstreze asemenea frumuseți. Iar uneori, poate, asta este tot de ce avem nevoie ca să nu disperăm: un zid, o rugăciune, un albastru imposibil și... sentimentul că, pentru câteva clipe, cerul a coborât până la noi... 

Autoare: Aurelia Vasilică 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 416

Susține Natura.md: Devino Patron!