Ce notă merităm la limba română?
natura.md
Aug 24, 2026 08:18
116
0
În mai multe articole, interviuri și podcasturi despre școală și educație, fostul președinte al Academiei Române, Ioan-Aurel Pop, vorbește, în contextul potrivit, despre profesorii săi în lumina curată a afirmației Ab imo pectore. Datorită lor, dar și familiei, mediului în care s-a format, domnul academician a dobândit acea exprimare aleasă în limba română, care rămâne una dintre marile sale calități.
Un alt exemplu, căruia timpul i-a adăugat și puterea regretului, este cel al unui distins doctor care, pe lângă priceperea profesională și respectarea, până astăzi, a jurământului lui Hipocrate, resimte uneori că exprimarea în limba română are anumite disfuncții. Învățarea într-o altă limbă decât româna a terminologiei medicale, în perioada când toți erau obligați să vorbească și să gândească în limba „fratelui mai mare”, impusă studenților la medicină, a cauzat unele ezitări de exprimare în convorbirile firești cu pacienții.
Au trecut 36 de ani de când limba română în Republica Moldova poate fi vorbită fără teama că cineva îți poate reproșa sau interzice să vorbești în această limbă. Avem și o deschidere tot mai mare de a o învăța mai bine. Bibliotecile și librăriile sunt la dispoziția oricui dorește să cunoască și să stăpânească limba română. Calitatea orelor de limba și literatura română în orice școală, cred, nu poate fi pusă la îndoială. Să nu fim cinici!
Este firesc să ne întrebăm dacă, în aceste condiții, rezultatele nu ar trebui să fie mai vizibile. Dar nu sunt.
De 36 de ani, în fiecare an, pe 31 august, ni se amintește că Limba Noastră cea Română îmbracă veșminte de sărbătoare. Televiziunile și radiourile, presa liberă care a mai rămas precum și oamenii cărora le pasă ce limbă posedă și cum trebuie vorbită limba maternă fac acest efort, an de an. Cu toate acestea, respectul pentru limba română ar trebui să devină o parte a conștiinței fiecăruia, nu doar un sentiment de sărbătoare de o zi.
Ce notă merităm noi astăzi, românii de pe ambele maluri ale Prutului, după felul în care stăpânim limba română? Docilitatea într-o eră democratică, mi-ar spune cineva, e treaba fiecăruia cum se exprimă. Profesia și statutul de intelectual însă mă revoltă până la cer. Cum, Doamne, după ani și ani de luptă, din dorința de a nu ne mai spune răutăcioșii și mancurții că vorbim într-o limbă necivilizată, adică păsărește, ajungem să neglijăm limba română și să nu o mai vorbim cum se cuvine, ca și cum ne-am întoarce în anii '70–'80? Chiar să o lăsăm după atâta amar de vreme pe Chirița lui Alecsandri să ne dea lecții de gramatică? Chiar să o luăm drept model de exprimare pe dora de la televizor? Chiar să-i luăm drept exemplu de vorbire, într-un grai, care nici măcar moldovenesc nu este, pe unii politicieni - și nu sunt puțini -, doar pentru că ne place să postăm fotografii alături de ei? Parcă istoria nu se repetă, dar realitatea contrazice această impresie. Ba chiar repetăm aceleași greșeli de-a lungul timpului: cele legate de identitatea noastră, de lipsa de demnitate în fața valorilor românești. Moștenim trădările de patrie și aceeași indiferență față de datoria de a ne vorbi limba frumos, oriunde ne-am afla în lume. Frumoasa limbă română nici astăzi nu este vorbită frumos!!! Atitudinea față de vorbirea ei, cu dragoste și respect, este aceeași ca până la așa-zisa revoluție: într-un cerc de oameni, indiferent de vârstă, dacă există un vorbitor de limbă rusă, basarabenii trec foarte ușor la limba ocupantului; pe stradă, ca și în Parlament, basarabenii vor să demonstreze că sunt poligloți; tinerii noștri spun încă din liceu că cel mai greu examen este cel la limba română; conaționalii plecați peste hotare, când se întorc, spun că au uitat să vorbească românește, ei, de fapt, nici până atunci nu au știut să o vorbească; copiii născuți peste hotare din părinți basarabeni, stabiliți acolo cu traiul, nu mai cunosc limba română. Ca și până la '89, când spuneam că suntem obligați să vorbim românește, elevii, încă din clasele primare, deși sunt români, vorbesc între ei, ca să pară în trend, în limba rusă. Și parcă aceste corigențe clasice la limba română ar fi puține. Astăzi, încă de la vârste fragede, copiii învață să înjure în limba română, iar vulgaritatea este tot mai des confundată cu libertatea de exprimare. Nici literatura nu rămâne întotdeauna în afara acestui fenomen: în unele texte artistice ale unor autori contemporani, limbajul este atât de slobod, încât pare că șocul este folosit ca mijloc de a atrage cititorii.
Nu aceasta a fost dorința generațiilor anilor '60, '70 și '80, a celor care au îndurat umilințe și au plâns de emoție când de la tribună s-a rostit că limba română este limba noastră. Eminescu s-a resemnat să fie un epigon al poeților minori (să recitim poemul „Epigonii” - „Iară noi? noi, epigonii…” în fața celor care „au scris o limbă ca un fagure de miere”) pentru ca, în secolul al XXI-lea, limba română să ajungă asemenea unei păsări care nu-și mai recunoaște puii după cântec?
Pe 31 august ne adunăm la bustul poetului Mihai Eminescu să vorbim, să recităm și să cântăm în limba română. Dar ce-i spunem poetului în limba „ca un fagure de miere”, lăsată moștenire „pentru creșterea ei și-a patriei cinstire”? O mai cinstim cu adevărat sau doar o sărbătorim o zi pe an?
Autor: Silvia Strătilă
Articol publicat în revista NATURA, nr. 414
Susține Natura.md: Devino Patron!
