Drumul spre împăcarea cu mine, adică spre România

Acum 12 ani de zile îmi luam părinții de mână, îi așezam de-o parte și de alta a mea pe o bancă pentru a le da vestea pe care au urât-o tot timpul. Faptul că la o vârstă încă fragedă, 20 și un pic de ani aveam să decid că vreau să plec în UK pentru a-mi încerca viitorul. Am zis că plec pentru un an și s-au făcut 12. Pentru mine a fost cea mai bună decizie, pentru ei cea mai sumbră.

Au urmat în decursul acestor ani, despărțiți pe la aeroporturi, care m-au rupt cu totul și bucurii care încercau să recompenseze tristețile plecărilor. Nu mă uitam niciodată după ai mei când mă lăsau la aeroport până ieșeau afară. Apoi îi priveam dintr-un colț al geamului și îi vedeam că se uită după mine până în ultima clipă. Au urmat prietenii noi, alt mediu, altă cultură și altă cetățenie. Și încet, încet, Marea Britanie m-a adoptat și mi-a dat o șansă când țara mea îmi închidea toate ușile după 2 facultăți și 2 mastere absolvite.

Au urmat apoi două încercări de a mă reîntoarce. După ce am călătorit prin lume și până la Capătul Pământului, am simțit că ceva din mine lipsește prin orice locuri perfecte și frumoase aș umbla. Marea Britanie îmi este acasă. Îmi dă sentimentul ăsta, dar România este un acasă pe care îmi este teamă să îl șoptesc și dorul ascuns al inimii mele. 

În inima mea și-a mai făcut loc și Africa. Un tărâm pe care îl iubesc din tot sufletul și cugetul meu. Îmi este dor de Africa cum nu mi-a fost niciodată de nimeni și nimic. Visez serile că mă reîntorc. Dar înainte de asta, după mai mulți ani am ales să fac pace cu România. Să nu mai fiu supărată pe ea că doar atât a putut să îmi ofere. Să nu o mai blamez. Și să o port cu mine curat. Iar cea mai bună cale pentru a face asta era exact Via Transilvanica.

Imediat se fac patru săptămâni de când sunt pe Via. În ultimele două săptămâni am trăit fiecare clipă din tot ce mi-a oferit. Lucruri neașteptate parcă vin spre mine fără să le fi cerut nici măcar în rugăciuni. Prin Via reîncep să iubesc România. Să mi-o amintesc exact așa cum îmi doream să o port.

Cu oameni care își fac semnul crucii când trec pe lângă o troiță la răscruce de drumuri, cu oameni care te salută cu Doamne ajută. Care se opresc și te cheamă la un pahar cu apă sau îți întind un coș cu mure din care să te înfrupți. Oameni care nu înțeleg de ce ai fi așa nebun să pleci pe coclauri prin păduri pline de urși și ploi torențiale, dar când te văd din casă venind pe deal, fug repede să-ți aducă haine uscate și un ceai din plante proaspăt culese. Oameni care îți deschid ușa casei ca și cum ai fi stat mereu acolo.

De asta plâng uneori pe drum fără niciun motiv aparent. Pentru că îmi dau seama că nu mi-a fost dor doar de un loc. Mi-a fost dor de felul în care oamenii se uită la tine aici. Mi-a fost dor de bunătatea aceea simplă care nu așteaptă nimic în schimb. Mi-a fost dor de femeile care ies la poartă și îți urează drum bun, de bătrânii care te opresc să te întrebe de unde vii și unde mergi, de clopotele bisericilor care se aud peste dealuri, de mirosul de fân proaspăt cosit și de liniștea satelor care parcă nu se grăbesc nicăieri.

Ani de zile am privit România prin prisma motivelor pentru care am plecat. Acum încep să o văd prin prisma motivelor pentru care merită să mă întorc. Și sunt atât de multe. Mult mai multe decât credeam. Poate că țara asta nu mi-a oferit tot ce aveam nevoie atunci când eram o tânără de 20 și un pic de ani. La început de drum prin viață. Poate că de aceea a trebuit să plec. Dar acum, umblând pe cărările astea, înțeleg că România mi-a lăsat totuși ceva ce nu am găsit nicăieri în lume, indiferent câte țări am vizitat. Mi-a lăsat rădăcini.

Iar rădăcinile sunt un lucru ciudat. Poți să fugi de ele. Poți să le ignori. Poți să construiești o viață întreagă în altă parte. Dar într-o zi te trezești mergând pe un drum de țară, printre dealuri și păduri, și înțelegi că ele au fost mereu acolo, așteptându-te.

Poate că la finalul acestei călătorii pe Via Transilvanica nu voi avea toate răspunsurile. Poate că voi continua să călătoresc prin lumea asta fără a înțelege exact unde este acasă, niciodată. Dar știu că undeva între pașii mei, între oamenii pe care i-am întâlnit, între bisericile mici de sat, între frăguțele culese de pe marginea drumului și toate aceste gesturi de o frumusețe dezarmantă, am început să găsesc ceva ce credeam pierdut.

Drumul înapoi spre România. Și pentru prima dată după foarte mulți ani, drumul înapoi spre împăcarea cu mine și cu tot ce înseamnă țara aceasta. 

Autoare: Roxy Chiriac 

Articol publicat în revista NATURA, nr. 416 

Susține Natura.md: Devino Patron!